I HAD A DREAM…

 

Doamne, ce mai vis am avut!… Vis d’ăla, nasol, taman pe dos faţă de cum ne explica Boris Pasternak: vreau să spun că visam igzact ceea ce-am auzit şi văzut mai mult şi mai mult în cursul zilei precedente şi nu doar acea idee abia sugerată, după cum stătea scris în Doctor Jivago… Fiţi numa’ atenţi!

Se făcea că mă grăbeam să ajung la spital. Alergam ca înecatu’ spre metrou, traversam în viteză printre maşini care treceau brambura pe roşu şi, când să cobor în staţia Titan, numai ce-mi cad ochii asupra unui lustragiu. Mi se părea ciudat: ce naiba căuta un lustragiu la intrarea în staţie, că nu mai văzusem unul de nu ştiu câtă vreme. Apoi, îmi dau seama că lustragiul nu stătea degeaba – curăţa de praf pantofii unui tip îmbrăcat în costum corporatist.

Iete şi la ăsta, mi-am zis, lumea aleargă spre serviciu, şi el are timp să-şi lustreze pantofii!

Mă uit mai atent la toată faza şi, în clipa aia, încremenesc: lustragiul avea o inconfundabilă muacă de mops… Era gras şi capul îi semăna cu o gutuie uriaşă. Da, era chiar Blaga, Vasile Blaga, ştiţi care, ăla care din vameş s-a făcut ministru de interne!

Mă grăbeam eu, dar, uluit, încetinesc, zgâindu-mă la lustragiu. Tipu’ îşi făcea treaba cu aplicaţie, avea puţintică salivă la colţul gurii (da’ era deformaţie profesională, o să vedeţi), dădea din mâini cu competenţă, se apleca într-o parte şi în alta, privind aţă la pantofii clientului, se dădea în spate, evalua, nah, făcea tot ceea ce avea de făcut un lustragiu cu experienţă.

Când a tras un scuipat scurt pe bombeul clientului, pregătindu-se de polişul final, n-am mai avut nici o îndoială – era însuşi Vasile Blaga.

Mă uit în jur, doar-doar aş vedea pe chipurile celorlalţi că sunt la fel de miraţi ca şi mine. Nimic! Încep să caut din priviri un cunoscut, că mereu dau nas în nas cu câte unul la ora asta a dimineţii. Pas! N-aveam cu cine să comentez că lustragiul ăla expert era însuşi Vasile Blaga.

Mă uit la ceas. Rahat! Întârziam. Cobor în fugă pe scări şi, ca niciodată, mă hotărăsc să cumpăr un ziar. Speram să găsesc acolo, în presa scrisă, vreun indiciu care să-mi confirme că Blaga curăţa pantofi în staţia de metrou Titan.

– Avem Stendhal, avem Cancan, avem Libertatea, Click, Rahan! – zbiera cât îl ţineau bojocii ăla de vindea ziarele.

Mă reped eu spre tarabă, cu capul vârât în rucsăcel, scotocind după mărunt. Când ridic privirea să cer ziarele, înţepenesc! Îmi cade falca şi belesc ochii spontan.

 – Domnu’? – face vânzătorul de ziare.

Să-mi sară ochii dacă vă mint, da’ ăla de vindea ziare în staţia de metrou Titan era însuşi Adriean, Adriean Videanu! Mai ieri mă gândisem că primarul de sector (băiatu’ ăla mai blonziu de la pedeleu, Negoiţă), mai ieri mă gândisem că Negoiţă contractase reparaţia scărilor de la staţia Titan cu Videanu, c-o umpluseră, ai naibii, cu tone de marmură nouă, tăiată la fel ca aia veche, şi acum…

Şi acum, Videanu mă întreba ce ziar vroiam.

N-am fost în stare să glăsuiesc nimic. Am întins mâna spre cel mai apropiat ziar, Videanu mi-a dat ziaru’, io i-am dat banii şi m-am îndepărtat, buimac.

