Din întâmplare, vizavi de mine erau trei locuri libere. Cele trei fete s-au aşezat. Cele două frumoase stăteau una lângă cealaltă, cea urâtă a fost lăsată la margine. Preţ de patru staţii, cele două frumoase n-au vorbit decât una cu alta deşi, repet, era clar că toate trei erau împreună. Frumoasele erau zglobii, vorbeau tare, îşi azvârleau părul pe spate cu gesturi bine dozate, zâmbeau ca fetele de la pagina 5 şi n-o băgau în seamă pe tovarăşa lor care privea în podeaua metroului, la doi-trei metri în faţă, cu ochi inerţi. Fata cea urâtă a stat nemişcată şi tăcută tot drumul.

La staţia Y, se ridică toate trei. Una dintre frumoase o ia la dreapta, în timp ce cealaltă, dimpreună cu fata cea urâtă, o iau la stânga. Îşi iau toate trei la revedere şi, abia după ce s-au despărţit, frumoasa a băgat-o în seamă pe tovarăşa ei mai puţin norocoasă: a început să vorbească cu ea. Fata cea urâtă a zâmbit şi, în sfârşit, a căpătat viaţă, gesticula, râdea, schimba idei, era vioaie, era veselă, nah, în fond, era şi ea o puştoaică de 16 – 17 ani… De acum, cele două vorbeau între ele la fel cum o făcuseră şi frumoasele mai devreme – în plus, din limbajul corpului, puteai să bănuieşti că erau extrem de bune prietene, poate cele mai bune, mi-a venit să zic, văzându-le cât de aprins discutau.

Apoi, au coborât, iar eu am rămas în metrou doar cu nişte plictisitori de bărbaţi care citeau Click, Sportul şi Cancan. Mă uitam la ei şi mă întrebam: oare ce mecanism face ca frumuseţea fizică să se agrege, ostracizând cu atât de mult egoism, urâţenia?

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

sau uite cum Fotbalul ia locul Rugbyului…

În filmul „Troia” ne-am trezit cu Brad Pitt în rolul lui Ahile. A reieşit un Ahile imberb, epilat, discret isteric, care se comporta precum un infant răsfăţat: de pildă, bătea din picior. Era un Ahile care deprinsese de la regizor coregrafia marţială extrem orientală şi care nu avea volum când îl apucau năbădăile. Una peste alta, te întrebai de ce n-a băgat regizorul în film şi pe unul cu un pistol, să-l împuşte odată pe Ahile ca să nu se mai chinuie.

Ca să fie foarte clar, adevăratul Ahile arăta aşa (cre’că e ăla dîn stânga, cum priveşti…),

sau aşa,

şi, în cel mai rău caz aşa,

Reamintim publicului călător că Ahile a fost fiul lui Peleu şi al nimfei Thetys. Umbla o vorbă despre această nimfă, încă dinainte de naşterea lui Ahile, iar vorba aia spunea că fiul ei avea să fie mai măreţ, mai tare, mai deştept, mai puternic decât ta’so. Din  acest motiv simplu, Zeus a renunţat s-o mai curteze pe Thetys şi l-a lăsat pe Peleu să-şi poarte crucea cum o şti el mai bine.

„Cântă, zeiţă, mânia ce-aprinse pe Ahil Peleianul…” – ne spune Homer, iar noi nu putem decât să zicem: pardon! Iertaţi-ne, dar Brad Pitt nu face parte din textul ăsta!

Filmul „Troia” a mai fost cum a mai fost, dar „Alexandru cel Mare” a ieşit de tot din tabele. De astă dată ne-am trezit cu Colin Farell în rolul masculului principal.

