Români,
V-am făgăduit din prima zi a noii Domnii să vă duc la biruinţă; să vă şterg datoriile şi să vă achit toate creditele, să vă trag duşmanii în ţeapă în Piaţa Victoriei; v-am făgăduit să trăiţi bine!
Iată că a sosit ceasul celei mai sfinte lupte, lupta drepturilor strămoşeşti pentru o monedă unică şi pentru integrarea bisericii în circuitul impozitelor europene, pentru ridicarea Catedralei Neamului inclusiv,

Români,
Vă ordon: treceţi Tisa!
Zdrobiţi vrăjmaşii din perfidul Albion şi din Ţările de Jos! Dezrobiţi din jugul multicolor al monedelor făr’ de căpătâi pe fraţii noştri neîmpliniţi în ale conturilor BCE! Reîmpliniţi în trupul ţării conturile străbune ale lui P. şi N. şi C. şi iarăşi C., ba chiar şi U., atrageţi în circuitele bancare codrii voievodali ai Bucovinei puşi la pământ de confraţii noştri în ale arcului guvernamental, permiteţi subcontractorilor să investească în ogoarele şi plaiurile voastre, că voi nu sunteţi buni de nimic!

Români,
Plecaţi azi pe drumul biruinţelor deschis de Ministerul Nostru de Finanţe, ca să cuprindeţi cu jertfa voastră ceea ce au supus miniştri noştri cu politica lor monetară înţeleaptă şi plină de mândrie.
Înainte! Fiţi mândri că veacurile ne-au lasat aci strajă a sărăciei perene şi zid de chirpici în Bărăganul cel văduvit de irigaţii. Fiţi vrednici de trecutul nostru recent,

Români,
Veţi lupta cot la cot şi suflet de suflet alături de cel mai puternic şi glorios sistem bancar al lumii. Îndrăzniţi să vă măsuraţi salariile şi să vă expuneţi extrasele de cont, camarazilor noştri de Local Kombat european! Ei luptă pe graficele UE pentru graniţele noastre şi pentru dreptatea lumii, că pe noi oricum ne doare-n cot. Fiţi vrednici de cinstea pe care v-au facut-o istoria, Finanţele întrunite ale Budesrepublik Deutschland şi ale République Française, precum şi neîntrecuţii lor comandanţi, fiziciana Angela Merkel şi fostul repetent de clasa a VI-a, Nicolas Sarkozy, că lor o să le pupăm condurul câteva zile de-aci înainte,

Români,
Înainte! Să luptaţi pentru conturile prietenilor mei de alcov. Să muriţi pentru vatra Bancorexului şi pentru autostrăzile neconstruite de niciunul dintre ai mei. Să cinstiţi prin foamea voastră amintirea celor băgaţi în arest de ochii lumii, a martirilor şi a eroilor rătăciţi în veşnicia extraselor de cont, cu gândul ţintă la Dumnezeu şi la reprezentantul său local, popa în blugi de l-am pus în fruntea BOR.
Să luptaţi pentru dezrobirea fraţilor noştri germani, francezi, belgieni şi de alte naţionalităţi, de sub jugul impozitelor, pentru cinstirea FMI-ului şi a ambasadorilor săi cu sex incert, a creditării fără limită şi a căminelor pe care n-o să fiţi în stare să le achiziţionaţi niciodată, pen’ că locul vostru e în bordei, cu căţeii pe care-i îmbracă ai mei de la Prada!
Să luptaţi pentru a ne răzbuna umilirea şi nedreptatea. V-o cere Neamul Vostru cel adormit, Preşedintele Vostru cel ales între două cicirici şi Prim-Ministrul Vostru cel urcat pe tocuri ca să ajungă la microfon,

Români,
Izbânda va fi a noastră. La luptă.
Cu paharul sus, înainte! (şi vezi de friptura aia, să fie-n sânge!)

Anul acesta s-au împlinit 70 de ani de la trecerea Prutului.

Există nişte similitudini între iunie 1941 şi decembrie 2011.

Pe atunci, plecam la drum alături de Germania.

La fel facem şi acum.

Pe atunci, plecam la drum fără nici un acord semnat.

La fel facem şi acum.

Pe atunci, plecam la drum pe linia asta împotriva Angliei.

La fel facem şi acum.

Pe atunci, plecam la război fără să avem armata pusă la punct.

Acum, plecăm la un drum financiar cu economia făcută varză.

Pe atunci, ne băgam în seamă imaginându-ne că suntem cruciaţi antibolşevici.

Acum, ne băgăm în seamă ca luptători pro monedă unică.

Pe atunci, plecam la drum fără consultare publică.

La fel facem şi acum.

Există, însă, şi nişte diferenţe.

Pe atunci, plecam la drum fără o consultare publică. Ce-i drept, majoritatea populaţiei era de acord cu plecarea.

Acum, însă, nimeni nu ştie dacă populaţia e de acord cu manevra.

Pe atunci, plecam la drum către est.

Acum, habar n-avem unde plecăm.

Pe atunci, ştiam de ce o facem.

Acum, habar n-avem de ce.

Pe atunci, politicienii, cei români inclusiv, aveau stil.

Acum, avem de-a face cu nişte inşi rătăciţi în fotolii de decizie.

Pe atunci, duşmanul era bolşevismul.

Acum, avem de-a face cu speculaţia financiară de dragul speculaţiei.

Pe atunci, românii plecaţi la război mureau de glonţ.

Acum, mor din lipsă de medicamente şi pentru că şi-au făcut credite prea mari.

Pe atunci, complicii la măgării erau aduşi în faţa instanţelor.

Acum, complicii la creditare, recte băncile ale maaari, fac profit.

 Pe atunci, au existat şi nişte consecinţe.

De pildă, germanii l-au pus pe Antonescu şef al unui grup de armate doar cu numele – de fapt, cel care asigura conducerea operativă era un general german, Eugen Ritter von Schöbert pre numele lui. Respectivul grup de armate făcea parte din rezerva Grupului de Armate Sud care avea să atace URSS.

Întrebare: cine o fi, în zilele noastre, Ritter von Schöbert? A cui rezervă la rezervă e România zilelor noastre?

2)  După ce am trecut, în sfârşit, Prutul (nemţii aveau treburi mai importante), am recucerit Basarabia şi am ajuns la Nistru, pe care l-am traversat în urma unei decizii extrem de disputate.

Întrebare: după ce-om trece Tisa în acest elan eliberator, la ce râu o să ne mai oprim? Sau, n-o să ne împiedicăm noi de nişte amărâte de râuri şi-o să ne scăldăm lipiţanii de la Sâmbăta în Atlanticul conturilor bancare?

Ah, dar am uitat să amintesc două aspecte!

Una la mână: în 1941, plecam la drum alături de o Germanie care părea în formă maximă. La fel se întâmplă şi acum.