– Avem Stendhal, avem Cancan, avem Libertatea, Click, Rahan! – urla Videanu din spatele meu, cu glasul acela al lui, de popă frustrat, da’ împăcat cu soarta.

Cam atunci mi-am dat seama că visez. M-am prins, da. Numai că era genul ăla de vise din care nu te trezeai, orice ai fi făcut. Tu vroiai afară, Morfeu îţi trăgea una în frunte şi te arunca la loc, în meandrele visului: stai, naibii, acolo, ce – nu ţi-e bine?

Aşa că am intrat în metroul din vis. Chiar eram curios cum era metroul ăsta oniric faţă de metroul ăla adevărat. Hm! Nu erau mari diferenţe! Ba, chiar aveam impresia că metroul din vis era mai murdar şi mai prost întreţinut, da’ ştiţi cum e cu gunoaiele lui Freud – cred că se exteriorizau în vagoanele cu care mă repezeam spre spital.

Mă agăţ de o bară şi încep să privesc în jur, cum fac în fiecare zi – scopul fiind să găsesc o doamnă care să arate bine, astfel încât să mă simt mulţumit preţ de 17 minute, cât durează drumul spre serviciu (bleaaah!). Băi, şi nu trec mai mult de zece-cinşpe’ secunde şi ochii-mi cad pe Elena Udrea! Umbla pân aglomeraţie şi căuta loc să stea jos, că avea în mână nişte plase cu ceapă şi cu cârnaţi. Era bine îmbrăcată, da’ nu mă miram că trăsese pe ea o ţinută de seară la ora asta matinală. Se cam îndoia din şale când păşea, se cam clătina şi ţinea muşchii gluteali cam prea împinşi în spate, precum hotentotele, şi asta nu era din cauza greutăţii, nu, nu: sau o strângeau pantofii, sau nu era obişnuită, pur şi simplu, cu mersul pe tocuri, mai ales că nici n-o învăţase nimeni cum se păşeşte atunci când mergi încălţată.

Săraca: degetele picioarelor îi cam ieşeau peste marginea din faţă a pantofilor, de se umpleau de praful de pe podeaua vagonului. În rest, mirosea bine şi îşi spânzurase de umăr o valiză Vuitton. Mda. Păcat că avea piceoarele cam prea subţiri faţă de trunchi, păcat că era prea scurtă, da’ bine că nu era aşa fălcoasă ca-n realitate.

Mă rog. Până la urmă, a găsit loc pe un scaun. Un ins care citea o revistă de aeronautică s-a ridicat, cam nervos, făcându-i loc să şadă. Madam Udrea nici măcar n-a mulţumit, da’ să nu fim răi – de câţiva ani, nici o femeie nu mai schiţează nici măcar un acknowledgement elementar când îi ţii uşa să intre prima în v’un magazin, sau când îi oferi locul pe scaun. 

În fine. Mă uit la insul care îi dăduse locu’ lu’ tanti-ta Udrea, da’ în clipa aia metroul pune o frână bruscă. Ne buşim între noi, ne ceocnim de balustrade şi pereţi, mă rog, scăpăm vii. Io mă izbesc chiar de ăla care îi făcuse loc lu’ madam Udrea pe scaun.

– Scuze, zic.

– Da’ fii domne atent! – mârâie insul şi, când dau să mă uit la el mai bine, nici că mă mai mir. Era însuşi Berceanu, că l-am cunoscut după ochii mici şi nesăţioşi şi după nasu’ ăla drept pe care sunt sigur că l-a vârât absolut oriunde!

– V-am cerut scuze, domnule, încerc io să-i atrag atenţia.

– Ei, şi? Tot m-ai lovit!

În clipa aia, metroul ţâşneşte cu maximum de viteză – ne prăvălim în sens contrar, ne izbim unii de alţii, dăm cu capul de bare, mă rog…

– Acum m-aţi lovit dumneavoastră, îl fac atent pă Berceanu.