Degeaba avea el sprâncenele groase, aproape împreunate, că glasul tot i se frângea când ţinea discursuri înflăcărate. N-avea nici suflu, nici snagă, iar când se străduia să devină camusian, wittgensteinian, goethian sau chiar marxist, nu-ţi dădea decât senzaţia că aşteaptă să fie fecundat din moment în moment. Sincer să fiu, chiar speram la figura asta din partea multiubitei sale soţii, Roxana, căreia i-a lipsit doar curajul lui Oliver Stone de a o înzestra cu un dildo năprasnic care i-ar fi făcut felul bietului Colin. Aidoma lui Brad Pitt, Colin a creat un Alexandru isteric, deşi sursele istorice ni-l descriu, mai degrabă, ca ciclotim… OK, OK, s-ar putea ca de la faza maniacală a PMD-ului până la isterie să nu fie decât un pas, precum cel de la Capitoliu până la stânca tarpeiană, dar…

În plus, am mai aflat cum Alexandru cel Mare întrupat de Colin Farrel era, de fapt, un homosexual get-beget. Mai mult: relaţiile lui heterosexuale, ne comunică Oliver Twist ăsta de Oliver Stone, erau cumva surpate de dragostea mistuitoare care îl lega de Hefaistion. Adică, probleme de identificare ale eului, contratransferuri şi alte chestii de psihanaliză potenţată de amital plus cofeină…

Hai să fim serioşi: nu există mărturii ale contemporanilor lui Alexandru Macedon în acest sens. Din contră, există numeroase ziceri despre relaţiile heterosexuale ale lui Alexandru – printre altele, a avut trei soţii şi se mai spune că a avut cel puţin un copil. În plus, documentarea elementară nu arată cam cum arăta, de fapt, Alexandru. Asta ne-o spune Plutarh, ne-am înţeles?

Nu prea era el un fătălău, da? Nu c-aş avea ceva cu fătălăii, dar poate că n-ar strica să lăsăm, naibii, faptele aşa cum au fost şi să nu ne tragem toată ziua-bunăziua spuza pe turta comportamentului deviant. Dar, cine ştie cărei comenzi sociale i-o fi răspuns Oliver Stone…

Mă rog, nu ăsta e subiectul. Subiectul este testosteronul hollywoodian: unde mama naibii se duce el? E criză şi la nivelul hormonilor steroizi? Pe vremuri, superproducţiile ne puneau în faţă actori cu suflu (şi nu era vorba doar de suflul orientării sexuale) atunci când preluau rolurile unor grei istorici sau legendari. Richard Burton, „fragilul” Peter O’Toole, ba chiar Charlton Heston puteau să ducă un rol ca ăsta până la cap, astfel încât să creeze un personaj coerent, atemporal, şi nu să creioneze fiinţe sparte în bucăţi, măcinate de probleme post-freudiene amintite în treacăt, doar ca să dea bine în faţa cititorilor de Reader’s Digest. Mai aproape de noi, doar Liam Neeson (mai mult) şi Russel Crowe au capacităţi similare “bătrânilor”, pentru că restul testosteronicilor de la the nowadays Hollywood sunt inşi monosilabici, alături de care Schwarzenegger face figură de doctor în astrofizică.

Aşadar, unde mai sapă Hollywood-ul după actori? Sau: ce actori mai impune Hollywood-ul? Sau: mai impune Hollywood-ul actori, sau au lăsat povara castingului pe umerii spectatorilor de talk-showuri şi reclame la detergenţi?

Ce să spun… Acum abia aştept să-l văd pe Hugh Grant în rolul lui Aeneas şi, ca să urmăm linia de gândire dragă lui Oliver Stone, sper într-o Sigourney Weaver sau Grace Jones (tunate, bineînţeles!) în rolul Didonei.

Nu de alta, dar Hollywood-ul e din ce în ce mai polllllitically correct, se aude, dom’ McCarthy? 

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

a) kitsch-ul fundamental al arhitecturii sale,

b) dimensiunile catastrofale ale sălilor, care pot fi transformate astfel în cinematografe (nu vi s-a părut niciodată că Roberta Anasatase aduce puţin cu o plasatoare de sală de cinema din anii ’70?), în săli de bowling, în pieţe agroalimentare, în Megaimage etc,

c) întortocherea fulminantă a coridoarelor, care ne sugerează un labirint à la Cnossos, în care pândeşte o Ariadna cam şleampătă şi cam neobişnuită cu tocurile, pre numele ei Leana lu’ Cocoş (sigur o să-i dea lui Tezeu un fir prea scurt!),

d) lifturi de toate dimensiunile unde putem să ascultăm o manea, ceva,

e) acoperiş taman bun de transformat în heliport, ca să luăm Syda cu elicopterul,

f) parc apropiat care poate fi transformat în teren de paint ball,

g) scări de marmură care pot fi folosite de toţi femeii lui Bote ca să urce şi coboare, expunând ultimii chiloţi ai maestrului,

h) ferestre giganteşti pentru baruri cu vedere la şantierele bucureştene.