A doua la picior: ori de câte ori s-a lăsat cu forfotă, Anglia n-a pierdut. Mă rog, poate a mai pierdut ea câte ceva, dar noi, unii, am plătit mereu oalele sparte de politicienii noştri care-şi imaginau că le intrase carte.

Sincer, io sper să mă cam înşel. Pe bune! Că mi s-ar părea cam tare ca Băsescu să fi făcut vreo cacealma şi eu să scot bani din buzunar ca să-i văd cărţile, fie ele cărţile lui Croitoru, sau ale lui Vasilescu, ăia de la BNR, care nici usturoi n-au mâncat, nici gura nu le pute!

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

Mai ţineţi minte cum a început criza să treacă Atlanticul?

A făcut, mai întâi, o scurtă escală în Islanda. Cu acea ocazie, Islanda a fost declarată falită. Şi au venit băieţii să-i explice ce şi cum, cum să-şi revină, ce să mai pape, ce credite să mai şi de la cine să le ia…

După care, s-a făcut o linişte deplină. Mai vede cineva Islanda la TV sau o aude la radio sau o mai citeşte în ziare? Nu. Nu se mai ştie nimic. Îţi vine să crezi că s-a scufundat. Că au şi împărţit-o, tu iei peştele, io iau vulcanii, eu mă ocup de turism, eu o amestec cu Grecia etc.

Asta până recent, când, iată cu ce  m-am trezit în email:

http://sacsis.org.za/site/article/728.1

Auzi la ei, să pună tampoane FMI-ului şi să uşuiască Banca Mondială… Doamne, păzeşte-ne pre noi de aşa fioroase ispite…! Da’… ia ziceţi… Mai ţineţi minte, în context, cine e Islanda? Mmm?

Pentru cine nu-şi aminteşte, Islanda e ţara aia care a inventat în 930 d.Hr., la Thingvellir, Althing-ul.

Cum adică, ce e aia Althing-ul? Păi, ce să zic, a fost, la vremea lui, Noua lor Republică, numa’ că pe invers, he, he…

Vikingi bătuţi în cap, tată…

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

Aflu recent că Tudor Arghezi s-a aflat în situaţia ambiguă de a fi fost închis de două ori din cauza nemţilor.

De ce am spus ambiguă?

Pentru că Arghezi a fost închis prima oară din cauză că i-a iubit prea mult pe nemţi (a fost cam colaboraţionist în WWI), iar a doua oară pentru că s-a luat de nemţi cu un exces de snagă (Baroane…). Oricum, cele două episoade sunt despărţite de aproximativ două decenii, fapt care ne arată nouă ce idilă prelungită şi plină de năbădăi a funcţionat între nemţi şi Arghezi.

Despre această idilă înfocată ne-a mai scris şi domnul Lucian Boia o carte şi, tot despre ea, auzim în metrou, prin staţii, prin taximetre, pe la beţii şi pe la televiziuni.

“Ehei, dacă România era Germania…”

Dacă România era Germania… Da, da, da… Sau dacă România ar fi fost condusă de nemţi… îmhî… Mda… O Românie condusă de neeeemţi…

Mmmm, oare ar ieşi bine? Întreb pen’ că am un contraexemplu la îndemână. Un mare patron de TV muzical din US a înfiinţat o filială în România acum mulţi ani. A trecut un an, iar americanului nu-i ieşeau cifrele la socoteală: una calculase la el acasă, privind cum curge Potomacul şi altceva ieşise în târgul de pe malul Dâmboviţei. Presimţind catastrofa, se apucă americanul de lecţii cu directorii postului din Bucureşti, îi băgă la terapie intensivă managerială, îi dete pe unii afară, îi angajă pe alţii, dar de ieşit, nu ieşi nimic.

Ioc! Nema! Henţ!

Aux grands maux, les grands remèdes! Văzând că n-o scoate la capăt, vine insul în ţară şi ia problema ad labam, că se duceau naibii bănuţii. Ei, şi vine americanu’ nostru cu gânduri mari, face spume, bubuie, îi dă telefon lu’ Trump, urlă, citeşte din Milton Friedmann, modifică programul de lucru, stă cu ochii pe angajaţi… stă cu ochii pe angajaţi… stă cu ochii pe angajaţi…

După şase luni petrecute în România, stătea cu ochii pe angajaţi dintr-un bar, mai precis de la Uptown, din Dorobanţi, ţinându-se de gât cu o mândră care avea chef să se tuneze moka. Americanul se potolise: avea grijă de propriul lui program TV dintr-un separeu, privindu-l în real time la o plasmă, cu un bourbon în faţă; era relaxat şi-şi conducea afacerea dintr-o stare de commitment carpato-danubiano-pontic. Îl făcuseră ai noştri, băh! Îi arătaseră cum e jocul pe la noi şi-l dedaseră la plăceri subtile, şerbet, mătăsuri, stos, femei nurlii, meterhanea…

Aşa că, nemţii ăia care o să ne conducă, mai bine să nu vină încoa’ că-i stricăm şi pe-ăia, naibii!

Dar dacă ar rămâne la ei acasă, în Deutschland, Deutschland über alles…? Mmh? De asta ce mai ziceţi?

Eu zic că 4000 de nemţi (da’ să fie tari, tată!) ar fi suficienţi. Ăştia 4000 ar trebui să supervizeze 4000 de români cu funcţii de conducere, începând cu preşedintele ţării şi ajungând până la nivelul (să zicem!) de directori de spitale, trecând prin miniştri, secretari de stat, directori de regii şi de agenţii, preşedintele Camerei şi al Senatului, judecători la Curtea Supremă, d-ăştia, nah, care au drept de semnătură în bancă pe spezele publicului călător.

Ei, dar cum ar trebui să sune contractul dintre noi şi nemţi? Nu, staţi liniştiţi: n-o să intru în detalii tehnice, o să dau doar nişte exemple.

Să-l luăm pe Băsescu, de pildă. Aşadar: ce ar decurge dintr-o asemenea situaţie pentru d-l Băsescu?

Păi, ia să vedem. Se trezeşte Băse la prima oră. Are voie pipi. Are voie să se spele pe ochi, să-şi recolteze ceva analize. Mai are voie o cafea, să se dreagă. Pe urmă, domnia-sa se duce la piscină, că acolo îşi începe ziua de lucru, înotând etape de 25 de metri, în amintirea milelor marine străbătute prin biroul ăla al lui de la Anvers. Ei, bine, având în vedere că îşi începe treaba la piscină, domnul Băsescu va trebui să dea primul telefon al zilei în timp ce se deplasează către piscină, la volanul faimoasei sale Dacia Solenza:

- Alo? Herr Sturmbannführer? Aici Româneşti, Bucuria! Băsescu hier! Bună dimineaţa! M-am trezit!

- Felicitări. Ce faceţi?

- Sunt bine, am băut o cafea braziliană care mi-a rămas dintr-un buf de care uitasem, am mâncat puţină slană, rauchen verboten hă, hă…

- Herr President, bitte! Nu la asta mă refeream! Vroiam să ştiu ce aveţi de gând să faceţi azi?

