Srebczak o găsi pe fetiţă aproape stinsă, zăcând între blănurile de ren. Era transpirată mai mult ca oricând, dar ochii – ciudat lucru – îi jucau, zglobiu, dintr-o parte în alta.

Vraciul se apropie de ea, nevenindu-i să creadă: trupul şi chipul Oonei reflectau starea cruntă a bolii, în timp ce ochii păreau ai altcuiva. Perduna zăcea într-o parte, frângându-şi mâinile, iar Bunăseara nu-l scăpa din priviri pe Srebczak, urmărindu-l cu dinţii încleştaţi.

Srebczak nu picepea nimic – dar vechile învăţături încă îi răsunau în minte: nicicând să nu dai impresia că te dai bătut şi că nu ştii! Dacă pacientul îşi vede vraciul neputincios, atunci boala o să-l ia mai iute.

- Ia du-te tu, Balt, după niscaiva zemuri, îi lansă el ucenicului un scrib puternic, păstrat special pentru asemenea situaţii. Oona e mai deshidratată ca oricând.

Îi gustă transpiraţia şi făcu un efort ca să nu se strâmbe: în fetiţă se simţeau germenii hidoşi care prefaţau plecarea cea mare. Dar, unde naiba erau germenii ăştia, fir-ar să fie? Unde?

Poate că e o explicaţie, totuşi, îşi spuse Srebczak, atent să nu fie citit în câmp de părinţii Oonei. Zise:

- E foarte deshidratată şi cred că s-a suprainfectat. A început, cumva, să tuşească?

Perduna spuse că da.

- Hârâie când tuşeşte şi scuipă bale urâte?

- Exact aşa face, răspunse de astă dată Bunăseara.

Măcar, asta e o infecţie, răsuflă vraciul uşurat şi trase două măsuri de sânge din trupul Oonei. Introduse una dintre măsuri într-un flaconaş elegant, prelung, închis la culoare, iar pe cea de-a doua i-o dădu lui Balt:

- Hai, du-te la rezervor. O să te prindă scribii mei din urmă ca să-ţi scrie ce ai de făcut!

Se întoarse apoi la Oona. Ah, boala asta de-acum… Asta e o infecţie! Ţie, ştiu cum să-ţi vin de hac, simţi Srebczak cum se înfierbântă. O să-mi trimit scribii pe care i-am scris zilele astea, o să-i trimit pe urmele tale, şi să văd eu dacă-mi mai scapi acum, pegră blestemată!

- Perduna… Bunăseara… – începu el. V-am spus încă din prima zi de boală că o să scriu nişte scribi mai speciali. Numai că, scribii ăştia sunt tare periculoşi. Vreau să spun că ar putea să-mi scape de sub control şi că ar fi în stare să-i facă Oonei mult rău… foarte mult rău. Cu toate astea, n-am de ales, zise el, răsuflând adânc. După câteva clipe, cuteză să încheie: Altceva, nu mai ştiu ce să fac ca s-o salvez.

Nu-i întrebă nimic. Înţeleseseră şi singuri. Aşteptă.

- Fă cum crezi că-i mai bine, zise Perduna într-un târziu.

Bunăseara încuviinţă, la rândul său.

- Poate că, zise Srebczak, dregându-şi vocea, poate că ar fi mai bine să vă duceţi în cealaltă încăpere.

- Nu. Stăm aici, orice-ar fi, ziseră amândoi într-un glas.

- Bine, spuse vraciul, ridicând din umeri, după care începu să se pregătească.

Întâi de toate trimise scribi pe urmele lui Balt – să sintetizeze în blestematul ăla de rezervor şi leacurile cele mari, cele care grăbeau sau care potoleau inima, cele care scoteau apele din trup sau care, din contră, nu le lăsau să se scurgă afară, cele care trezeau minţile cele mai prăbuşite, şi cele care băgau aer în plămâni. Mai voia, de asemenea, mult, foarte mult sânge, copiat întocmai după înscrisurile Oonei.

Apoi, scoase din taşcă uneltele cele vechi, rămase de la vracii din linia sa, păstrate cu sfinţenie încă de pe vremea când se mai făceau asemenea unelte – pe vremea de dinainte de venirea gheţurilor. Le întinse pe toate pe jos, pe o cârpă curată, scoasă dintr-o membrană transparentă, din cele ce ucideau orice fel de germeni.

Luă apoi o seringă din sticlă şi şi-o vârî în venă – aşteptă niţel, până ce îşi zări scribul pe care îl scrisese în ultimele zile: înota, fără sens, prin sângele lui, dând roată creierului – mai precis, acelei părţi adânci din creier, cea care se asemuia unui căluţ de mare, cea în care se stocau toate înscrisurile vraciului. Hai, du-te acolo unde ţi-e rostul, porunci Srebczak, iar scribul se răsuci prin vâltoarea sângelui, repezindu-se de-a lungul venelor precum o orcă pe urmele prăzii. Coborî grăbit, traversă inima, apoi o luă în contracurent prin venele ce duceau spre braţ până ce găsi seringa ce-l aştepta. Odată ajuns acolo, se opri în loc, după cum îl scrisese Srebczak, care dorea să-l mai citească o dată înainte de plecare.

Era bine.

Du-te!

Scribul lunecă în seringă, laolaltă cu o măsură din sângele vraciului, iar Srebczak scoase seringa din venă şi-i injectă conţinutul în flaconul prelung în care vârâse, de la bun început, sângele Oonei.

- Uite, acum facem cunoştinţă, draga mea Oona, glumi vraciul.

- Suntem aici, zise Oona deodată, cu un glas nemaipomenit de sigur, făcându-l pe Srebczak să tresară.

- Of, Doamne, începe din nou, gemu Perduna.

- Suntem aici de la începutul începutului, rosti Oona din nou, cu acelaşi glas clar.

Srebczak o privi cu coada ochiului – fetiţa arăta la fel de pierdută, numai ochii îi jucau în cap, teribil de prezenţi.

Trebuie să mă grăbesc, îşi zise vraciul.

- Cine sunteţi voi? – întrebă el, reflex, în timp ce vâra acul flaconului într-o venă de-a Oonei.

- Te vedem ce faci, spuse Oona. Suntem şi în Oona, iar ochii ei văd pentru noi. Iar pe bolnavii din sat puteam să-i punem să te iscodească, pentru noi, cu scribii lor.

Srebczak apăsă pe piston, iar scribul plonjă în sângele fetiţei şi începu să plutească dintr-o parte în alta, precum un pui de pinguin ce nu-şi găsea rostul.

- Am simţit că ai băgat ceva în Oona. Noi suntem aici.

- De câtă vreme vorbeşte aşa? – întrebă vraciul, în şoaptă, urmărindu-şi scribul în câmp: deja, se orientase şi pornise de-a lungul vaselor de sânge, spre căluţul de mare din creierul fetiţei.

- De când am trimis scribul să te cheme, zise Bunăseara.

- Oona vorbeşte astfel de când ne-am trezit noi, sublinie şi Oona.

- Şi, îndrăzni Srebczak să continue, de câtă vreme dormiţi voi în Oona?

- De la începutul începutului.

Între timp, scribul se repezise spre căluţul de mare al fetiţei, scobind încoace şi încolo. Apoi, lansă un snop de alţi scribi mai mărunţi, de parcă ar fi fost nişte artificii, se descărcară din câmp nişte cuvinte aproape de neînţeles pentru mintea vraciului.

Apăru şi Balt, care aduse cele de trebuinţă pentru bolnavă. Dădu să zică ceva, dar Srebczak îi făcu semn să tacă mâlc. Apoi, se aşeză în mijlocul încăperii, îi făcu semn lui Balt să pună leacurile pe cârpa curată, după care se cufundă cu totul în câmp, luând calea scribilor ce rătăceau prin trupul Oonei.

- Suntem aici de la începutul începutului, zise iar fetiţa. Poţi să faci orice, vraciule: odată treziţi, nu ne mai opreşte nimeni.

Chipul lui Srebczak se acoperi de sudoare. Scribii dăduseră deja de primele semne ale infecţiei, dar vraciul ştia că germenii aceştia intraseră în Oona mai încoace, după ce boala îi slăbise trupul îndeajuns. Erau germeni din aceia, ştiuţi de orice vraci, oricât de prost ar fi fost – în nici un caz nu aceştia erau cei care vorbeau!

- Dă-mi zemuri din acelea, pentru balele verzui, măi Balt. Amestecă-le, după cum te-am învăţat, cu niscaiva picături care fac inima să alerge – să bată aşa, precum dă din coadă un delfin speriat. Şi vezi, spune-mi când începe să-i scadă febra!

Balt încuviinţă, fără să privească la părinţii Oonei, după cum bine îi şedea unui învăţăcel. Prepară licoarea pe îndelete, pătruns de importanţa faptului că Srebczak îl lăsa, pentru prima oară, să umble de unul singur cu uneltele rămase de dinainte de venirea gheţurilor.

- O s-o faci bine, Srebczak? – întrebă Bunăseara.

- De boala asta ştiută, da!

- Noi nu suntem boală, spuse atunci Oona. Nu ştii ce suntem noi, Srebczak. Nici nu ştii unde să ne cauţi.

Vraciul nu răspunse. Scribii săi transcriau deja în câmp alergătura licorilor preparate în rezervor, care se strecurau în cele mai ascunse lăcaşuri ale trupului Oonei. Păreau nişte roiuri de ţânţari, din cei ce trăiau numai o zi, când era soarele mai dulce – roiuri bezmetice care zburau dintr-o parte în alta, care se acuplau pentru câteva clipe pentru ca apoi să zboare din nou şi iar să se acupleze şi apoi…

- Oona se încinge, maestre, îi şopti Balt în ureche.

- Noi nu suntem boală, Srebczak, zise Oona şi, de astă dată se ridică în capul oaselor, ca trasă de o putere nevăzută. Leacurile tale îi fac rău fetei, nu vezi?