– Ce vorbeşti, Franţ? Tu stăteai în calea mea! – strâmbă insul din nas. Bagă-ţi minţile în cap şi fii mai atent.

E aproape de mine şi e un ins care nu mi-a plăcut niciodată. Are în mână o servietă d’aia, model vechi şi, cu mâna ailantă, se ţine de bară. Eu am mâinile libere, că port rucsac – în plus, sunt român şi acum traversez doar un vis.

În consecinţă, îi reped mâna brusc în oo, da? Măcar în vis s-o fac şi dacă tot o fac, dau tare, da? Dau foarte tare! Pă Berceanu nu-l visezi noaptea dacă-i faci v’un rău, aşa că, ce mai tura-vura, dau îngrozitor de tare.

– Cristos a înviat! – îi urez în timp ce Berceanu mă priveşte cu ochii mari, foarte mari, icstrem de mari. Văzând toată faza, madam Udrea se hlizeşte, nu ştiu de ce.

Mă rog. Loviturile la cojones au marele avantaj că, în aglomeraţie, omul n-are cum să mai zică nimic. Vrea el să spună ceva când îşi revine umpic, da’ metroul frânează din nou, înfiorător de brusc.

Ajunsesem în staţia Timpuri Noi. Stăm noi ce stăm pe acolo şi se aude un glas dân difuzoare:

– Ne… hâc… scuze, da’ ne ţehrem scuze… da’ metrou’ ăsta o să stea aici v’o cinci minute.

Lumea nu zice nimic. Nici măcar nu pufneşte. Da’ difuzoarele:

– Ne… hâc… ne ţehrem scuze că ne-am… hă, hă… ţerut scuze. Nu mai stăm decât un minut în staţia asta, băh!

Nu se termină bine anunţul şi metroul o ia din loc, scrâşnind nebuneşte dân roţi. Dispărem în tunel, iar acolo, instantaneu, metroul frânează brusc. Bum, trosc, zdraf!

Trag aer în piept. Mă pregătesc să dau drumul la dumnezei, mame, morminte etc., numai că lumea din jur nu reacţionează deloc. Cred că li se pare normal ca mecanicul să joace biliard cu noi – da’ mai dă-ne naibii, că asta şi merităm! În consecinţă, metroul ţâşneşte iarăşi, de ziceai că-i un F-16 care dă drumu’ la postcombustie şi, de astă dată, Berceanu (încă nu-şi revenise din lovitura la cojones) cade pe jos de-a dreptul – nimereşte cu capul între genunchii lu’ tanti-sa Udrea, că n-a învăţat-o nimeni şi pe ea, săraca, să-şi ţină piceoarele frumos când şade pe scaun.

Ajungem la staţia Unirii, iar Berceanu, cam nemulţumit de toată secvenţa, iese târâş din vagon. Ar fi vrut să înjure da’ nu putea s-o facă şi mi-a părut rău de el – oare ce înjurături o şti? În fine, abia apucă omul să părăsească vagonul cînd, brusc, uşile metroului se închid, izbind lumea care se năpustea înăuntru. Pe unii îi prinde între uşi, unora le rămân genţile pe afară, altora le scapă pantofii din piceoare pentru că, lucru straniu, mai toţi românii din visul ăsta mirobolant purtau pantofi scâlciaţi.

Nah, că pleacă metroul. Pe unii dintre cei prinşi între uşi îi izbeşte de pereţii tunelului, pe alţii îi azvârle pe şine, se lasă cu răcnete de durere şi de spaimă, începe să curgă sânge prin vagoane, eu iar trag aer în piept, gata să protestez, da’ văd că lumea nu se bagă nici acu’, aşa că tac mâlc, ce să fac. Cu toate astea, nu rezist prea multă vreme şi, fiind un român care mai mult dă dân gură, mă aplec spre tanti-ta Udrea şi-o întreb:

–  Nu vi se pare că metroul ăsta merge cam ciudat?