- Păi, eine kleine nacht musik, hă, hă, mă gândeam să discut niţică politică economică cu Pata…

- Ach, so? De câte ori să vă spun că asta nu-i treaba dumneavoastră? Vroiam să ştiu doar dacă aţi plecat de acasă.

- Da. Sunt în drum spre piscină. Îmi încep ziua de lucru cu o oră de înot. Noi, românii…

- Wunderbar! Bănuiesc că în piscină nu aveţi acces la adrese, la stilouri sau la alte însemne decizionale…

- Nu, nu… La piscină, noi, românii, doar înotăm şi ne curăţăm în urechi.

- Wunderbar! Mă sunaţi când terminaţi ora de înot, bitte. Până atunci, am să mă ocup de treburile domniei-voastre.

Termină Băse studiul în apă şi sună iar la neamţ. Herr Sturmbannführer, ja, bitte, praf de cărămid gemaht, politeţuri, alea-alea. Iar neamţul:

- Unde vă aflaţi?

- În Dacia mea.

- Aveţi acces la adrese, stilouri sau la alte însemne decizionale?

- Nuu… Sunt la volan.

- Wunderbar! Atenţie la telefon, însă! Sunt cu trei sateliţi pe urmele dumneavoastră! Nu încercaţi să daţi dispoziţii telefonice sau să angajaţi discuţii care să incumbe responsabilităţi decizionale, OK?

- Nu fac io d-astea, herr Sturmbannführer! Acum conduc. Singurele lucruri pe care pot să le fac concomitent este să mă plimb şi să mestec ciungă.

- Foarte bine. Puteţi să fiţi, însă, atent la mine?

- Da. Când conduc pot să ascult orice mi se spune. Pe-o ureche îmi intră, pe alta…

- Wunderbar! Fiţi atent. Deîndată ce intraţi în birou, o să vă aştepte un secretar cu nişte hârtii la semnat. Daţi rezoluţie pozitivă pe primele patru documente. Pe următoarele trei, daţi rezoluţie negativă. Mă urmăriţi? 

- Da. Scriu DA pe primele patru şi NU pe următoarele trei.

- Attaboy! Pe următoarele documente, care sunt zece la număr, nici nu le băgaţi în seamă. Spuneţi că trebuie să vă mai gândiţi. Puteţi să cereţi un suc de lămâie, când spuneţi asta. Mimaţi plictiseala.

- Dar, herr Sturmbannführer, la ce dracu’ se referă aceste ultime documente?

- Herr Băsescu, bitte schön, dumneavoastră sunteţi preşedinte, Gottverdammt! Nu trebuie să vă obosiţi deloc, absolut deloc. Nu e treaba dumneavoastră să ştiţi ce hram poartă ultimele documente. Ţineţi minte că ultima oară când v-am destăinuit ce şi cum, aţi făcut-o de oaie într-un mod lamentabil…

- Was ist lamentabil, bitte? Hă, hă…

În fine. Cam aşa ar funcţiona treaba. 4000 de români situaţi în fotolii de decizie ar trebui să întrebe, pas cu pas, ce au voie să facă. Supervizorii ar analiza, ar lua decizii, ar avea, eventual, şedinţe între ei, şi le-ar spune decidenţilor noştri ce trebuie să facă. Fireşte, la început, ai noştri nu s-ar lăsa:

- Ştiţi, şefu’, mă gândeam să facem o lege cu…

- Nein! Tumneavoastră nu fă gânteaţi!

- Cred, să trăiţi, că aş putea să implementez o măsură care….

- Nein! Tumneavoastră creteţi toar în faţa altarului…

- Aveam impresia că…

- Himmel Gott! Nu fă mai atingeţi te nimic! Taţi-mi timp că fă găsesc eu soluţia optimă… Numai nu fă atingeţi de nimic, că… că… se alege praful, nu aşa se spune în ţara tumneavoastră?

Vă daţi seama că ar trebui să-i plătim bine de tot pe nemţii ăştia! Salariul lor ar fi justificat, însă. În primul rând, din motive de responsabilitate enormă – în fond, numai ei ar putea să salveze România din drumul hurducat pe care au angajat-o politicienii aborigeni.

În al doilea rând, ar necesita spor de stress – nu este deloc uşor să ţii în mână o personalitate dizarmonică, cu raptusuri violente şi izbucniri de cocoşi care se trezesc cu capu-n gard. Decidentul român are iniţiative pe care nici chiar el nu le înţelege, are ieşiri în decor, încurcă gramatica cu trigonometria, iar logica-i pare înjurătură ungurească. Cu alte cuvinte, pe lângă barierele specifice ce ţin de psihologia naţională, comunicarea supervizorilor cu decidenţii români ar fi handicapată şi de străduinţa perpetuă de a înţelege un sistem de valori iraţionale sau de-a dreptul aberante: psihiatrii care se chinuie zi de zi să comunice cu imbecilii patentaţi ştiu la ce mă refer.

În al treilea rând, supervizorii aceia ar trebui, vai, da, să lucreze 24/7. Ar fi într-o gardă perpetuă. Decidentul român este un ins cu poftă de viaţă, care a exersat îndelung plimbările pe timp de noapte, aranjamentele la umbră, chefurile bezmetice pe fond de manele, gargara zgomotoasă etc. Vreau să spun că ar face orice ca să-l facă pe căcănarul de neamţ, hă, hă! Probabil că în primii ani, ar şi reuşi să-i ameţească pe primii supervizori…

În timp, însă, sunt sigur că se vor dezvolta mijloace eficiente de control ale decidentului român – mă gândesc, în primul rând, la un set de electrozi implantaţi în cortex (numai la decidenţii cu un cortex suficient de profund, bien sûr!), care electrozi să aibă capacitatea de a elibera salve de fulguraţii  care să-l dezorienteze pe decident. Asta ar fi procedura ISO pentru acele situaţii considerate de supervizor a avea un potenţial neclar de evoluţie. La bere, de pildă, la votarea unor legi furtunoase, în procesele care implică un efort mental cu o durată de mai mult de două minute, în timpul orgasmului, în cursul conversaţiilor cu mai mult de trei interlocutori şi non stop în ce priveşte fostele dive rătăcite în fotoliul lui Iorga. (Mai ales dacă s-au îngrăşat şi-au luat-o pe calea celulitei).

Ei, ce ziceţi? Nu asta ar fi soluţia? N-ar fi frumos să vedem toată ziua-bunăziua decidenţi cutremuraţi de descărcări electrice aleatorii?

Dacă ne gândim bine, toată lumea ar avea de câştigat: supervizorii ar avea salarii mai mult decât decente, decidenţii ar da impresia, în sfârşit, că sunt în stare să lege mai multe idei coerente (cu preţul unor scuturături acceptabile), iar copiii copiilor copiilor noştri ar ieşi (poate) din rahat. Ideea mi-a venit, ca să ştiţi, de la tehnicile de telechirurgie – adică de la acele tehnici care prevăd ca un chirurg deştept aflat la mama dracului să opereze cu ajutorul unui robot în locul unui chirurg tâmpit aflat la faţa locului.