- Srebczak! – strigă Perduna.

- Nu mai pot s-o ţin, maestre, zise Balt. Avea glasul speriat. Nicicând n-am mai văzut aşa o fierbinţeală.

- Vâră-i licoarea care dă apele afară, porunci Srebczak, văzând că Oona începe să se cutremure. Dar, repede de tot, cât poţi de repede!

- Ce faci, Srebczak? – scrâşni Bunăseara. Eşti sigur că e bine ce faci?

- Sunt sigur! Nu vezi că a început să le fie frică?

- Noi nu suntem boală. Suntem dincolo de puterile tale. Nici nu ştii cine suntem şi unde aşteptăm!

- Hai, odată, Balt, hai odată!

Degetele ucenicului tremurau, dar reuşi să injecteze licoarea care dădea apele afară din trup – puuufff!

- Acum, înmoaie-o, Balt! Adoarme-o! Ca şi cum am vrea să-i coasem o rană adâncă.

Of, Balt, acum să te văd dacă meriţi să-mi fii învăţăcel, că-n tine mi-e nădejdea, îşi zise vraciul şi se lăsă în voia scribilor. Pe cei mici, care luptau cu infecţia, îi lăsă în pace, că ştiau şi singuri ce au de făcut. În schimb, căută semnătura scribului pe care-l scrisese special pentru Oona – cel care acum se întindea bătrâneşte în creierul ei, în căluţul ei de mare,

de parcă ar fi fost un năvod minuscul ce dorea să-i înfaşe toate celulele, gata să le sugă.

Gata să le transcrie.

Oona se cutremură din nou, zgâlţâită de un frison solemn, prelung, de ziceai că toate oasele aveau să-i sară din încheieturi. Scribul azvârli primele imagikonuri în mintea lui Srebczak, mai întâi vagi, neclare, ca văzute prin cel mai des viscol.

- Mă doare, Srebczak, mă doare, strigă Oona, din adâncul rărunchilor, cu însuşi glasul ei, de astă dată.

- O omori, Srebczak! – se apropie Bunăseara de vraci.

- Lasă-mă! Ştiu ce fac! – zise Srebczak şi, în clipa aceea, imagikonul se limpezi, devenind clar precum gheaţa proaspătă. În imagikon, vraciul zări tavanul igloo-ului şi simţi respiraţia precipitată a Oonei, precum şi mirosul diareei, aşa că-şi dădu seama că trebuia să-i poruncească scribului să-l ducă mai în urmă – cu cel puţin o săptămână mai în urmă.

Oona începu să se zbată.

- Ooooh, Srebczak! Mă doare rău, Srebczak! – răcni ea, tot cu glasul ei, după care continuă, plat şi fără patimă: Cum crezi că poţi să ne găseşti când suntem aici de la începutul începuturilor? Cum?

- Dar cine sunteţi voi, blestemaţilor? – izbucni Perduna.

- Suntem călăreţii voştri, iar voi ne sunteţi cai. Suntem paraziţii voştri, iar voi ne sunteţi gazde. Ce ştii tu, Srebczak?

- Nu ştiu decât ce văd, se înfurie vraciul, nerăbdător, dar scribul parcă îl simţi, căci scoase la iveală alt imagikon – în faţă se vedeau crevasele cele mari de la apus, văzute de ochii Oonei, care mergea cu greu prin zăpadă, spunându-şi: nu trebuie să mă opresc, nu trebuie să mă opresc, căci dacă merg drept înainte, odată şi odată voi ajunge înapoi în sat, întorcându-mă din partea cealaltă.

- Aici e, mormăi vraciul în barbă şi luă scribul în stăpânire. Ziua asta o vreau, cu gândurile toate pe care o să mi le găseşti! Iar tu, măi Balt, înmoaie-o bine, căci am ajuns unde trebuie!

Scribul căută încoace şi încolo, deschizând imagikon după imagikon pe care le azvârli în mintea vraciului, gata-gata să-l înece. Srebczak o văzu pe Oona cum pleacă din igloo, pe furiş, o văzu cum îşi face bocceluţa, o zări cum fură una şi alta pentru drum, o simţi cum face planul fugii, o auzi cum îşi spune că dacă merge drept spre apus o să se întoarcă în sat dinspre răsărit.

De unde vin gândurile astea, Dumnezeule! Vreau să văd de unde vin gândurile astea!

- Trebuie să plec, zise Oona deodată, ca la începutul bolii. Eu trebuie să plec, repetă şi, cât era de slăbită, se smulse din braţele lui Balt. Trupul îi era slab şi acoperit de sudoare, cu pielea atârnând ca la bătrâni, dar se azvârli din pat cu iuţeală, precum o vulpe de zăpadă încolţită.

- Oona! – strigă Perduna.

- Pune mâna pe ea, Balt, că acum e în grija noastră! N-o lăsa să fugă!

Învăţăcelul se aruncă după fetiţă, prinzând-o de picioare.

- Ce-ai cu mine, Srebczak? – se tângui Oona cu însuşi glasul ei. De ce mă doare aşa, Srebczak? Tată! Mă doare de nu mai pot, tată!

- Lăsaţi-o în pace! – strigă Bunăseara, strângând din dinţi. Ce-i e scris îi e scris, bun sau rău, numai lăsaţi-o în pace!

- Ba o să mă laşi să-mi termin lucrarea, se răţoi vraciul la Bunăseara. Ştiu cum să dau de boala ei, pricepi? Ştiu! Ad-o încoace, Balt! Iar voi doi, ajutaţi-mă dacă vreţi să v-o scap!

Oona începu să se zbată ca o fiară, muşcând şi zgâriind – dar cei patru adulţi reuşiră s-o aşeze la loc în pat. Balt se ocupă din nou de licorile ce susurau, pic-pic-pic, în trupul fetei, dându-i răgaz lui Srebczak să se lase în voia scribului.

- A început să-i scadă fierbinţeala, anunţă Balt deodată, însă vraciul nu-l băgă în seamă: scribul coborâse cu încă nişte zile în urmă, în ceea ce părea a fi un vis de-al Oonei – dacă aş pleca drept spre apus…

Gândul ăsta vreau să-l văd! De unde vine? – lansă Srebczak porunca în câmp, iar scribul se prelinse de-a lungul axonilor Oonei, năpădind căluţul ei de mare de parcă ar fi fost un val molcom supt de zăpada afânată, topindu-se în adâncul celulelor ei precum o pată de grăsime ce sfârâia în tigaie.

- Tati, tati, ce-mi face Srebczak? – se tângui Oona ascuţit. De ce mă doare aşa de tare, tati…

- Nu luaţi seama la ea, scrâşni vraciul. Sunt atât de aproape…

În clipa aceea, Oona se înmuie toată.

- Srebczak mă omoară, mami… Mă omoară…

- Vraciul vrea să-ţi facă bine, Oona, îngăimă Perduna.

- Mă doare, mami, mă doare aşa de rău…

Respiraţia îi deveni gâfâitoare. Inima începu să-i bată tot mai slab. Apoi, căscă gura larg şi dădu ochii peste cap.

- Cu mâna mea te ucid dacă… – scrâşni Bunăseara.

- Hai, Balt, zise Srebczak, grăbit. Scoate toată apa din ea şi bagă-i sânge pe partea ailaltă! Hai, Balt, hai, că n-or fi ăştia mai dibaci decât noi!

- Dar dacă-i scot toată apa şi-i bag sânge în loc… – îndrăzni ucenicul să-i amintească lui Srebczak ceea ce Srebczak, însuşi, îi spusese că nu trebuie să facă niciodată.

- Fă cum îţi spun eu, scrâşni vraciul, că nu de trupul ei mi-e frică! Scoate toată apa din ea şi pune-i sânge pe partea cealaltă!

Oona se întinse ca un arc. Imagikonul încă afişa visul ei straniu, iar scribul se abătu atunci asupra gândului ei precum un cormoran asupra unui peşte lânced.

Fetiţa dădu un răcnet neomenesc.

- Inima, maestre! S-a oprit! – şopti Balt în urechea lui Srebczak.

- Las’ c’o pornesc eu din nou! Tu numără-ţi bătăile inimii tale şi spune-mi când ajungi la o sută.

Mişcă mai repede, scrib împuţit, porunci el în câmp. Mişcă odată! Ia urma gândului!

Scribul se cufundase adânc, în celule, scotocind după semnătura gândului ciudat: porneşte drept către apus şi… Îi găsi vibraţiile profunde, adunate într-un snop de molecule împachetate precum un ghem dezordonat, în chiar inima celulelor, scris acolo de când…

Caută, caută, caută, porunci Srebczak, iar scribul se răspândi din nou în celule, precum un banc de peşti care fora citoplasma, strecurându-se printre reticule, membrane şi corpusculi, oscilând printre sarcini ionice şi cili vibratili.

- O sută, maestre!

- Încă douăzeci, Balt! Te rog!

Scribul se strânse din nou asupra ghemului dezordonat, năpustindu-se asupra lui, transcriind moleculele în grabă, furându-i semnăturile, înghiţindu-le – porneşte drept spre apus şi, odată şi odată, te vei întoarce în satul tău dinspre răsărit.

- Douăzeci, maestre, zise Balt cu glas tremurat.

- Acum, bagă-i licoarea care trezeşte din morţi şi biciuieşte-i inima! Fără economie! Şi vâră-i maţul ăla în gât şi aspiră-i balele toate! E copil şi rezistă.

Balt apăsă pe pistonul seringii rămasă în zestrea lui Srebczak încă de dinaintea gheţurilor. Descărcă apoi unul dintre flacoanele aduse de la rezervor, pe cât de repede putea. Oona tresări. Scribul se retrase înapoi în sângele ei – putea să se dizolve de acum: transcrisese deja în câmp semnăturile gândului straniu, iar Srebczak le citea, din nou şi din nou, nevenindu-i să creadă.