Aşa că, vă recomand, pe bune, să facem o petiţie, ca să transformăm Palatul Parlamentului în Mall! Sigur o să aducă bani cu grămada. Sigur o să transforme Bucureştiul într-un oraş faimos. Toată lumea ar avea de câştigat, parlamentarii, inclusiv, că i-am lăsa şi pe ei la vedere, îndărătul unor geamuri blindate, ca să-i vedem cum lucrează, cum votează, cum se înjură, cum fac aranjamente, şi astea toate, în timp ce noi ne-am bea cafeaua Kopi Luwak, alături de un Cointreau veritabil, faţă în faţă cu soţia/logodnica/amanta/dragostea vieţii noastre, privind de la o estradă înaltă la spectacolul perpetuu dat de aleşii noştri.

Ah, şi vom fuma tutun de Lattakia, da?

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

Nu, nu e o greşeală – aşa am poftit eu să parafrazez. Ideea mi-a venit după ce am văzut un film cu Mel Gibson, plătit din bugetul apărării US, sau al NSA, sau al Casei Albe, că dracu’ ştie cine o fi băgat banii într-un Rocky kult, un Rocky d’ăla în care Mel Gibson e animat de mari frământări interioare între două alergături în linia întâi, sub tirul absolutamente vehement lansat de Viet Cong.

Filmul se dorea o zugrăvire a luptei de la Ia Drang ad usum imbecili. Lupta de la Ia Drang este, până la un punct, un fel de chintesenţă a războiului în sensul că, deşi niciuna dintre părţile combatante nu a câştigat rien de rien, amândouă şi-au arogat laurii victoriei. Mai mult decât atât, Ia Drang nu a adus nici uneia dintre părţi vreun beneficiu strategic – cu toate astea, sute de inşi au murit în jungla de lângă Plei Me şi de o parte şi de alta.

Booon! Îţi vine să zici, aşadar, că războiul nu are sens, că atâţia oameni tineri, că ce mai chin, că atâta absurditate, mă rog, ştiţi voi refrenul bine de tot. O chestie interesantă, însă, mi-a dat ghes începând cu acel moment din film în care Mel Gibson, disperat, a solicitat sprijin aerian – vreau să spun că, măcar pentru aspectul ăsta, filmul merită văzut şi băgat la cap.

Inşii se aflau în junglă, la dracu’ cu cărţi. P’acolo: nici telefoane mobile, nici GPS-uri (suntem în 1965), nici apă de la robinet, nici buleftrică, nimic, măi frate, nimic, nimic, nimic! Doar nişte soldaţi, doar nişte arme şi… ei bine, şi un sistem de comunicaţii pus la punct.

Urlă unul nişte cifre într-un microfon, care cifre nu par să zică nimic, nimic, nimic: zici că-s’ luate at random din tabele lu’ Sfântu Aşteaptă numai că, după emisia lor în eter, apare aviaţia, vericule! Apare aviaţia şi începe să tragă metodic, mai întâi la 485 cu 567, po urmă la 901 cu 421 şi tot aşa, curăţând frumuseţe de pădure laolaltă cu locatarii ei temporari, Viet Congul… Când situaţia s-a mai înfierbântat niţeluş, Mel n-a mai avut încotro şi a poruncit să se tragă chiar la 749 cu 672, vă daţi seama, adică exact pe unde se terminau liniile americane, chestie care i-a costat pe ăia de la al 7-lea de Cavalerie (remember G. A. Custer la Little Bighorn, vă rog!) o grămadă de oşteni din prima linie.

Mda. Şi acum, întrebarea. Păcătoasă şi cinică. Cu racord direct la româneştenii noştri. Simţită, în direct, ca să zic aşa, cu iureşul filmic de la Ia Drang.

Aşadar: şi dacă ceea ce noi, românii, invidiem la alte popoare (onoarea, responsabilitatea, spiritul de echipă, capacitatea de a planifica, organizarea etc.) se datorează şi faptului că acele alte popoare, mult invidiate, au fost popoare care au fost în stare să-şi ducă mai degrabă războaiele decât să zacă, fundamental, pe cetină, privind naibii la lună şi aşteptându-i pe bacii ungurean şi vrâncean să le tragă o binemeritată mamă de bătaie. Bietul Alecsandri, siderat până şi el, poate, de aberaţia contra instinctului, a ales să filozofeze în jurul baladei macre, oferind o mostră de aggiornamento buddhist nemeritat folclorului local.