Soluţia are un singur handicap: cu un supervizor neamţ, până şi o cârnăţăriţă din Pleşcoi (după cum se aude) ar putea să lectureze cu intonaţie poezii de Baconsky. Unde mai pui că s-ar putea să şi scape de mersul ăla de hotentotă care s-a trezit subit încălţată în pantofi cu toc.

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

O chestie serioasă despre doctorii care au tangenţă cu urgenţele, indiferent de locul în care practică: medicina este o profesie “deschisă” dpdv al contactelor umane. “Deschisă”, adică: în aceeaşi zi, în decurs de câteva ore, poţi să examinezi şi un profesor universitar şi un homeless şi un descendent de casă regală pentru ca în final, să închei apoteotic, cu un dealer împuşcat în spinare.  

Penultima gardă. Este adusă pe la ora X o femeie de vreo 65 de ani, făcută zob. Fractură de bază de craniu, sângerând din nas, urechi, gură, torace pulverizat, contuzie pulmonară masivă şi pneumotorax. Mă opresc aici cu bilanţul lezional. Era evident, din clipa în care am văzut-o cu toţii că nu mai era mare lucru de făcut. Mă rog. Mi-am îndeplinit manevra prescrisă de protocoale după care am aflat cum ajunsese în situaţia asta.

Venea spre Bucureşti de undeva de la ţară. Se afla într-o maşină, pe bancheta din spate, ţinându-şi în braţe nepoţelul (sau nepoata, nu importă) când, brusc, maşina lor a fost izbită din spate de un alt automobil. Femeia a fost azvârlită din maşină, copilul a scăpat ca prin minune, dar ea a ajuns la noi în starea de care v-am povestit, culeasă fiind de pe carosabil.

Aşa. Asta a fost cu ea.

Ei bine, după 30 de minute, mă cheamă din nou la gardă. De data asta era vorba de un ins la vreo 25 de ani, care se aflase în maşina care provocase accidentul de mai sus. Insul? – un malac, tuns periuţă, un ăla cu ceafa groasă şi cutată, cu burta doldora, cu pantaloni trei sferturi cu vedere la chiloţi, cu lanţ de Au, well, you know the drill… Ah, mai avea şi nişte şlapi în picioare, că era cald afară. Şi era beat mangă. Praf. Cui. Pulbere. Abia mai vorbea.

Bun. Hai să-l examinăm şi pe el. Şi începe circul:

- Dă, băh, plasticu’ ăsta jos dă pă mine că nu mai suport!

Plasticu’ ăla era o minervă, din cele care se pun pe gât în politraumatisme. Nu era strâns deloc, că nu e proiectat să strângă.

- Plasticu’ ăla e pus acolo ca să….

- N-auzi, băh, să-l dai jos? N-am aer!

- Până nu vedem radiografia trebuie să-l păstraţi că…

- Ce, băh, crezi că nu ştiu? Înţeleg, băh, înţeleg io mai bine! Hai, dă-l jos, n-auzi?

În timp ce vorbea, se uita la noi cu aerul ăla binecunoscut: voi MIE îmi spuneţi care e treaba, băh? TâNpiţii dreacului! Se tot uita la noi şi rânjea dân colţu’ gurii, pregătindu-se de mişcări bruşte. Apucă să-i facă un semn cu ochiul unei farfuze care îl însoţea – stai numa’ puţin să vezi ce-i încing IO p’ăştia!

- N-am aer! Mor! Aoleooo! Mă omoară ăştia cu zile!

Răcnea ca un bivol. Se zvârcolea şi belea ochii. Răcnea atât de tare încât era evident că minerva nu-l strângea absolut deloc. De altfel, găsea puterea, periodic, să-i mai facă semne puicuţei: ia-uite la mine! Ia-uite cum îi fac, fă! Pe aia o umflă râsul şi iese din camera de gardă, râzând prosteşte, cu mâna la gură.

Bun. Ăla îşi smulge singur minerva, ne ducem noi la CT, îl vedem de colo până colo, avea nişte coaste rupte şi cam atât. Mă rog. Necesita internare pentru supraveghere. Între timp, apare la CT şi medicul din UPU care îl primise. Ne confirmă că beţivul fusese în maşina care provocase accidentul şi ne mai dă câteva detalii. În acea maşină fuseseră trei inşi. Toţi erau beţi pulbere. Toţi avuseseră alcoolemii pantagruelice şi, la Poliţie, afirmaseră că nici unul dintre ei nu condusese maşina. Habar n-aveau cine fusese la volan, dar dintre ei trei, niciunul nu ţinuse mâna pe covrig!

Da, aţi înţeles! Într-o maşină se află doar trei beţivi şi nici unul dintre ei n-a condus maşina care a provocat accidentul. În plus, făceau un tărăboi de nedescris şi se tot mirau că cum, că ce accident, că ce răniţi, că ce minciuni mai sunt şi astea…

OK. Asta nu era treaba mea. În consecinţă, îi spun malacului:

- Aveţi aşa şi pe dincolo, aşa că trebuie să vă internăm.

- Pe mine, băh? Ce-s’ prost, băh? Nu rămân io, băh, aici!

- Bine, băh! Atunci ia semnează tu în foaie că nu eşti de acord! – mă înforţoşez şi eu, după care le spun celorlalţi: Dacă nu vrea să semneze, ne strângem trei medici, punem parafele, scriem că pacientul refuză să coopereze şi că solicită externarea contrar avizului…. bla-bla-bla… şi bla-bla-bla.

Punct. M-am întors pe călcâie şi m-am dus să-mi văd de treabă.

Vă spun sincer: mi-am dorit extrem de mult ca acest grăsan s-o ţină pe-a lui şi să plece dracului din spital. Dacă aungea să cadă de unul singur de pe pod de la Operă în Dâmboviţa, cu atât mai bine! Şi mă gândeam la asta, din ce în ce mai mefistofelic, cu atât mai mult cu cât între timp, bătrâna pe  care o loviseră se deteriorase simţitor. Pentru ea, viaţa mai era doar o problemă de minute.  Cu o oră mai devreme îşi ţinuse nepotul în braţe – acum sângera în reanimare, cu creierul făcut zob.  Slavă domnului că nu mai putea să audă nimic, pentru că altminteri ar fi putut să-i ajungă la urechi zbieretele autorilor accidentului care făceau un haloimăs infernal, clătinându-se de zor pe culoarele spitalului.

- Ce-i, băh, proştilor… ce vreţi, băh?

