Porunca a fost să dau una caldă. Prin urmare:
Azi am efectuat o călătorie cu fiică-mea. Ea stătea în maşină, adică într-un colac bine umflat în care mai pusese un idiot de căţel de pluş care latră de fiecare dată când îi tragi palme. Ne aflam la Lhassa, în Tibet, că acolo ajunsesem cu câteva zile în urmă. Am întrebat-o încotro s-o luăm şi ea a ales China – lucru de aşteptat, pentru că cealaltă variantă era Siberia şi pentru că, deşi nu are decât 3,5 ani, fiică-mea o fi simţind şi ea curentul care ne tot trage dinspre Tunguska şi Verhoiansk.
Am pornit spre China, aşadar, în clătinături teribile. Motorul maşinii eram eu, iar fiică-mea (ca şi mă-sa), mi-a arătat că ştie să fie foarte, foarte clară când doreşte ceva:
"Mai lepide! Mai lepide!"
Pe o serpentină, cam pe lângă Shangri-La (conform noii nomenclaturi indicate de tov. Deng), am căzut dracu’ cu maşină cu tot într-o prăpastie localizată între canapea şi măsuţa de cafea. Câinele de pluş a lătrat. Fiică-mea s-a prefăcut că s-a rănit. Prin simpatie, a trebuit să răcnesc de moarte. Nevastă-mea a ţâşnit din bucătărie cu o farfurie în mână din cauza tărăboiului. Istericele de sub noi au început să bată în ţeavă. Un imbecil cu motocicletă a scăpat un rateu în parcare. Un avion s-a prăbuşit în parcul IOR iar primarul Videanu a căzut secerat de spasmele scandaloase ale unui penis captivus.
Cu toate astea, am scăpat doar cu o mică observaţie. Prin urmare, am trecut la următoarea etapă a jocului.
Fiind eu atât de non-tehnic, m-am gândit că dacă deprind copilul de mic cu şurubăreala, s-ar putea să ajungă mai disciplinat decât mine. În consecinţă, fiică-mea a luat un pix, a proptit colacul între canapea şi măsuţă, s-a băgat dedesubt şi s-a apucat să verifice baia de ulei.
Era spartă. Curgea un pic. Fie-mea nu ştie să scuipe, că i-am interzis şi eu, şi mă-sa, dar pentru că uleiul culdzea un pic, s-a apucat să tragă flegme (nu prea le are!) pe fundul colacului, ca să lipească fundul maşinii.
De data asta, nevastă-mea a strigat la noi. Că terminaţi. Că tu eşti întreg la minte? (eu). Că mai multă linişte.
Ce era să facem? Ne-am urcat la loc în maşină şi ne-am continuat drumul. Eu hâţânam colacul cu toate puterile iar fiică-mea, nu-ş de ce dracu’ îmi tot spunea că mai bine ne-am căra în India. M-am enervat, ptr. că îmi propusesem să îmbin plăcutul cu utilul şi, dacă tot ne jucam, barem să înveţe şi ea câte ceva: printre altele, puţină geografie, iar în India mai fusesem o dată şi dacă ne duceam din nou acolo n-aveam cum să-i mai torn eu speech-ul îndelung pregătit despre China.
Ea, însă, nu şi nu, că vrea în India. Ne-am certat. De nervi, fiică-mea a ratat încă o curbă şi iar am căzut în prăpastie, bubuind. Am făcut pe supăratul din cauză că pierdeam China, aşa că fiică-mea, dorind să mă împace, s-a grăbit să-mi arate că ştie să verifice baia de ulei, dar era deja prea târziu – din cauza bubuiturilor repetate, nebunele de dedesubt se puseseră pe urlat, iar căţelul de pluş a prins a lătra spontan. Fiică-mea a încercat să redobândească un oarece control asupra situaţiei şi s-a apucat să flegmeze într-un ritm furibund, străduindu-se să facă o lipitură sub maşină, numai că a intervenit mă-sa şi mi-a poruncit să termin cu tâmpeniile. Că o fi aflat ea, fiică-mea, despre India şi Canalul Suez, dar că cel mai bine a învăţat să flegmeze stând pe spate şi că ăsta e rezultatul exerciţiilor/jocurilor cu mine.
Preţ de vreun minut, am tăcut toţi trei: şi Letiţia, şi eu, şi căţelul de pluş.
După ce liniştea a devenit de-a dreptul apăsătoare, fiică-mea a spus că dacă tot eram în prăpastie, ce-ar fi să facem un picnic? S-a strecurat în bucătărie, a subtilizat o lavetă de la mă-sa şi a scos din ascunzătoarea pe care o credeam sigură, poşetuţa pentru CD-uri în care sunt aliniate desenele ei animate.
"Uite. Asta e mâncalia!" m-a anunţat şi, tacticoasă, a deschis poşetuţa şi m-a servit cu un CD. Încep să adulmec CD-ul, iar fie-mea, foarte sigură pe ea, înhaţă şi ea un CD şi se apucă să-l muşte cu nesaţ.
Petreceam foarte bine. Jur că în casă era linişte. Puteam să mă relaxez – singurul lucru important era să n-o scap pe Letiţia din ochi, ca să nu înghită bucăţi din CD. Cu toate astea, nevastă-mea a venit în sufragerie fără o vorbă, ne-a luat maşina, ne-a stricat picnicu’, ne-a smuls haleala din mâini şi ne-a consemnat naibii pe canapea.
NE-A DESCHIS TELEVIZORU’ ŞI NE-A PUS SĂ NE UITĂM LA EL!!!!!!!!! Cică de altceva n-am fi buni.
mama draga…io incerc din rasputeri sa-i scot pe fii-miu si pe tac-su din baie..unde fac prapad….tipa si e ca la circ…dau drumul la apa, puradelu baga mana in closet…e distractie maxima:))
uite, par egzamplu…acuma puradelu e jumate bagat in masina de spalat…se kinuie sa intre tot…nu pot sa-ti spun de tensiune arteriala am:))
normal ca va mai trimitem la televizor….din cand in cand:))
toate bune si frumoase !
ne trimiteti la tv, ai? las’ ca facem noi un plan si-o sa vedeti voi! :))
Mai sa vreau si eu copil.:-)
buni? nebuni? copil cu personalitate, oricum.
gagiul e gagica:D
:)))
ba s’teti buni! depun marturie!
vuzetfu, meşeri! 🙂
ui, ui, one fu pur tujur! se mieux!
Te-am descoperit cu ajutorul lui Inah,imi place ce ai scris,muuuuuuuult…
Si pe baietelul meu tot Sebastian il keama,si are tot 3 ani jumate ca fetitza ta,sa-ti traiasca
Si apropo si eu tot la un spital lucrez,dar mult mai mica in grad decit tine..
Sper ca nu te-ai suparat ca te-am tutuit:)
nu e nici o problema, florina! sa fie Sebastian sanatos, si sa aiba noroc! Multzumesc pentru cuvintele frumoase…