- Cum merge fetiţa, Balt? întrebă vraciul după o vreme, lăsându-se să cadă pe spate în mijlocul camerei.

- E bine, maestre, zău că e bine, se bucură tânărul învăţăcel, privind cu ochii mari la maestrul său. I s-a dus şi fierbinţeala, inima bate cu putere, iar pe beregată nu mai hârâie deloc… E chiar bine!

- Ai… salvat-o, Srebczak? – întrebă Perduna.

- Nu ştiu. De trăit, va trăi, dar nu ştiu dacă am salvat-o, zise el, obosit şi ieşi din încăpere, târâş, prin tunelul cel scund.

6.

De câteva zile încoace, lui Srebczak îi era din ce în ce mai frig. O fi din cauza oboselii, îşi spuse el în timp ce intra, pentru ultima oară, o ştia, în igloo-ul lui Bunăseara. Se aşeză într-un stup adânc, acoperit cu fulgi de pinguin, şi oftă. Preţ de câteva clipe, vraciul şi Bunăseara se priviră lung, fără o vorbă.

Srebczak simţi că începe să-l scuture un frison, aşa că-l rugă pe Bunăseara să încălzească stupul mai tare. Apoi, scoase din buzunar un deget de iarbă tocată fin – poate că era adusă din satele de pe gheţurile estice, cele despre care îi vorbise Eudocles. Îşi răsuci o ţigară. Trase un fum. Se bucură de el.

Acum, după ce îşi trimisese scribii cei noi în sângele lui Bunăseara, ba chiar şi al lui însuşi, Srebczak căpătase certitudinea că ceea ce zărise în străfundul celulelor Oonei era adevărat. De altfel, Bunăseara pricepuse şi el, aşa că nu mai îndrăznea să întrebe nimic. Când şi când, din încăperea alăturată se auzea Oona care vorbea cu glasul acela care nu era al ei – sau, mai bine zis, care avea să fie al ei de aici înainte. Perduna spunea că era bine şi aşa. Măcar aşa.

- Cu toate astea, spuse Bunăseara deodată, nici tu şi nici eu nu am făcut încă… o să-i mai spun boala asta.

Srebczak ridică din umeri. Cine ştie câte lucruri uitaseră, cu toţii, dintre toate cele care se ştiuseră înainte de venirea gheţii. De pildă, habar n-avea de ce ei doi, şi alţii ca ei, nu făcuseră boala. Habar n-avea ce se mai putea face cu acei acizi nucleari care, cândva, poate că nici nu purtaseră numele acesta. Puteai să-i tai? Puteai să scoţi ce era rău în ei? Legendele ziceau că, odată, oamenii învăţaseră cum era să nu mai moară deloc, şi cum să pună carnea să facă ceea ce până atunci numai pietrele şi fierul făcuseră – numai că după aceea venise gheaţa ca să-i pedepsească pentru trufia lor nemaipomenită.

Oamenii cei vechi făcuseră toate astea ştiind cum să lucreze cu acizii aceia. Acizii aceia… Nucleari. Poate. Da. Scribul meu îi vede, dar eu nu ştiu nici cum să-i numesc, se posomorî Srebczak.

Hm… Cu toate astea… Cu un scrib învăţat anume… ai fi putut să-i tai pe acizii aceia nucleari. Puteai să-i tai şi să cauţi gândurile celorlalţi, împachetate printre moleculele ce alcătuiau ghemul acela nesfârşit şi dezordonat. Mda. Un scrib scris cu măiestrie ar fi descoperit acele gânduri străine, care aşteptaseră milioane de ani în însăşi temelia vieţii, şi ar fi putut să le scoată de acolo, până ce nu puneau stăpânire cu totul pe tine. Până ce nu deveneai ei – cei care aşteptaseră de la începutul începuturilor, cei care se manifestau acum precum o boală, gata să te ia în stăpânire, de parcă ar fi fost, şi ei, scribii altcuiva.

Numai că, fir-ar să fie, Srebczak văzuse deja: vicleni, ei aşteptaseră printre acele părţi de acizi care te ţineau în viaţă – cuibăriseră printre moleculele care îţi învăţau inima să bată, care îţi transformau plămânii în foale, care te făceau să-ţi doreşti fii şi fiice, care…

Şi totuşi… totuşi…

- De ce zâmbeşti? – întrebă Bunăseara.

- Ia spune-mi, începu Srebczak, tu crezi că Oona mai este ea însăşi?

Bunăseara înghiţi în sec.

- Eu cred că nimeni, niciodată, n-a fost el însuşi. Blestemaţii ăştia au fost mereu cu noi. În noi. În animale. În… plante, în gâze, în crustacee, în alge, în tot. Ne-au parazitat de la bun început, de dinainte de gheţuri, de dinainte de zilele calde, de dinainte de tot, de dinainte de primul corpuscul care a trăit cu adevărat. Cred că au fost aşa, ca o penumbră care ne-a urmărit mereu.

- Ah, făcu Srebczak. Vrei să spui că nu prea merită să scăpăm de ei… Că noi şi ei…

- Eu aş vrea doar s-o am pe Oona aşa cum era ea acum o lună, i-o reteză Bunăseara. Te simţi în stare să mi-o dai la loc, aşa cum era?

De afară, din sat, se auzeau zgomote din ce în ce mai puternice. Câinii lătrau, vânătorii strigau unii la alţii – ce mai, se pregăteau de plecare, după cum hotărâseră cu o noapte înainte. Plecau toţi cei care puteau să umble, sănătoşi şi bolnavi, deopotrivă. Nu rămâneau decât cei mult prea bolnavi, ceea ce reprezenta o bizară simetrie, căci obiceiul Jaţilor dintotdeauna fusese altul: când simţeai că moartea-ţi dă ghes, părăseai igloo-ul, murind de unul singur în afara satului.

- Aş putea să ţi-o dau la loc, zise Srebczak după o vreme, dar preţul ar fi foarte mare.

- Plătim oricât, spuse Perduna, ieşind de-a buşilea din tunelul scund care ducea în camera Oonei. Nu-i aşa, Bunăseara? Am plăti oricât, nu-i aşa?

- Nu ăsta e preţul la care mă refeream, clătină Srebczak din cap.

- Ce vrei să spui?

Srebczak se cufundă în gânduri. Cu un set de scribi bine scrişi, cu cei mai buni scribi, ar fi putut s-o ia pe calea acizilor nucleari ai Oonei. Dacă ar învăţa să citească semnăturile celorlalţi, ar vedea cât anume din acizii ăia blestemaţi sunt ei şi cât e Oona. Apoi, dacă i-ar scoate afară pe ceilalţi…

- Cred că dacă aţi face un alt copil, m-aş pricepe să-l fac să fie Oona. Preţul, însă, ar fi însăşi Oona, cea care stă în camera cealalată. Nu am cum să-i scot pe ceilalţi dinăuntrul ei fără ca ea să nu… mm… pricepeţi…

Perduna şi Bunăseara se priviră lung. Niurki scânci şi se duse în camera fetiţei – se auziră clefăituri repezite, semn că o lingea pe Oona pe faţă. Balt strigă din faţa igloo-ului:

- Hei, Bunăseara! Maestre! Nu veniţi? Hai, că porneşte tot satul la drum!

- Cât de sigur eşti că o să reuşeşti? – întrebă Bunăseara.

- Nu ştiu. Pot doar să încerc. Pe de altă parte, de unde să ştiu dacă n-o să mă îmbolnăvesc şi eu, între timp, de… ei?

De afară se auziră bicele şi hămăitul vesel al malamuţilor ce porneau la drum. Vânătorii chiuiră. Tălpicile săniilor scârţâiră în zăpadă.

- Haideţi! – strigă Balt, din nou. Sil i se alătură şi el:

- Haideţi, haideţi odată!

- Luaţi-o înainte, le strigă Bunăseara. Mergeţi, că vă prindem din urmă.

- În altă ordine de idei, plusă Srebczak, privind în blănurile întinse pe jos, dacă e s-o copiem pe Oona în scribi, în întregime, acum ar trebui s-o facem.

- De ce spui asta?

- Pentru că cei bolnavi nu rezistă la drum. Am spus-o şi aseară, dar nu m-a ascultat nimeni. Aţi văzut şi voi că, de fiecare dată când un bolnav a vrut să plece, boala l-a pus jos înainte să meargă prea mult. Ceva, şi eu nu ştiu ce – să fie ceilalţi? – nu-i lasă să plece. Sau, poate că e boala prea puternică? Sau o fi având legătură cu carcasa, cumva? Habar n-am. Nu ştiu decât că nici un bolnav n-a reuşit să părăsească satul şi să rămână viu.

- Cât de sigur eşti de lucrul ăsta?

- Puţine sunt lucrurile de care sunt sigur. Pe acesta l-am citit în scribi, însă.

- Păi, se scărpină Bunăseara în creştet, nici dacă rămânem aici, cu bolnavii, Oona n-o să supravieţuiască.

- Oona n-o să supravieţuiască nicicum. Ei sunt în ea, spuse Srebczak, privind într-o parte. Se ridică din stup şi scoase din taşcă un flacon înalt, care semăna cu un luxofor. Aici sunt parte din scribii pe care i-am scris zilele astea, continuă el. Nu e greu să-i folosiţi, aţi văzut cum se face, mai ales că am lăsat toată tubulatura în venele Oonei, iar scribii ştiu singuri ce au de făcut. Puteţi s-o transcrieţi în întregime pe Oona aici, în aceste flacoane. Şi cu asta, v-am spus tot ceea ce trebuia să ştiţi. De acum, nu mai e treabă de vraci.

Îi privi lung pe cei doi, după care puse ochii în pământ şi, fără să-şi ia rămas bun, se grăbi să iasă din igloo. Era dimineaţă, soarele abia ce răsărise şi nu bătea vântul. Era o zi tocmai bună de plecat la drum – iar Srebczak avea un chef nemaipomenit să vadă dacă, mergând drept spre apus, avea să regăsească satul venind dinspre răsărit.