Bun. E patetic de tot. Patetic, dar real, pentru că, între timp, femeia moare, iar derbedeul cu pricina ajunge la mine în secţie. Trec să văd ce e cu el, dar omul e ocupat: vorbeşte, vomită, sau râgâie la telefon – nu mi-e clar care din trei. Normal că i-am şuierat printre dinţi:

 - Îmi permiteţi să vă examinez, sau preferaţi să vorbiţi la telefon?

Închide telefonul. Brusc, devine cooperant, dar nu ştiu de ce – sau, mai bine zis, ştiu, dar tot nu-mi vine să cred că românul nu ajunge să se poarte firesc decât dacă te apuci să urli la el, sau să-i faci figuri din alea pe care le vezi în filme: are you looking for trouble? Mda… Pe de altă parte, diavolul din mine îmi spunea că aaah, ce bine că n-are spitalul cele mai tari analgezice! Pentru un ins ca ăsta, vă jur, mă bucuram că n-aveam decât algocalmin. Mda… Mă bucuram că…

După care, nah, apare şi mama nemernicului. Mama? O femeie normală. Plângea. Îşi frământa mâinile. Nu, nu el condusese. Scapă, dom’ doctor? Scapă, doamnă, scapă. Dar ştiţi, a băut prea mult… Ştiu, dom’ doctor, ştiu! Aşa a fost mereu! Bea de zici că n-are fund! Niciodată nu m-am înţeles cu el! Da’ scapă? Ziceţi-mi, scapă? O să scape… Da’ tre’ să-l supraveghem câteva zile, ca nu cumva să dezvolte…… să nu se complice…… să nu facă una, sau alta……

Ea tot plângea. Tot căuta să-mi descopere minciuna, ca nu care cumva fiul ei să fie în situaţie mult mai gravă şi eu să nu-i spun care era realitatea, mă rog, făcea tot ceea ce face un om îngrozit de soarta copilului său, bănuitor că i se ascunde adevărul, sau doritor doar să i se spună clar că e în afara oricărui pericol. Nu mai suporta spaima de a-şi pierde puiul tuns la chelie, beat praf, burtos şi scandalagiu!

Aşa că, ce să fac, i-am dat şi ei, ca tuturor celorlaţi aparţinători (oh, detestabil cuvânt!), hârtia pe care sunt scrise acele medicamente pe care nu le are spitalul, ca să beneficieze şi feciorul ei iubit de binefacerile medicinei româneşti şi să nu-l doară la fel de tare ca pe femeia care, cu numai 2 ore mai devreme, îşi ţinuse nepotul în braţe în drum spre casă înainte să se intersecteze cu maşina pacientului meu rămas în viaţă.

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

(post generat de o remarcă a lui Pinocchio)

Cre’ că aveam v’o cinşpe ani când am avut de luat, pentru prima oară, o atitudine concretă vizavi de homosexualitate. Era vară, eram într-o tabără la munte şi tocmai făcusem o călătorie nemaipomenită pă nişte coclauri cu un tip cu adevărat dăştept. Insul era şi un călător bazat: un alergător năprasnic, care mă târâse dupe el pă munţi dă scosese untu’ dîn mine. Dă le iel am rămas cu o grămadă dă chestii – inclusiv cu sfatul pă care i l-am urmat totdeauna: să nu bei apă decât la sfârşitul zilei dacă ai mult dă mers pă coclauri. Dacă i-aş fi urmat sfatul cu pricina încă dă la bun început, n-aş mai fi băut apa cea mai gustoasă pă care am gustat-o în viaţa mea, la începutul respectivei zile de alergătură. Cu aceeaşi ocazie, aş fi evitat să beau apa aia nemaipomenită dîntr-un rezervor plin cu şobolani morţi, chestie pe care am remarcat-o doar după ce-mi stinsesem setea.

Mă rog. Când am ajuns înapoi la bază, nu m-am putut abţine să nu-l descos pă barosanu’ care avea grijă de noi – profu’, mentoru’, nah, insu’ care ne băga tot soiul dă chestii în cap.

“Cre’ că Icsulescu (Icsulescu era alergătorul…) cre’ că Icsulescu e homosexual,” am zis io, mai mult aşa, ca să mă bag în seamă în faţa ălora mai mari ca mine, care manifestau o libertate ieşită dîn comun vizavi dă toate subiectele posibile.

Iar mentoru’, fără să vrea să afle de ce, sau cum:

“Şi ce-ţi pasă ţie în ce gaură fute Icsulescu? Îţi place cum scrie?”

Normal că-mi plăcea cum scrie. N-avea cum să nu-ţi placă. Am recunoscut treaba asta.

Iar mentoru’:

“Păi, atunci, restul sunt doar detalii…”

Şi, pă bune că detalii le-am considerat aproape non-stop de atunci, vreme dă v’o 20 dă ani. Chiar mă înfuriau ăia care să luau de ghei, ba aveam şi-un set de argumente pertinente pe care le ofeream, cartezian cumva, tuturor celor care se declarau sus şi tare anti-ghei. Mi se părea, în plus, că ieram f.f.f.f. tare când ieşeam pă interval cu rezultatul unui research despre care citisem prin Sodeman & Sodeman (un faimos tratat de fiziopatologie), care research ne explica nouă, stradalilor dîn lumile naţionaliste, că şoriceii masculi castraţi în prima zi după naştere şi care primeau tratament hormonal substitutiv după patru zile, aveau să se comporte, totuşi, conform unui tipar ghei odată ajunşi la vârsta maturităţii sexuale, adică 21 dă zile în ce-i priveşte. Debitam constatarea asta ca să explic fiziopatogenic, cumva, un anumit tip de choice comportamental; mai spuneam asta şi ca să demonstrez baza ştiinţifică a comportamentului ghei – eram la vârsta când, cu mare uşurinţă, parcurgi tot soiul de fiţe d’astea, de sorginte sofistă, pricepeţi?

Bun. Şi trec anii. Şi Românica se eliberează ea şi ajunge să discute problemele ghei până şi pă la teveu. Io, în privat cu unii şi cu alţii, dă-i tot cu şoriceii ăia, cu liberul consimţământ, nah, ce se bagă în situaţii d’astea. Numai că…

Numai că, pîn 1995, îmi cade în mână Dicţionarul Gay, ăla scos de Nemira, ştiţi voi care. Normal, m-am apucat şi io să-l citesc. Mda… Ce naiba? După primele 20 – 30 de pagini, parcă încep să simt, aşa, un fel dă furnicătură nervoasă anti-ghei, chestie pă care, iniţial, nu prea am priceput-o, mai ales c-o simţeam crescând în mine, a naibii, tocmai în timp ce citeam un text pro-ghei, care text, culmea, speram să-mi ofere mai multă argumentaţie în dezbateri seara, la un vin bun, româneşte vorbind.