Ea se uită în jur:

– Mmm… Mie mi se pare doar că e mai multă mizerie ca de obicei… Da’ suntem în România, nu la shopping la Veneţia… Aţi auzit? Au băgat ăia la Murano neşte promoţii la sticlărie ceva dă speriat…

– La Murano?! Habar n-aveam! Io doar mă refeream la frânele astea, la accelerările astea, la toţi morţii ăştia de pe culoar…

– Mmm…. Ţi se pare. Pă cuvânt. Linişteşte-te, că la Murano au băgat promoţii la sticle, pă cuvânt… Şi nu mai exagera, că tot ce vezi e firesc.

OK. N-am mai exagerat, mai ales că nimeni, da’ chiar nimeni dân jur nu exagera. Doar se ţineau de bare, cu cerbicie.

Ajungem în staţie la Izvor. Metroul scoate fum şi opreşte brusc. Din difuzoare se aude un hăhăit răsunător. Tanti-ta Udrea îmi face cu ochiu’. Când mă uit pe peron, văd nişte forţe de ordine, da’ nu erau îmbrăcaţi româneşte. Aveau nişte caschete mari şi tunici cafenii pe care scria Hasta la victoria, siempre! Băh, şi se reped ăştia la cabina vatmanului într-o viteză şi, ce să vezi? Îl scot de acolo chiar pe Băsescu, înţolit în uniformă de mecanic de metrou, cu şapca căzută într-o parte şi cu un semn ca al lu’ Gorby pe chelie… Se cam clatină, al naibii. Oare ce-o fi păţit? Oare la ce se gândeşte?

Îl scot ăia pe peron, îl încadrează frumos, vreo doi îl ţin să nu se prăbuşească la sol. Să fi dat ăia în el, măh? Au avut ei coraju’ ăsta?

– Unde-i, băh, fiola? – răcneşte unul dintre cei îmbrăcaţi în uniforme străine.

– Ţe fiooolă, băh… băh ani-animalule… – face Băsescu.

Mai zice el ceva, da’ ăia îl umflă. Parcă se exprimă mai dificil, mecanicu’ ăsta pe care visul meu l-a transfigurat în dom’ Băsescu… Vreau să spun că nu-i ies R-urile deloc.

– Escortaţi-l! – urlă nepoţii lui Guevara. E cel dintâi demisionabil al ţării!

Călătorii, nimic! Tac mîlc, în continuare. Nici măcar tanti-ta Udrea nu scoate o vorbă. Citeşte (sau mimează că citeşte) Formula AS.

– Escortaţi-l!

– Ba n-am neevoie… dă… dă niţi o… dă niţi o escohrtă… Mehrg şi singuhr… Vă ohrdon să… merdzem la Mahrea… Mahrea Adunare… hă, hă, hă… Naţională…

– Iete al naibii, face un ţigan de lângă mine. Zici că are accent de Anvers!

Până la urmă, ies şi eu dân metrou. Când să traversez bulevardul, ce să vezi: toate maşinile care se repezeau pă roşu, pă galben şi pă albastru (că aşa era semaforul) purtau nişte steguleţe pe care scria cu litere de-o şchioapă:

Mă deplasez fără antemergători

În clipa aia m-am trezit. Doamne, nu auzisem ceasul! Eram transpirat leoarcă şi strângeam tare dân dinţi. Of, îmi zic, ce mai vis, fratele meu!

În fine… Nu mai beau nici o cafea, nu mai fumez nici o ţigară, mă spăl doar pe dinţi şi, tuleo, la serviciu!

Băi, da’ când ajung pe bulevardul ce duce la staţia de metrou, ce credeţi? Văd că toate maşinile purtau un fel de steguleţ pe care scria, cu litere de-o şchioapă:

Mă deplasez fără antemergători

Drept pentru care m-am liniştit subit şi am intrat în metrou fără să mă uit nici în dreapta, nici în stânga. Las’ că până mâine dimineaţă mă trezesc io şi totu’ o să revină la normal, aşa să ne ajute Hăl de Sus!

Sau, mai bine, nu?