Poate că într-un fel, deja sunt bolnav de ei, îşi mai spuse, şi se duse spre sanie.

Sfârşit

Când viscolul a încetat, după mai bine de o săptămână, Srebczak se ocupase deja de 29 de bolnavi, dintre care cinci muriseră. Boala îi luase pe toţi în acelaşi fel: fiecare îşi pregătise, în ascuns, câte o bocceluţă cu cele de trebuinţă pentru un drum lung şi, deîndată ce prinsese ocazia, dăduse să fugă din sat, încotro vedea cu ochii. Niciunul nu apucase să se îndepărteze prea mult, însă: boala îi pusese jos, care prin dreptul crevaselor mari de la apus, care în timp ce încerca să iasă cu caiacul în marea liberă de la răsărit, care pe gheţarii curgători ce se întindeau către sud.

Odată aduşi înapoi în sat, trecuseră cu toţii prin febră şi transpiraţii, ameţeli, diaree şi o somnolenţă stranie, din care se trezeau doar ca să îngaime câte ceva despre faptul că trebuiau să plece la drum. Vraciul îşi trimisese scribii din sânge în sângele tuturor, suferinzi şi sănătoşi deopotrivă, dar nu reuşi să descopere în niciunul dintre săteni semnăturile unei infecţii.

Apoi, după ce viscolul s-a oprit, carcasa a început să dea şi ea semne de boală: fanta de la intrare se înfierbântă peste măsură şi dădu drumul unui lichid urât mirositor, gălbui şi fierbinte, care topise zăpada, adunându-se într-un şanţ lung de mai bine de 15 picioare.

Srebczak îşi dădu seama că doar el şi cu Balt n-aveau cum să facă faţă bolii – aşa că îl rugă pe Moscune să-i cheme în câmp, la sfat, pe vracii din cele mai apropiate sate. Nu mică le fu mirarea, însă, când ceilalţi vraci le spuseră că treceau, şi ei, prin aceleaşi încercări. Unii ziceau că boala cuprinsese până şi stupii ce încălzeau igoo-urile, ba chiar şi castorii şi luxoforii, şi că-i lovea, fără deosebire, şi pe bătrânii cei mai slabi, şi pe vânătorii cei mai vânjoşi. Iar un vraci de pe o gheaţă îndepărtată povesti că până şi rezervoarele fuseseră atinse de suferinţă şi că satul lui se răspândise în cele patru vânturi, în absenţa nutrienţilor care-i ţineau laolaltă pe vânători.

- Eu cred că epidemia asta se transmite chiar prin câmp, spusese acest din urmă vraci, un bătrân pe nume Eudocles, a cărui semnătură îl arăta ca pe un bărbat scund, cu priviri jucăuşe, obişnuit cândva să se veselească din plin. Din câte am aflat eu, epidemia asta a început pe gheţurile cele mai îndepărtate, de la est. Cei de acolo au crezut că au de-a face cu o boală uşoară, din cele pe care le opreşti cât ai bate din palme cu nutrienţii şi cu leacurile sintetizate de rezervoare. Eh, tu ştii bine, însă, continuase Eudocles, că ăia din est sunt, mai ales, mari negustori: fiind ei singurii cu ceva pământ şi cu mlaştini printre gheţuri, cresc pe acolo ierburi şi frunze agăţătoare, aşa că sătenii de peste tot îşi trimit caiacele cele mari ca să cumpere de la ei. Iar blestemaţii ăia n-au spus nimănui, nimic, dorind să facă negoţ, mai departe, fără oprelişte. Ei, şi acum, ţine-te bine! Toate astea te-ar face să crezi că negustorii au luat boala de la sătenii din est şi că au răspândit-o peste tot, numai că eu am aflat că epidemia a cuprins celelalte sate înainte ca negustorii din caiacele mari să se fi întors pe gheţurile de baştină. De fapt, epidemia a început cam în acelaşi timp, peste tot… Vezi de ce spun că boala se transmite prin câmp?

Srebczak îl ascultase pe Eudocles cu luare aminte. Însemnările lui din câmp vorbeau de asemenea epidemii, care mai cuprinseseră întreg întinsul gheţurilor, dar era prima oară când auzea că o boală ar putea să se transmită prin câmp.

- Şi, îl întrebă el pe Eudocles, ce anume din câmp duce boala dintr-o parte în alta?

- Semnăturile! Chiar semnăturile!

- Semnăturile sunt doar înscrisuri, măi Eudocles! Eu n-am auzit niciodat�� ca nişte înscrisuri să dea boli, mai ales nişte boli care să se asemene întocmai cu nişte infecţii.

- Ia spune, măi Srebczak, îl luă atunci bătrânul Eudocles ca pe un copil, dacă mă apuc eu acum să-ţi spun că mâncarea ce-mi place cel mai mult e maţul puturos de balenă, plin cu căcat, ţi se face greaţă?

Srebczak pufni în râs, dar încuviinţă.

- Şi dacă îţi trimit prin câmp un imagikon cu mine însumi, la un foc de bălegar proaspăt, prăjindu-mi maţul acela, n-o să-ţi fie şi mai greaţă?

Srebczak încuviinţă din nou. Iar Eudocles:

- Ei bine, ăsta e tot un înscris. Iar greaţa nu-i decât o boală mai mică. Un pui de boală, ce mai!

- Adică, tu vrei să spui că în câmp sunt înscrisuri care ne pot îmbolnăvi? De ce n-am aflat până acum de ele? Cum de-au ajuns acolo?

- Tu pui prea multe întrebări, iar eu nu sunt în stare să-ţi răspund la nici una măcar. Eu nu ştiu decât atât: dacă o epidemie se întinde fără ca oamenii să se apropie unii de alţii, înseamnă că boala umblă pe alte căi decât cele cunoscute. Nu prin aer, nu prin apă, nu prin atingere. Ce ne mai rămâne? Câmpul, măi Srebczak! Câmpul, cu semnăturile lui! Uite, o să-ţi pun acum o întrebare ajutătoare: la voi au venit ceva străini în ultima vreme?

- Nu, recunoscu Srebczak. Dar, ia zi-mi! Bolnavii tăi… au spus ceva anume înainte să se îmbolnăvească?

Eudocles pufni în râs:

- Toţi bolnavii au spus ceva anume. Acelaşi lucru. Că vor să plece şi să meargă drept înainte, pentru că ştiu ei bine că se vor întoarce de unde au plecat, după ani şi ani! Tu cum crezi că mi-a venit ideea că totul se trage de la semnăturile din câmp?

- Asta e tare ciudat! Cine să le fi băgat în cap aşa ceva?

- Eşti mai tânăr decât mine, Srebczak. Tu încă mai ai un sat în jurul tău. Poate că, într-o bună zi, o să afli ce se petrece. Ce pot să-ţi zic e că, împreună cu tălmaciul meu, am intrat adânc de tot în câmp, şi-am căutat cotele tuturor satelor, semnăturile tuturor aşezărilor şi spoturile tuturor carcaselor de releu…

- Şi? – întrebă Srebczak, puţin invidios pe vraciul cel bătrân.

- Of, Srebczak, Srebczak, zâmbi Eudocles, îngăduitor. Ars longa, vita brevis! Sunt mai bătrân decât tine, aşa că n-am avut de ales: m-am gândit mai repede şi mai profund, tocmai pentru că vroiam să aflu şi eu ceva… Măcar să desluşesc cum a început epidemia asta.

- Şi ce-ai aflat?

- Îmi promiţi că, dacă afli mai mult, o să aminteşti în însemnările tale şi de bătrânul Eudocles, care a cercetat molima asta cel dintâi?

- O s-o fac, de ce să n-o fac? – se amuză Srebczak. Dar cine-o să-şi mai amintească de noi dacă nu reuşim să stăvilim boala?

- Îţi mai vând un secret. Dacă simţi că se duce totul de râpă, scrie şi tu pe hârtie toată păţania asta. Hârtia, crede-mă, n-o să piară la fel de uşor ca şi câmpul. Boala asta poate să ucidă oamenii, carcasele, tot! Hârtiile, însă, dacă vor fi puse la adăpost, o să supravieţuiască. Hai, să nu te mai fierb, schimbă Eudocles vorba. Ce vroiai să aflu? Am aflat ceea ce ştiam: că toate satele şi toate gheţurile şi toate mările sunt aşezate după cum ne-au spus bătrânii, adică pe o tipsie uriaşă.

Chiar nu-mi dau seama cui i-ar fi putut da prin cap o asemenea năzbâtie – auzi tu… să pleci într-o parte pentru că te vei întoarce din partea cealaltă! Crede-mă, însă, că acum ştiu bine ce vorbesc: am văzut toate satele, în câmp. Chiar în clipa asta, spotul satului tău e mai aprins decât celelalte şi pot să spun, cu siguranţă, că ne despart vreo patru sute de zile de mers cu caiacul.

- Ai văzut cumva – simţi Srebczak un imbold nestăvilit de a întreba – ai văut cumva şi unde se termină tipsia asta pe care stăm cu toţii?

- Da. La încă vreo sută de zile mai departe către apus faţă de satul tău. De ce întrebi?

Srebczak nu răspunse deîndată. Gheţurile şi marea, o ştia la fel de bine ca toată lumea, erau plate, pentru că altfel s-ar fi scurs totul în gol. Numai că… pe ce stăteau gheţurile şi apele?

Fir-ar să fie! El era vraci şi trebuia să vindece oamenii, animalele, carcasele şi restul uneltelor, Bunăseara era căpetenie şi trebuia să aibă grijă de sat, vânătorii erau vânători şi aduceau de mâncare, Moscune era tălmaci şi se ocupa de câmp, Poti repara de toate – ce nevoie era să ştie careva cum erau toate gheţurile şi apele şi pe ce stăteau?