Hait! Pă la pagina 50, deja ieram cam pufnitor. Nu-ş’ cine dracu’ a scris cartea aia, da’ numa’ propagandă pro-ghei nu-i ieşise, dîn moment ce reuşea să-l enerveze pă unul care, până atunci, pledase pentru homosexuali pă unde apucase. Treaba iera, însă, că dîn ce scria acolo, în dictionnaire, se înţelegea, icstrem dă clar, că dacă nu aveai norocu’ să fii ghei dîn start, ierai cumva condamnat la semiimbecilitate, asta ca să nu spun mediocritate, care e mai rea ca toate. Fireşte că omu’ nu spunea treaba asta direct, da’ de înţeles, asta se înţelegea: ideile cu pricina se iţeau dintre rânduri, aşa, ca o boare cu feromoni propagandistici subtili pe care nu ştiu unde o mai întâlnisem… Cred că în nişte texte politice dîn anii ‘50, da’ nu-s’ prea sigur.

Băh, tată! – am simţit io cum mi se ascute orientarea hetero. Păi dacă-i p’aşa, ia să văd io ce vrea cartea asta pă mai departe…

Poftim! Cutare ins, homosexual, cutare insă, lesbiană, cutare artist, homosexual, cutare politiciană, lesbiană şi, tot aşa, acreditând cu emfază crescândă, că întreaga istorie, fir-ar al dracu’, a fost dusă pe umeri de homosexuali şi lesbiene printre care s-au rătăcit, cumva ca proştii, şi câţiva heterosexuali care, oricum, nu prea se prindeau care e treaba până nu dădeau aşa, ca dîn nebăgare de seamă, peste vreun ghei care să-i destupe la creier.

Ei, futu-i mama mă-sii!!! Furios, furios, da’ tot aveam pohtă să văd până unde merge autoru’, chit că simţeam aşa, un fel dă fierbinţeală peste muiană, care fierbinţeală vira într-un clocot discret, parcurs de descărcări electrice. Pă la pagina 100, ce credeţi că văd? Îl văd pă Sting, mânca-v-aş, care Sting iera pasiunea mea muzicală dă moment. Băh, tată, şi când aflu că An Englishman în New York a fost compusă numa’ şi numa’ dîn cauză că Sting a simţit nevoia să-şi ceară scuze unui homosexual, pen’ că altfel nu ştiu ce naiba ar fi păţit cariera lu’ acelaşi Sting, mi-am băgat piceoarele în carte, am dat cu ea dă cel mai apropiat zid şi m-am apucat dă înjurături pîn casă – chit că nu mă auzea nimeni.

Asta a fost acu’ 14 ani, nah. Autoru’ dicţionarului iera un francez dîn rasa aia dă cretini patentaţi de toate sexele şi orientările sexuale – pă bune dacă am văzut v’un ins care să facă deservicii mai mari mişcării ghei, indiferent cum o iei, dacă-mi permiteţi. Ah, dacă dicţionaru’ ăla ar fi avut pă iel o etichetă, măcar una mică-mică: doar pentru homo, atunci aş fi înţeles – aş fi înţeles că avem de-a face cu o encomiastică ad usum ghei şi aş fi tăcut, naibii, dîn gură! Aş fi priceput de ce toată lumea inteligentă trebuia să fie ghei, aş fi priceput de ce trebuie să-mi pară rău că io, unul, sunt doar un taNpit de heterosexual ş.a.m.d…. Dar aşa… Să-mi explici, cu acribie, că viaţa şi-a bătut joc dă mine doar pentru că sunt hetero şi că, orice aş face, sunt cam condamnat la uitare perpetuă pentru că prefer les (censuré) abîmes (re-censuré!) des femmes… Ah, nu! Asta, nu!

Opaa! – am avut io un fel dă iluminare atunci. Opaa, ia uite că discriminarea se poate face, cu maximă aplicaţie, şi dă la dreapta la stânga, nu numa’ dă la stânga la dreapta!

Mda. M-am prins io dă treaba asta, numai că sângele apă nu să face, aşa că, vreme dă câţiva ani am ajuns să privesc mişcarea ghei cu ochi mult mai sceptici. Şi, când spun mişcarea ghei, mă refer doar la mişcarea ghei, pentru că prieteni homosexuali (ca şi unguri, ca să zic aşa) am avut, am, şi-o să continui să am. Ca să fiu mai clar, am rămas în etapa de gândire pe care mi-a propus-o mentoru’ în copilărie: îţi place cum scrie, compune, lucrează, operează, interpretează, construieşte, ară, sapă, luptă, vorbeşte Icsulescu? Dacă da, ce te mai interesează în ce gaură fute? (sau este futut/ă?)

Mi-am amintit dă toate astea acu’ v’o doo săptămâni, când cu starea dă asediu dă lângă Piaţa Unirii. Mulţi heterosexuali (sau, mă rog, aparent heterosexuali), îmbrăcaţi în uniforme, deambulau pă străzi, stradele, ulicioare şi ganguri în jurul lui Socialism’s Victory blvd. Dă undeva dînspre vest, dă pă dealul fost al Cotroceniului, actual al Kitsch-ului Maximus, se auzeau răcnetele ciobăneşti ale unor heterosexuali cerţi, dîn taberele dă luptă dreaptă şi fotbalistică.

Momentan, homosexualii lipseau. Poliţia, însă, vorbea deja pă la celulare şi pă la staţiile de emisie-recepţie, maşini rare se preumblau încoace şi-ncolo, ca pîn Ghaza, jurnalişti cu ochii traşi a genetică deficitară se perpeleau la soare, o grămadă dă inşi cu aparate foto stăteau pă la terase, cu beri în faţă, iar unii trecători mai voinici ne legitimau, pă nevas’mea, pă mine şi pă Haralambina, că unde mergem, că ce vrem, că aia-aia.

Ah, şi am simţit, dîn nou, cum redevin pro-ghei, la modu’ militant, aşa…

“Păi, are Haralambina petrecere,” o iau io martora p-aia mică, “şi ne ducem la un kid’s party, ce kilu’ meu… E v’o problemă, ceva?”

Spus cam răstit, recunosc.

Uslaşii, sau suaţii, sau cum dracu’ i-o fi chemat, ne priveau cu atenţie, uşor miraţi. Adică, cum naiba de-şi găsise fie-mea moment de chef cu restul grădiniţei când iei tocmai intraseră, dracului, în dispozitiv?

“Bine, da’ luaţi-vă maşina d-aci că ne aşteptăm la ciocniri.”

“Ciocniri?!”

“Ciocniri! N-aţi auzit că ie paradă ghei? Ia, unde e locu’ dă petrecere al copilului?”

I-am arătat unde e locu’ dă petrecere, un loc full de mame prea gureşe şi de ţâşti-bâşti puşi pe chirăit şi atunci civilu’ ăla voinic ne-a lăsat dracu’ în pace. Ducem noi copilu’ la locu’ faptei, nevas’mea încearcă să mă potolească pen’ că io ieram deja cam furibund (‘tu-i în cur, ca să zic aşa!), dupe care mă întorc să iau maşina.

“Nu te certa cu iei!” îmi zice nevas’mea, la despărţire.