Aşadar: şi dacă faptul că alte popoare pot şi fac se datorează (oh, fatalitate!) dispoziţiei repectivelor popoare de a purta războaie? Ca să nu fac comparaţii prea deplasate, am să aduc în discuţie doar două exemple de asemenea popoare, mult mai mici şi mai apropiate de noi, care au avut propensiunea istorică de a fi belicoase: ungurii şi sârbii. Pe sârbi i-am ales, ca să n-avem discuţii, pentru că sunt, şi ei, ortodocşi.

Booon! Şi ungurii şi sârbii au fost paşalâcuri, în timp ce noi ne lăudăm că n-am fost niciodată aşa ceva. Dar, este oare un merit faptul că am ales să plătim tributuri înjositoare în loc să ne luptăm, indiferent de consecinţe?

Răspunsul se vede cu ochiul liber, când treci graniţa, în ce-i priveşte pe unguri. Răspunsul se va vedea cu ochiul liber, când vom trece graniţa peste zece ani la sârbi. Iar acest răspuns care se vede (se va vedea) cu ochiul liber se datorează, poate, şi faptului că războiul nu implică numai capacitatea de a da cu barda şi de a-ţi umfla muşchii – războiul implică şi faptul că un radiotelegrafist se apucă la un moment dat să recite nişte cifre într-un microfon, care cifre sunt înţelese de alţii şi decodificate instant, astfel încât să se obţină o lovitură.

Vorbesc despre lucrul în echipă, bien sûr, despre capacitatea de a organiza o aprovizionare, despre armonizarea unor acţiuni şi multe alte chesti d’astea care pe noi nu ne interesează pentru că-s’ pentru proşti.

Aşadar: şi dacă războaiele sunt preţul plătit pentru organizarea socială?

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

Joi seara, mare cenaclu mare la Observatorul Astronomic.  Las la o parte darea de seamă – au făcut-o, printre alţii, capricornk (of, cum naiba să nu te scuz? ), dragoş şi mahalagiul.

La un moment dat, s-a iscat o discuţie în jurul unui text citit de Liviu Radu. Pe scurt, era vorba de o ucronie în care W. Churchill avea de-a face cu Lawrence of Arabia. Subiectul? – o acţiune prin care Reichul unui Führer pe nume Horst Wessel făcea aranjamente sioniste pentru ca evreii să-şi întemeieze un stat în Israel. În schimb, evreii se pregăteau să pună pe picioare o divizie SS, “Leii din Iudeea”.

Las la o parte faptul că de-abia aştept să citesc textul cu pricina, în întregime, pentru că Liviu Radu nu ne-a lecturat decât 6 pagini din el. Interesantă mi s-a părut o parte a controversei iscate în jurul acestui text: clişeele pot să demonetizeze o idee interesantă? Cât de mult “surpă” potenţialul de lectură al unui text, faptul că acesta este… hm, redactat într-un limbaj desuet şi excesiv de expozitiv, chiar dacă ideile vehiculate au, prin ele însele, un cârlig suficient de puternic?

În consecinţă, am purces la recitirea unui roman pe care nu l-am mai deschis din 1983: Narcis şi Goldmund, de H. Hesse, ştiţi voi…

Aţi mai reciti acest text? Vă “avertizez” că este teribil de expozitiv şi de lent, cu minime cârlige narative şi că, în plus, dialogurile sunt extrem de ireale: nu respectă niciunul dintre canoanele contemporane care se străduiesc să redea un aşa-zis dialog natural, imposibil de reprodus, însă.

Aşadar, întrebarea este: mai are rost o literatură à la Hermann Hesse în 2009? Dacă răspunsul este DA, cine o mai citeşte?

Corolar: dacă o ficţiune îndrăzneaţă presupune, la un moment dat, suspendarea neîncrederii, o redactare aşa-zis desuetă, nu poate să presupună, la rândul ei, o suspendare a nerăbdării?

Feed enhanced by Better Feed from Ozh