- Întreb, răspunse Srebczak într-un târziu, pentru că acum îmi dau seama că n-am întrebat, niciodată, pe nimeni, chestia asta.

În seara aceea, vraciul Jaţilor îl chemă la el în igloo pe Moscune şi-i povesti cele aflate de la Eudocles. Îl lăsă pe Balt să se ocupe de unul singur de bolnavi, iar el îşi petrecu noaptea alături de tălmaci, în căutarea semnăturilor care ar fi putut să dea boala.

În câmp, însă, nu dădură decât peste semnăturile cunoscute. Găsiră, bineînţeles, şi acele imagikonuri false, cele care te duceau pe căi greşite, afişând cote iluzorii, imagini mincinoase şi păţanii care n-avuseseră loc niciodată – imagikonuri dintre cele folosite pe timp de război – dar Moscune le ştia bine pe toate: nu ele erau cele care puteau să răspândească boala.

Cu toate astea, Srebczak se apucă să le cerceteze şi pe acestea: le transcrise în scribi şi le vărsă apoi în doi-trei câini rămaşi sănătoşi, după care lăsă câinii de capul lor, iar el se apucă să vadă de bolnavi. Trecu o săptămână, iar câinii cu pricina nu făcură boala. În schimb, alţi câini se îmbolnăviră, iar oameni şi mai mulţi. Ciudat lucru, însă, animalele se însănătoşiră, unele dintre ele chiar şi fără ajutor din partea celor doi vraci.

Nu şi oamenii, însă. Nu şi oamenii. Pe măsură ce boala cuprindea tot mai mulţi săteni, cei care se îmbolnăviseră primii deveneau din ce în ce mai agitaţi, spuneau tot mai des că trebuie să plece, se luptau cu cei din jur, după care cădeau într-o prostraţie soră cu moartea, însoţită de febră, transpiraţii şi diaree, din care Srebczak şi Balt îi scoteau doar cu mare greutate… Cât despre bolnavii care reuşeau să se strecoare afară din sat, pentru a fugi, boala îi punea jos degrabă, înainte să se îndepărteze prea mult, răpunându-i pe toţi, indiferent cât s-a străduit vraciul cu ei.

Aşadar, în acea săptămână muriră încă doisprezece săteni, dintre care nouă fuseseră cei ce încercaseră să plece.

Apoi, boala păru că se domoleşte, până într-o bună zi când, Srebczak se trezi cu un scrib de-al lui Bunăseara care îl chema degrabă la Oona.

- Ce-a păţit? – întrebă Srebczak. Vrea să plece din nou?

- Nu, măi Srebczak! A început să vorbească altceva! Nu mai spune că pleacă, spune cu totul şi cu totul alte lucruri… Zici că e… Hai, vino repede că nici eu, nici Perduna nu ştim ce să facem!

***

Spre mirarea lui Bunăseara, la carcasă dădu din nou peste Srebczak. Nu era singur. În afara lui Balt, lângă vraci se mai afla Moscune, cel mai bun tălmaci al Jaţilor, precum şi Poti, bătrânul care repara orice, de la o piele de caiac sfâşiată, până la fisurile cele mai fine din tubulaturile carcaselor şi ale rezervoarelor. Se spunea despre el că făcuse nişte luxofori într-atât de mici, încât îi puteai coase pe frunte ca să-ţi lumineze calea, fără să mai ai nevoie să-i încarci cu nutrienţi din rezervoare. Cică se alimentau direct din sângele tău, dar nimeni nu-i văzuse vreodată.

Bunăseara încercă să adulmece aerul, dar nu mai simţi nici un miros: dinspre nord se stârnise un vânt puternic, ridicând zăpada şi alungând până şi duhoarea focilor lăsate la descărnat pe lângă cheiuri. Poate doar Niurki să adulmece ceva, îşi spuse Bunăseara şi-şi trimise un scrib spre malamutul cel credincios, care se şi apucă să dea roată carcasei. După o vreme, câinele începu să latre scurt, semn că găsise ceva, iar Bunăseara simţi din nou, în câmp de astă dată, mirosul care îi atrăsese atenţia: mda, era aceeaşi miasmă de peşte îngheţat şi stătut. Niurki privea ţintă la acoperişul carcasei, dar viscolul îl împiedică pe Bunăseara să vadă prea clar, mai ales că nici malamuţii nu aveau o vedere prea bună – cromatica lor era mult mai săracă şi aveau tendinţa de a vedea mai difuz, de parcă mereu ar fi privit printr-o pâclă.

- E ciudat, începu Moscune când îl văzu pe Bunăseara. Vraciul mi-a spus de păţania cu rezervorul de sud. Am intrat în câmp şi am citit semnăturile rezervorului. Erau ca totdeauna, numai că am desluşit niscaiva… gunoaie aş zice, rătăcite printre ele. Am luat urma gunoaielor, iar urma aia m-a adus la carcasă.

- Vouă vi s-a părut că simţiţi vreun miros mai ciudat, pe-aici, prin jurul carcasei? – îi întrebă Bunăseara. Ei îi spuseră că nici pomeneală, aşa că le povesti ce simţise când coborâse din caiac şi ce miros îi transcria acum, în câmp, Niurki.

- La ce se uită Niurki? – întrebă bătrânul Poti.

- Nu-mi dau seama. Abia se vede. După cum stă Niurki, parcă ar privi la peretele estic al carcasei, spre acoperiş.

- Păi, zise atunci Poti, ia-o tu, măi Moscune, pe calea câmpului şi vezi din ce parte a carcasei veneau gunoaiele alea. Nevastă-mea mi-a zis că, de vreo două zile, toţi câinii din sat se cacă vraişte. Ea crede că tot de la rezervorul de sud li se trage, iar dacă nenorocita asta de carcasă a stricat cumva rezervorul…

- Şi Oona, tot de la rezervor să se fi îmbolnăvit? – îl întrerupse Bunăseara, privind la Srebczak.

- Oona a mâncat ceea ce ai mâncat şi tu, şi toţi ceilalţi, fără să vă plângeţi de nimic, niciunul. De mâncare, nu uita că eu mă ocup, Bunăseara. Verific nutrienţii zi de zi.

Bunăseara încuviinţă. Regulile astea erau aşa de vechi, că nu ţi le mai aminteai decât când lucrurile mergeau rău.

Dar Poti:

- Adică, tu crezi că nevastă-mea se înşeală? Să nu te-audă, cumva, măi Srebczak, că uită pe loc că ne eşti vraci!

-   Câinii nu mănâncă doar din rezervoare, Poti. Ia, hai mai bine să ne zică Moscune ce-i cu carcasa asta… Ziceai că mirosea urât? – se întoarse Srebczak spre Bunăseara.

-   Da. Avea un miros de stătut.

-   Nu duhnea? Nu era un miros acru? Sau dulceag?

-   Nu. Mirosea ca un depozit neaerisit, plin cu peşti îngheţaţi. Acelaşi miros îl simte şi Niurki acum.

Se uitară de la unii la alţii – niciunul nu auzise ca din carcasă să iasă asemenea mirosuri, aşa că Moscune se apucă să trimită scribii în câmp. Nu-i luă mult să găsească semnătura carcasei, care, păru să-l recunoască deîndată, lansând un mormăit profund pe care îl auziră toţi.

- Cuminte, cuminte, făcu Moscune, rânjind, după care se apucă să iscodească ţesuturile carcasei, unul câte unul. La un moment dat, carcasa se cutremură scurt – ca un om uriaş care tresare în somn, după care începu să vibreze, de parcă s-ar fi opus iscodirii, dar tălmaciul continuă s-o citească, pe îndelete.

- Trebuie să intrăm în ea, zise Moscune după o vreme. Cred că ştiu de unde vine necazul. Cordoanele nervoase cele mai groase, alea de lângă antene, par să fi degerat.

- Cum să degere? Păi, tocmai lângă antene e grăsimea cea mai îndesată! Bătrânii au conceput-o aşa tocmai ca să protejeze cordoanele, zise Srebczak.

Moscune ridică din umeri.

- Eu nu ştiu ce-au făcut sau ce n-au făcut bătrânii: scribul meu îmi spune că acolo e necazul: la cordoanele nervoase de lângă antene. Tot pe acolo latră şi Niurki.

Se apropiară de fanta îmblănită a carcasei, iar Srebczak trase de marginile ei, cu blândeţe, până ce din carcasă prinse a se scurge o zeamă translucidă din care se ridicară aburi în aerul rece. Apoi, fanta se deschise larg, de una singură, în timp ce carcasa dădu un fel de scâncet prelung.

Pătrunseră prin fantă şi, primul lucru pe care-l făcură odată ajunşi înăuntru, a fost să-şi dea jos jachetele: în carcasă era foarte cald, iar aerul era îngrozitor de umed. O luară pe un culoar mărginit de oase lungi şi groase, vizibile prin pereţii rozalii, palpitânzi, şi urcară în partea de sus a carcasei, de unde se deschidea un tunel foarte scund, transversal, care ducea către antene.

- De-aici o să merg doar eu cu Poti, stabili Srebczak. Ţine pe-aproape, Moscune, că sigur o să trebuiască să vorbim între noi.

- Scribul meu te iscodeşte deja, vraciule! – pufni tălmaciul şi dădu să se aşeze pe jos dar, văzând că Bunăseara rămâne în picioare, nu avu ce să facă şi se sprijini de un perete.

- Fii atent, îi strigă Srebczak, dispărând în tunel. Carcasa e tare sensibilă pe aici. În ultima lună a sângerat o grămadă, chiar de pe acest culoar.

- În regulă! Of, eu nu ştiu ce naiba se întâmplă de la o vreme încoace, începu Moscune, întorcându-se către Bunăseara. Parcă nici câmpul nu mai e cum îl ştiam.

- Adică?