“Nu, nu, nu, n’o să mă cert. Da’ să ştii că de răspuns, tot le răspund!”

“Bine, bine, da’ ai grijă!”

OK. O să am grijă, că şi-aşa ierau tot mai mulţi voinici d’ăia care-i legitimau de zor pe toţi trecătorii. Mă rog. Duc maşina, dracului, cât mai departe, că ăia se pregăteau de bombardament, parcă, mai ales că auzisem io cum e cu ciocnirile astea stradale bucureştene când îi apucă p-ăia dîn galerii supărarea naţional-cartieristică. Dă altfel, se auzeau, dîn ce în ce mai tare, dîn spatele Kitsch-ului Maximus. Urlau ceva cu Steaua, cu pîn’ la moarte, cu ultra, cu treceţi Carpaţii, nah, d’ale lor, d’ale batalioanelor de asalt…

În fine. Şi-aşa n-aveam chef să stau cu toate mamele alea la discuţii aşa că, după ce-am pitit maşina la umbră, am cam rămas pă blvd., să văd ce şi cum. Şi aştept. Şi mai aştept puţin. Încă puţin. Doar puţintel.

Oh, da. Şi iată că pă la ora cu pricina, apare parada: tărăboi, fluiere şi muzică house. Jurnaliştii să trezesc dîn mioriţa lor fundamentală şi încep să păşească mai alert – da’ se vede că-s’ cam căcăcioşi. Uslaşii, sau suaţii, sau mă rog, ăia în uniforme, devin subit mai rigizi. Muzica se aude tot mai tare. Fluierele răsună între blocurile realismului socialist. Din arteziene curge apică, da’ jetu’ e cam slab.

Oh, da, dar iată parada, în sfârşit! Iată parada!

Mă dau şi io mai aproape… Ce dracu’… E lume cam prea puţină, parcă, costumaţia e prea ştearsă, iar aştepările de sambodrom îmi sunt brusc curmate: nici un fel de car alegoric, nici un travestit opulent, nici măcar o shemale planturoasă, nimic, tată, nimic!

Mă dau mai aproape, că de la o vreme, m-au cam lăsat ochii. Oh, pă bune că-i lume prea puţină şi, chit că je m’en fous de toată chestia asta, mă prind repede că n-o să iasă nici un mare chef, dar nici o mare cafteală! Gheii sunt prea rari, paznicii sunt prea mulţi, jurnaliştii sunt, oricum, mult prea mulţi – cât despre galeria dă la Steaua şi dăştepţii ăia dă la lupta dreaptă, cre’ că se cam rătăciseră pă străzi, proştii, că nu iera Dolphi cu iei – sigur n-o să se lase cu nici un fel dă caft! Mi se face şi umpic dă milă de paradă: după cum arată lucrurile pe Socialism’s Victory blvd., mai bine le dădeau şi la uslaşii ăia ceva steaguri şi megafoane, ba chiar şi la ziarişti, că ăştia se pretează la orice, pen’ că al’fel, vă zic, am văzut lume mai multă chiar şi pîn staţiile dă metrou la orele de vârf. Nevas’mea, ieşită şi ea afară de la chef, e şi mai dezamăgită decât mine:

“Io cre’ că-s’ cel mult o sută cinzeci.”

“O sută cinzeci?! De ce tocmai o sută cinzeci?!”

“Păi, uite-te la ei că încap doar în două autobuze! Iar într-un autobuz intră 74 de oameni, am citit io ieri pe-o plăcuţă pă scaunu’ şoferului, când am fost la…”

Săracii, îmi trece pîn minte. Mă apuc să comentez cu nevas’mea, mă tot întreb de ce-s’ aşa de puţini, că dacă tot s-au hotărât să pună de-o demonstraţie anunţată cu surle şi trâmbiţe, măcar să fi venit mai mulţi, cu mic, cu mare, doar aşa, ca să ne arate că…

Ca să ne arate ce, doamne iartă-mă? – mă întreb atunci. De ce trebuie să ajungi să demonstrezi ceva despre care vechiul nostru mentor ne spunea că e doar un… detaliu?

Uite, cam ăsta e filingu’ meu actual, mai degrabă amestecat, despre mişcarea ghei – de aici, şi de pretutindeni. Mă rog, recunosc că nu sunt ghei (nici măcar experimental), ca să-mi dau seama cam de ce ar trebui să ies în stradă pe tema asta, da’, pă dă altă parte, am oarece incertitudini vizavi de manifestările publice conexe cu orientările sexuale. Vreau să spun că un cartier cu alcovuri mi s-ar părea net mai binevenit (sic!) în domeniu, care cartier ar trebui să fie, fireşte, asezonat cu tot ce-i trebuie, nu-i aşa, nu doar cu accesoriile şi simbolistica unei singure minorităţi sexuale.

Că sexu’, în jenăre, e ceva mai vast, inclusiv în rafinamente ‘oţeşti, absconse, nespuse, abia menţionate, aluzive sau, prăjitoare de sinapse, decât deja cotidiana homosexualitate. În fond, cine nu-i uşor deviant, nu e-n viaţă – iar asta o spun, exclusiv, pentru autorul acelui dicţionar ghei, exagerat de militant şi, pe cale de consecinţă, imbecil.

În fine. Dupe marşul ghei dîn Bucale, gaşca s-a cam spart şi n-am mai auzit nimic-nimic; lumea s-a dus care încotro, gheii pă la barurile mai trendy, la cocktailuri, drepţii şi fotbaliştii pîn şanţuri şi tranşee, la bere Pişănburg, nah, fiecare dupe cum a fost proiectat…

Iar noi am luat-o pă fiică-mea dă la chef şi ne-am cărat naibii dîn perimetru, trecând printre uslaşii relaxaţi care-şi aprinseseră deja ţigările.

Ai dracu’! Mai bifaseră o acţiune!

Iar Haralambina:

“Da’ de ce-s’ toţi domnii aceştia poliţişti pe stladă?”

“Păi, uite, a fost o paradă ghei care…”

“Palada au fost domnii aceia cale cântau plintle pomi?”

“Da, chiar ei, i-ai văzut şi tu?”

“I-am văzut, da’ nu am auzit plea bine ce cântau,” s-a cam posomorât Haralambina dupe care, mult mai vivace, a tras de noi pen’ că ştia că ne ducem la Chitila, unde o aşteptau nişte copii tocmai buni ca să încingă o faţea cu ei.

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

Joi seara, mare cenaclu mare la Observatorul Astronomic.  Las la o parte darea de seamă – au făcut-o, printre alţii, capricornk (of, cum naiba să nu te scuz? ), dragoş şi mahalagiul.

La un moment dat, s-a iscat o discuţie în jurul unui text citit de Liviu Radu. Pe scurt, era vorba de o ucronie în care W. Churchill avea de-a face cu Lawrence of Arabia. Subiectul? – o acţiune prin care Reichul unui Führer pe nume Horst Wessel făcea aranjamente sioniste pentru ca evreii să-şi întemeieze un stat în Israel. În schimb, evreii se pregăteau să pună pe picioare o divizie SS, “Leii din Iudeea”.