-   Nu ştiu cum să spun… Îmi vine să zic că e mai îmbâcsit. Când îmi încep ziua şi intru după semnăturile cu care am treabă mereu, parcă le… prind mai greu, că nu sunt în stare să explic ce se întâmplă de fapt. Cât despre scribi, ei se mişcă, fără discuţie, cu mult mai încet… sunt la fel ca acele caiace prinse în pojghiţa de gheaţă când se lasă gerurile alea bruşte! – se bucură Moscune că găsise un termen de comparaţie. Merg, dar merg mai împotmolit, scârţâind. Aşa şi cu scribii.

-   Şi de când ţi se întâmplă asta? – întrebă Bunăseara, amintindu-şi de păţania de dimineaţă, de la vânătoare, când scribul lui Sil nu reuşise să-şi ia în stăpânire peştii-ac.

-   Să fie vreo săptămână? – Moscune rămase pe gânduri. Sau vreo zece zile? Cred că de vreo săptămână, totuşi, zise el şi se apucă să scotocească prin câmp după urmele lăsate de propriile semnături.

În clipa aceea, carcasa începu să mormăie mai tare. Pereţii culoarului se umeziră brusc şi se auzi scrâşnet de oase din adâncul ţesuturilor.

- În mă-sa! – înjură Moscune. Ce naiba fac ăia doi că se stinge câmpul de tot!

Grăbit, Bunăseara trimise un scrib în câmp dar, încă din prima clipă, simţi o groază nesfârşită: era orb! Câmpul nu mai era acolo! Încă îşi vedea scribul, lăsând o dâră lucioasă în beznă, dar în rest nu mai zărea nimic de care să se agaţe.

Nu mai văd decât cu ochii, îşi spuse Bunăseara, simţind cum îl ia cu ameţeală. Doar cu ochii!

Lansă încă un scrib numai că atunci, până şi semnăturile scribilor se stinseră, dispărând în neant.

- Doamne, dar ce se petrece? – întrebă Moscune în şoaptă. N-am auzit nicicând de aşa ceva…

Între timp, carcasa începuse să se cutremure cu totul. O zeamă cleioasă prinse a se prelinge de pe tavanul culoarului care se înroşea tot mai mult, palpitând cu putere. Din străfundul carcasei se înălţă un mormăit, din ce în ce mai puternic, după care câmpul deodată reapăru în mintea amândurora.

Apoi se auzi un oftat adânc. Se făcu linişte, iar pereţii carcasei îşi recăpătară culoarea obişnuită.

- Poti! Poti şi Srebczak, scrâşni Moscune, furios. Cine ştie ce naiba au făcut pe la cordoanele alea…

Bunăseara nu zise nimic – încă simţea ţurţurele de gheaţă scociorându-i printre maţe: preţ de câteva clipe, fusese orb în câmp! Preţ de câteva clipe fusese pe trei sferturi mort!

După o vreme, vraciul şi bătrânul Poti se reîntoarseră; se clătinau ca beţi şi priveau, buimaci, dintr-o parte în alta.

- Cordoanele nu aveau nimic, măi Moscune, zise Poti. Absolut nimic! Am vrut să intrăm în câmp ca să vorbim cu tine, dar s-a şters totul, naibii. Eşti aşa de sigur că au degerat cordoanele?

Moscune nu mai era sigur de nimic. Intră iarăşi în câmp, iscodi carcasa pe toate părţile şi izbucni, furios:

- Uite! Uite-aici! Cordoanele de lângă antene sunt degerate! Uitaţi-vă bine, cu toţii! Îi simt chiar şi semnătura lui Niurki: tot aici se zgâieşte şi el!

Srebczak îşi drese glasul, dar Poti se enervă şi, apucându-l pe Moscune de umăr, îl trase după el pe culoar. După câteva minute se întoarseră. Poti bodogănea, iar tălmaciul se pleoştise de tot.

- Cordoanele n-aveau nimic, zise bătrânul. Iar câmpul merge mai bine ca oricând.

Se hotărâră să iasă. Carcasa mormăia ca întotdeauna, liniştitor. Pereţii palpitau, din nou, în ritmul lor regulat, cel în care palpitaseră încă din prima zi în care carcasa îşi întinsese câmpul peste satul Jaţilor, conectându-se cu celelalte carcase, răspândite de-a lungul şi de-a latul gheţurilor şi peste mările reci de pretutindeni. Fusese o carcasă măruntă pe atunci – abia dacă era mai mare decât un igloo – care nu-i ajuta decât la treburile de zi cu zi, la vânătoare, mai ales.

Cu vremea, însă, predecesorii lui Srebczak crescuseră o carcasă frumoasă şi sănătoasă. O echipaseră cu material genetic din ce în ce mai sofisticat, care o îmbrăcase cu o minunată blană de urs alb şi care o împodobise cu un set de antene axonale mai înalte decât oricare alte antene de pe întinsul acestor gheţuri, bine protejate în teci de chitină şi căptuşite cu grăsime regenerabilă de balenă. Era o carcasă puternică: era în stare să susţină câmpul întregului sat, al oamenilor şi al animalelor utilitare, pe o distanţă mai mare de zece zile de vâslit voiniceşte, în caiac. Controla patru rezervoare de sinteză, două hale hidroponice şi un depozit uriaş, săpat în gheaţa de la nord de sat. Srebczak spunea că acizii nucleari care alcătuiau zestrea genetică a carcasei costaseră o avere – o avere scoasă la iveală în cele peste zece secole în care Jaţii vânaseră balene, zi după zi, cu preţul vieţii lor.

Ieşiră. Afară se stârnise deja un viscol năprasnic. Când Poti întrebă dacă viscolul putea fi făcut răspunzător pentru necazurile carcasei, Srebczak îi răspunse că nici gerurile cumplite de acum trei sute de ani nu doborâseră carcasa, care, trecuse totdeauna peste intemperiile cele mai crunte, fără probleme.

- Uitaţi-vă în câmp pe însemnările predecesorilor mei, şi-o să vedeţi ce carcasă zdravănă avem. Eu o să parcurg însemnările alea, oricum, că poate o fi scris careva şi despre niscaiva păţanii ca asta de azi. Auzi tu: să se şteargă câmpul…

Era târziu. Se pregăteau să meargă, fiecare, la igloo-ul său când, din vâltoarea viscolului îşi făcu apariţia Sil, vânătorul. Se apropie de Srebczak şi-i strecură ceva la ureche.

- Dumnezeule, făcu vraciul. S-a dus naibii somnul nostru, Balt! – Se întoarse spre Bunăseara şi-i spuse, oftând: Sil îmi zice că ni s-au mai îmbolnăvit câţiva oameni.

***

Bunăseara ajunse în sat la căderea serii. Sări pe ţărm înainte ca vânătorii cei tineri să tragă caiacul la cheiul îngheţat şi se repezi pe lângă carcasa mormăitoare de la marginea satului, alergând spre igloo-uri. I se păru că aerul are un miros ciudat, de peşte afumat demult şi uitat prin depozite, dar nu se opri din fugă. Ajuns în apropiere de casă, îl întâmpină Niurki, malamutul cel tânăr – fără să dea din coadă şi fără să se rostogolească prin zăpadă – iar Bunăseara abia dacă-l mângâie, nicidecum să-i trimită un scrib să se joace cu el, după cum aveau obiceiul.

Se năpusti în igloo, gâfâind. Doamne! Făcuseră o căldură îngrozitoare, iar apa se prelingea şiroaie de pe pereţi. În camera cea mare, abia luminată, nu se afla nimeni, iar Bunăseara o luă de-a buşilea prin tunelul scund ce ducea în camera Oonei.

Aici era şi mai cald. Era cald şi beznă – nu era aprins decât un singur luxofor, care abia dacă pâlpâia din membranele-i umede într-un colţ. O văzu pe Perduna, nevastă-sa, aplecată asupra patului acoperit cu blănuri de ren şi o auzi pe Oona cum respiră grăbit.

Niurki se strecurase lângă fetiţă şi se apucă s-o lingă pe îndelete, privind când şi când la părinţii ei, de parcă le-ar fi cerşit încuviinţarea.

- Ce s-a întâmplat?

Perduna abia dacă se întoarse să-l privească.

- Vino, îi zise.

Bunăseara se apropie de pătuţ. Simţi cum pielea i se strânge pe trup, de parcă ar fi intrat, brusc, la apă. Oona zăcea înfofolită în blănuri, acoperită de sudoare, privind în tavan. O atinse. Era fierbinte şi nu dădu semn că l-ar fi simţit.

- Unde naiba e Srebczak? – scrâşni Bunăseara şi dădu să lanseze un scrib în câmp, după vraci.

- Sunt aici, se auzi din spate.

Bunăseara îşi drese glasul şi se strădui să-şi îndrepte spinarea – o căpetenie nu se lasă nicicând, o căpetenie are răspuns la toate, o căpetenie cugetă aşezat, o căpetenie…

Nu reuşi.

- O să fie bine, Srebczak?

Vraciul ridică din umeri.

- Nu ştiu.

- Cum adică, nu ştii? Ce-a păţit Oona? O să se facă bine?

- Hai mai bine să mergem în cealaltă încăpere, începu Srebczak. Are febră mare şi abia respiră. Dacă stăm cu toţii aici, rămâne fără aer, biata de ea. Tu rămâi lângă ea, Perduna. Cât de curând, o să vină Balt cu două măsuri de nutrienţi de la rezervorul de sud. Trebuie să-ţi mărturisesc, însă, că nici pe amărâţii ăştia de nutrienţi n-am putut să-i prepar după cum s-ar fi cuvenit. Boala Oonei este… foarte stranie. Hai să-ţi spun ce am aflat până acum.

- Plec, se auzi atunci glasul stins al Oonei. Trebuie să plec, zise ea, făcându-l pe Bunăseara să se clatine. Ochii i se umeziră şi privi într-o parte.