Las la o parte faptul că de-abia aştept să citesc textul cu pricina, în întregime, pentru că Liviu Radu nu ne-a lecturat decât 6 pagini din el. Interesantă mi s-a părut o parte a controversei iscate în jurul acestui text: clişeele pot să demonetizeze o idee interesantă? Cât de mult “surpă” potenţialul de lectură al unui text, faptul că acesta este… hm, redactat într-un limbaj desuet şi excesiv de expozitiv, chiar dacă ideile vehiculate au, prin ele însele, un cârlig suficient de puternic?

În consecinţă, am purces la recitirea unui roman pe care nu l-am mai deschis din 1983: Narcis şi Goldmund, de H. Hesse, ştiţi voi…

Aţi mai reciti acest text? Vă “avertizez” că este teribil de expozitiv şi de lent, cu minime cârlige narative şi că, în plus, dialogurile sunt extrem de ireale: nu respectă niciunul dintre canoanele contemporane care se străduiesc să redea un aşa-zis dialog natural, imposibil de reprodus, însă.

Aşadar, întrebarea este: mai are rost o literatură à la Hermann Hesse în 2009? Dacă răspunsul este DA, cine o mai citeşte?

Corolar: dacă o ficţiune îndrăzneaţă presupune, la un moment dat, suspendarea neîncrederii, o redactare aşa-zis desuetă, nu poate să presupună, la rândul ei, o suspendare a nerăbdării?

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

Numai că, mie mi se pare de la o vreme încoace că soarele arde mai tare decât acum 20 ani, să zicem. Ba, chiar am impresia că e şi cu mult mai orbitor decât acum 20 de ani. La început am zis că îmbătrânesc, că mă lasă ochii, că mi s-a subţiat pielea, nah, fiţe…

Numai că, acum câteva luni, am dat peste acest articol. Şi peste multe altele, pe care nu le mai linkuiesc aici. Cică soarele ar fi de vină pentru încălzirea globală, zic articolele cu pricina – nu poluarea, nu combustibilii fosili, nu deodorantele, nu prezervativele…

Ceea ce ar fi cam nasol. Pentru că suntem prinşi între chestia asta :

(brrrr… care ne arată, paradoxal, prin ce ger absolut dogoreşte căldura globală), şi chestia astălaltă:

care ne arată pe ce fel de cuptor locuim (la mijloc de tot sunt vreo 5000 de grade Celsius, aşa, ca să ştiţi).

Grosimea scoarţei terestre,  v-o reamintesc, nu e decât de cel mult 50 de kilometri. Mda. Locuim pe o platformă de cel mult 50 kilometri grosime, care ne desparte de focul Gheenei. Deasupra noastră, alţi 50 de kilometri ne despart de mezosferă, strat de la care viaţa, inclusiv cea sub formă de bacterii, dispare uite-aşa: pfuuuh…

Aşadar, noi stăm aici:

Cam puţin spaţiu, pentru o specie prinsă între ciocan şi nicovală.

Aşadar, moment patetic - să ne reamintim titlul unei povestiri de A. C. Clarke, titlu pe care l-am împrumutat pentru acest post:

Dacă te voi uita vreodată, Pământ…

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

Acum câteva zile am primit un telefon de la un cotidian. Mi-au cerut să îmi imaginez cam cum o să arate România peste 50 de ani şi să le ofer un text de 1500 de semne pe tema asta. Nu-ş’ ce naiba m-a apucat, dar am scris o scrisorică, discret mai lungă de 1500 de semne, care scrisorică de vreo 4500 de semne, fireşte că n-a avut cum să vadă lumina tiparului sau a cablurilor ce găzduiesc respectivul cotidian.

Prin urmare, am trimis textul pe site-ul SRSFF. Adică, AICI. E un text rapid, în joacă.

Şi mai e şi umpic (mersi Did) cam ofticant… Oricum, am mai greşit faţă de ziar şi pentru că ei mi-au spus: România peste 50 de ani, numai că eu am băgat: România peste 100 de ani….

SRSFF, însă, mi l-au primit şi aşa, ce să facă…

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

Hm…

Oare cum de şio-r fi permis să se iade cei care, în 71% din cazuri, ignoră regulile privitoare la plagiat? Păi, cei cu neseriozitatea asta? Universitarii români studiaza dă le sar capacele…. Doar no să se împotmolescă de nişte prevederi legale imbecile, băh, flaşnetari de societate academică!

Da’ cum de şiau permis academicii ăştia să pună ntrebări la numărul de articole ISI publicate de universitarii români? ‘ai? Ce? Suntem pă locu’ 67 în lume şi asta ne ajunge, ce mama mă-sii…. Ce? E lucru puţin să publici atâtea şi atâtea articole când, între timp, mai ai treabă cu: politica de alegeri universitare, politica de promovare a cadrelor, alergătura între universităţi de stat şi private, examenele cu cei nevăzuţi la faţă, producţia dă diplome dân bucătărie, corespondenţa cu Nigeria care te anunţă oficial că renunţă să-ţi mai trimită studenţi că ajung prea nepregătiţi în Africa după enşpe ani de studii româneşti etc?

Băi, tată! Păi ne iexplicaţi voi, băh, cacademicilor, care e treaba cu universităţile şi cu studiu’, băh? Noi suntem generaţia lui 50% procente partinice pecereu, băh, noi am inventat sereleurile universitare, dând semn că ne adaptăm la economia dă piaţă, noi am inventat integrarea clinică pentru ăia de n-au luat nici un concurs sau examen (un fel de recalificări pe blat, ce mă-sa…), noi ne-am băgat rudele toate pân facultate, că cineva trebuia să aibe grijă de voi şi de copiii voştriii, băh – şi-acu’ ne judecaţi voi pe noi, băh?

Ne întrebaţi de ce n-avem declaraţiile de avere pă saituri, băh?

Da’ cine kilu’ meu sunteţi voi, băh? Ioropa? USA? Nţţ… Băh! Păi, noi conducem doctorate p-aci dă doo mii dă ani, măgarilor, avem şcoala julei dân cap de holdă, băh, nu luăm noi lecţii dă la nimeni, aţi auzit, băh, taNpiţilor!

Mda. Şi pentru că mediciniştii trece şi pe la universitate, pentru o maaare bucată dân vieaţa lor, ia luaţi dă cetiţi şi d-aci, ca să vedeţi parte dân iexplicaţiile posibile pentru brambureala locală, care brambureală se situează pe undeva cam supt nivelul mării!

Uite, citiţi de AICI!

p.s. Nu uita-ţi să vă uitaţi şi peste TOP, ca să înţelege-ţi de ce peştele dă la cap să-mpute…

Feed enhanced by Better Feed from Ozh