- Unde să pleci, Oona, unde? – îngăimă el, cu chiu cu vai. Uite, m-am întors de la vânătoare şi…

- Plec. Trebuie să plec, repetă fetiţa printre gâfâituri şi se dezveli, dând să se dea jos din pat.

Bunăseara abia se ţinu pe picioare – ieri dimineaţă, Oona fusese sănătoasă tun, roşie în obraji şi voinică, după cum trebuia să fie moştenitoarea căpeteniei Jaţilor. Acum – acum era numai piele şi os, palidă şi încercănată, de parcă ar fi pierdut mai bine de un sfert din greutate în numai o zi. Era într-atât de slăbită, încât se prăvăli la loc, în pături, scâncind.

- Dar eu trebuie să plec, şopti ea.

- Ce boală e asta, Srebczak? Cum de-a slăbit aşa?

- Ţi-am spus că nu ştiu ce boală e, replică vraciul în şoaptă, apropiindu-se de Oona. Iar de slăbit, n-a slăbit: doar s-a deshidratat.

O privi îndelung, îi cuprinse amândouă încheieturile, apoi o şterse pe faţă cu vârful degetelor. Îi gustă sudoarea, o adulmecă, după care iar îi cuprinse încheieturile, căutându-i pulsul.

- E mai bine, zise Srebczak, învelind-o. Poţi să mai opreşti din căldură, Perduna, că a transpirat destul.

Bunăseara se repezi şi el să mai taie din soluţiile ce curgeau în stupii răspândiţi prin cameră, pic-pic-pic. Zumzetul ce se ridica din bulgării mari de blană deveni mai grav, iar Bunăseara răsuflă uşurat, simţind cum aerul din igloo începea să se răcorească.

- Zici că-i mai bine?

- Aşa pare. Balt o să-i aducă de mâncare şi de băut. Până una-alta, asta e tot ceea ce pot să fac, dar sper s-o scoatem la capăt. Acum, hai să mergem în cealaltă cameră, ca să vorbim.

Se aşezară pe stupii care încă dogoreau, cu blănuri ce păreau să sfârâie în aerul igloo-ului. Balt îşi făcu şi el apariţia, cărând două măsuri – una, plină cu o zeamă groasă, vâscoasă, iar cealaltă, plină cu un lichid gălbui. Bunăseara recunoscu mirosul rânced al rezervorului de sud.

- Chestiile astea ar trebui s-o întremeze niţel, începu vraciul. Oona are o boală tare stranie. Ştii că eu nu sunt ca ceilalţi vraci: nu mă bazez doar pe ce-mi găsesc scribii trimişi în sângele bolnavilor. Mi se pare util să stau de vorbă cu suferinzii şi cu cei care au văzut în ce fel a început boala. La fel am procedat şi cu Oona. Ea nu era în stare să-mi spună nimic, dar ceilalţi copii mi-au povestit cum s-a întâmplat.

Făcu o pauză şi scoase din jachetă un deget de licheni tocaţi mărunt. Îi presără pe o bucăţică de hârtie, o răsuci şi-şi făcu o ţigară. Printre Jaţi nu mai fuma nimeni demult, dar îi suportau cu toţii meteahna lui Srebczak.

- Ştiai că Oona le-a spus copiilor, de mai multe zile încoace, că trebuie să plece din sat?

- Se joacă, Srebczak, replică Bunăseara, nedumerit. E copil şi se joacă.

- Mmm, făcu vraciul, suflând fumul într-o parte. Nu cred că Oona se joacă. Ea are o… credinţă cam bizară. Le-a zis celorlalţi copii că, dacă ar lua-o spre vest şi dacă ar merge suficient de mult, după un număr de ani rezonabili s-ar întoarce în sat, venind dinspre est.

Bunăseara căscă ochii.

- Ei, cum Dumnezeu de i-a dat aşa ceva prin cap? Cum adică, să se întoarcă din partea cealaltă?

- De unde să ştiu eu? E ceea ce spune Oona.

Bunăseara îşi ţuguie buzele şi se uită într-o parte şi în alta, buimac.

- În regulă, i-a trecut prin minte o chestie cam ciudată, dar ştii cum sunt copiii… Se gândesc la te miri ce… Ce legătură să aibă povestea asta cu boala ei?

- Ei bine, astăzi, Oona a plecat din sat. De fapt, a fugit.

- Ce tot spui?! Cum adică, a fugit din sat?!

- Aşa cum auzi. Îşi pregătise o bocceluţă cu de toate, a umplut-o în vreo trei-patru săptămâni, din câte şi-a dat seama Perduna, a umplut-o în trei-patru săptămâni, deci, cu cele de trebuinţă pentru o călătorie lungă şi a ascuns-o în crevasele mari dinspre apus. Astăzi a dat să fugă din sat, lăsând vorbă copiilor că avea să revină peste vreo zece-unşpe’ ani, dinspre răsărit. Copiii, însă, s-au luat după ea, în ascuns, ca s-o vadă ce face, iar ăsta a fost norocul Oonei, pentru că, imediat după ce a scos bocceluţa din crevase, i s-a făcut rău şi a căzut în zăpadă. Aşa a început boala…

- Nu cred că Oona chiar dorea să fugă, îl întrerupse Bunăseara pe vraci.

- Roag-o pe Perduna să-ţi arate bocceluţa. Avea de toate acolo. Pemmican, pastramă, un stup mititel pentru încălzit supa, luxofori de toate felurile, concentrate şi zemuri din rezervorul de sud, mai ales zemuri din cele inteligente, pentru sezonul de vânătoare, o pânză de cort, ba chiar şi hârtie sintetică din hala hidroponică… Se pregătise foarte bine. Într-un fel, se vede că-i fiica ta, încercă vraciul s-o dea pe glumă, dar Bunăseara nu schiţă nici un zâmbet.

- Poate că doar se juca…

- De când i s-a făcut rău, numai asta spune: că ea trebuia să plece.

Bunăseara se încruntă. Se apropie de Srebczak şi-l privi drept în ochi:

- Fetiţa mea se juca doar! Ce legătură are jocul ei cu boala? Oona are febră acum, ce treabă are joaca ei, sau chiar fuga ei, cu febra, cu deshidratarea şi cu transpiraţiile?

- Şi cu diareea, adăugă Srebczak, ridicând un deget în sus, de parcă tocmai diareea nu ar fi trebuit să fie uitată. S-ar putea să fie vreo legătură între toate astea, zise vraciul. Deodată, strâmbă din nas şi strigă spre cealaltă cameră: Balt! Vezi că zeama aia nutritivă e prea concentrată, fir-ar să fie! Fir-ar a dracu’ de meserie! Cum ţi-am spus eu să amesteci ingredientele? Ai pus prea multe concentrate proteice şi ai cam scăpat la acizii polinesaturaţi!

Balt începu să se scuze – spunea că programase întocmai combinaţia prescrisă de Srebczak, că nu se abătuse cu nici o iotă de la reţetă…

- Ce tot vorbeşti, Balt? – se înfurie vraciul şi se grăbi înapoi în camera fetiţei. Tu nu simţi mirosul zemurilor? Compoziţia nu e cea pe care am dorit-o eu!

- Vă jur, maestre! Vă jur că nu mi-am permis să schimb nimic! Scribul meu a transcris întocmai prescripţia dumneavoastră şi, aşa cum a transcris-o, aşa am injectat-o şi eu în prizele rezervorului. Puteţi să verificaţi! Am încă scribul asupra mea!

- Am să văd, spuse Srebczak, morocănos. Acum, însă, opreşte zeama asta, bagă-i flaconul celălalt şi du-te înapoi la rezervorul de sud, ca să faci zeama aşa cum doresc eu. Dar, înainte de toate, dă-mi scribul tău, să-l verific.

Hm, era ciudat… Scribul transcrisese prescripţia lui Srebczak fără greşeală. Cu toate astea, vraciul strâmbă din nas când studie zemurile: rezervorul ăla nenorocit făcuse o treabă de mântuială. Ce naiba… Nu mai auzise de asemenea păţanie de când se ştia: cum adică, să încurce rezervorul o amărâtă de sinteză nutritivă?

Îl întrebă pe Balt ce făcuse, pas cu pas.

Balt nu greşise. Injectase scribul în prizele rezervorului după cum făcuseră, totdeauna, toţi vracii din linia cărora se trăgea Srebczak. Din ce în ce mai mirat, Srebczak studie lichidele din cel de-al doilea flacon, care susurau discret, pic-pic-pic, scurgându-se în venele Oonei.

Lichidele respectau prescripţia. Mă rog. Nici compoziţia zemurilor din primul flacon nu era greşită radical – numai că rezervorul nu respectase indicaţiile lui Srebczak. Mulţi vraci nici nu s-ar mai fi chinuit, de altfel, să sintetizeze zemuri, lăsând rezervorul să facă toată treaba, după cum fusese conceput de strămoşii lor. Şi dacă, totuşi…

Srebczak se uită la Balt, prelung:

- Juri pe ce-ai mai scump că n-ai umblat nici la compoziţie şi că nici n-ai lăsat rezervorul de capul lui, după cum fac confraţii noştri mai superficiali!

- Îţi jur pe ce-am mai scump, maestre! De ce-aş mai lucra cu tine, dacă m-aş baza doar pe ştiinţa unui rezervor?

- Ştiu eu? Poate că vrei să mă verifici… Poate că n-ai încredere în mie… Poate că te încrezi în câmp şi în carcase mai mult decât în mine… Poate că mintea umană ţi se pare mult prea imperfectă faţă de rutinele precise ale unui rezervor…

- Niciodată, maestre! Niciodată! – se jură ucenicul.

Srebczak îl ţintui cu privirea. Ucenicul nu făcu altceva decât să ridice din umeri.

- În regulă, Balt, zise vraciul într-un târziu. Du-te din nou la rezervor, mai injectează-i odată prescripţia, numai că, de data asta, am să te rog s-o verifici înainte să vii încoace…

O luă, târâş, în camera cea mare a igloo-lui şi se lăsă să cadă pe stup. Slavă Domnului, se mai răcise niţel.

- Scuză-mă, Bunăseara, reluă Srebczak, dar pe ăştia tineri nu trebuie să-i scapi o clipă din ochi. Mă rog… Probabil că orice alt vraci ar fi tratat-o cu zemurile descărcate automat de rezervor. Dar eu nu sunt orice fel de vraci. În altă ordine de idei, dacă doreşti, poţi să chemi pe altcineva în locul meu. Cred că orice vraci de pe gheţurile astea ar da fuga ca să-l ajute pe Bunăseara, căpetenia Jaţilor.

- O să văd. Până una-alta, însă, nu mi-ai spus care e legătura dintre jocul Oonei şi boală.

- Păi… mi-am trimis scribii din sângele meu în sângele fiicei tale, pe urmele bolii. La cum arăta Oona, te gândeai fără prea multă vorbă la o infecţie. Asta au căutat şi scribii mei, dar n-au găsit în fiică-ta semnătura niciunui germen. Asta n-ar fi fost mare lucru, pentru că mai există şi germeni necunoscuţi. Mutaţii, pricepi? Numai că, o infecţie dă anumite reacţii, iar scribii mei n-au găsit nici măcar urmele vreunor reacţii de tip infecţios.

- Vrei să spui, începu Bunăseara cu atenţie, că Oona are o boală din aia, la cap?

- Nu. Boala la cap, cum îi spui tu, nu se manifestă aşa, cu febră atât de mare, cu diaree şi cu transpiraţii. Pe de altă parte, scribii mei n-au găsit nici urmele unei asemenea boli, că am căutat şi în direcţia asta. Şi, în fine, deşi febra poate să dea idei mai ciudate, cum ar fi cea cu fuga din sat, în cazul Oonei, ideea cu fuga a precedat febra.

- Şi atunci…

- Şi atunci, o să prepar nişte scribi mai deosebiţi, măi Bunăseara, pentru că eu nu cred în coincidenţe. O ştiu bine pe Oona, de când am adus-o pe lume, şi n-avea nici un semn care să-mi spună că… hm, că ar putea să-şi imagineze poveşti cusute cu aţă albă. Nu e genul ei să-şi imagineze aiureli din astea, care s-o facă să plece în lume, haihui. Prin urmare, cred că există o legătură între acest straniu delir al ei şi boala pe care o vedem acum, prefaţată chiar de… delirul acesta, teribil de nelalocul lui. Auzi tu! Să plece spre apus şi să se întoarcă dinspre răsărit! Mă rog, o s-o scotocesc cum ştiu eu mai bine. Dacă nu mă descurc, o să-l rog pe tălmaci să mă pună în legătură cu confraţii mei din alte sate. Am auzit de unii, tare înţelepţi, care trăiesc în nişte sate din sud. În fine, sper s-o scoatem la capăt.

Bunăseara rămase pe gânduri. Vracii ăştia… Vracii ăştia mai mereu vorbeau în dodii. Niciodată nu erau siguri de nimic. Srebczak, însă, făcuse aproape totdeauna minuni. O să-l mai lase vreo două zile să vadă de Oona şi, dacă n-o să se observe nici o îmbunătăţire, o să mai caute el, Bunăseara, şi alţi vraci.

- Merg pe mâna ta, Srebczak, conchise Bunăseara, după care se grăbi să se corecteze: Două zile am să merg pe mâna ta.

- Îţi mulţumesc, zâmbi vraciul şi trase un fum adânc din ţigara pe terminate.

În aşteptarea lui Balt, vorbiră despre una şi despre alta, mai ales despre vânătoarea balenei care se încheiase cu succes, apoi iarăşi discutară despre Oona, după care îşi amintiră de chestia ciudată cu rezervorul care nu respectase prescripţia clară, dată de Srebczak.

- Poate că, totuşi, o fi greşit Balt cu ceva.

- Balt nu face asemenea greşeli, că n-ar mai fi ucenicul meu, zise vraciul, cu glas apăsat. Ce să zic… E tare bizară chestia asta. Deîndată ce termin aici, mă duc să văd ce e cu rezervorul ăla.

După ce Balt se întoarse, Srebczak mai trecu o dată pe la fetiţă. Febra o lăsase aproape de tot dar, nemaiavând încredere în zemurile descărcate de rezervor, vraciul se ocupă el însuşi s-o hrănească pe Oona, mirosind lichidele şi zemurile, gustând transpiraţia fetiţei, ba chiar şi urina, până ce se declară mulţumit.

Apoi plecă. Bunăseara rămase o vreme pe lângă Oona, până ce se convinse şi el că fiică-sa era mai bine. Apoi, îşi aminti de mirosul ciudat pe care-l simţise când se dăduse jos din caiac: trecuse pe lângă carcasa cea mare a satului, cea de lângă cheiurile săpate în gheaţă şi i se păruse că o aromă mult prea stătută se ridica dintre cărnurile carcasei.

- Mă duc până la carcasă, îi spuse Perdunei, trăgând o jachetă de vânt pe deasupra cămăşii din piele fină de pui de focă. Mi s-a părut că ceva nu e-n regulă.

- Ce naiba să nu fie în regulă? Carcasele nu s-au stricat niciodată. Poate că doar a îngheţat. A fost tare frig azi.

- Ştiu cum miroase o carcasă îngheţată. Asta mirosea altfel, mai zise Bunăseara şi se grăbi să iasă. Îşi aminti atunci şi de povestea cu rezervorul de sud şi se întrebă dacă cele două păţanii nu aveau cumva legătură între ele.

***

Un tremur abia simţit străbătu suprafaţa apei, dar Bunăseara nu-l băgă de seamă – ochii săi căutau în văzduhul cenuşiu după pescăruşii care abia se mai zăreau. Stolul se învârtea în cercuri largi, chirăind stins, semn că dăduse de urma balenei.

- I-au luat urma? – strigă Sil din spate.

Bunăseara nu-i răspunse. Vâsli rar, abia cufundând padela în apă, iar caiacul alunecă fără zgomot vreo zece-douăsprezece braţe, după care rămase nemişcat pe marea netedă precum oglinda. Se uită de jur-împrejur, dar restul vânătorilor nu se vedeau – ca de obicei, Bunăseara împreună cu Sil o luaseră cu mult înainte şi se treziseră singuri în mijlocul apelor reci. Undeva spre apus se întrezărea linia argintie a ţărmului. Bunăseara se gândi la ai săi şi oftă.

Trebuie să prindem balena asta nenorocită, îşi zise el. Scuipă într-o parte. Saliva îngheţă înainte să atingă apa. Când naiba s-o fi lăsat gerul ăsta? – se miră Bunăseara, că el nici că-l simţise: era lac de sudoare după cât vâslise pe urma blestematei de balene.

Of, ne prinde îngheţul aici! O să ne înghesuie banchiza şi să vezi după aia chin cu balena… Se aplecă să verifice castorul de pe fundul caiacului: blana îi era călduţă şi mormăia încetişor, gata de treabă. Bunăseara zâmbi şi-l mângâie, de parcă ar fi fost Niurki, malamutul cel jucăuş de acasă. Apoi se îngriji de soluţiile nutritive care susurau, pic-pic-pic, prin tubulatura castorului.

Mda, castorul era tocmai bun! Bunăseara era tare mândru de el – îl cumpărase cu mai bine de un chintal de spermanţet, acum doi ani, de la târgul din Frontoppidan, iar castorul nu-l lăsase niciodată de izbelişte. Învârtea neobosit la elicea aia din omoplaţi de focă, oricât de rea ar fi fost marea. De vreo două ori chiar, îl scosese din rahat, când se lăsase îngheţul ăla brusc, acoperind marea cu o pojghiţă de gheaţă suficient de solidă ca să încleşteze caiacele departe de ţărm, dar mult prea fragilă ca să te lase să te întorci în sat pe picioare. Castorul lui Bunăseara fusese însă îndeajuns de forţos ca să croiască o cale prin gheaţa subţire, până aproape de sat.

Acum, însă, castorul doar aştepta: balena i-ar fi auzit murmurul, oricât de departe s-ar fi aflat.

Deodată, Bunăseara ciuli urechile. Pescăruşii nu mai chirăiau. Păreau să plutească fără scop. Aşteptau.

Apoi, un nou tremur alergă pe suprafaţa mării, urmat de un clinchet metalic, îndepărtat.

- Cutremur, sau îngheţ? – se îngrijoră Sil.

- Orice-ar fi, vreau să ucidem balena asta, zise Bunăseara, mormăind în barbă.

- Dacă dă îngheţul… – începu Sil, dar Bunăseara i-o reteză:

- Nu te mai plânge! Fără balena asta, murim de foame! Dăm colţu’, pricepi? Tu, eu, femeia ta, copiii tăi, fata mea, femeia mea, toţi ceilalţi… Toţi, pricepi?

Răsuflă adânc şi începu să iscodească în câmp după semnăturile pescăruşilor. Erau tineri, prea tineri, fir-ar să fie, aşa că bâjbâi după ei mai bine de un minut până-i descoperi. Nu-i strigă, căci se temea să nu-i sperie, mai ales că prăpădiţii păreau să vadă balena deja.

- Pun scribul pe pescăruşi, şopti Bunăseara. Nu mai scoate nici un sunet, măi Sil, că prea-s temători şi-o să se ducă dracului toată alergătura noastră. Şi, nu care cumva să-ţi porneşti castorul tocmai acum…

- M��car mi-ar fi ţinut de cald!

- Preferi să crăpi de foame?

Sil înghiţi în sec. Îl zări pe Bunăseara cum se încruntă, îi simţi scribul cum se strecoară printre semnăturile de toate felurile din câmp, după care îi auzi pe pescăruşi: prinseră a chirăi în cor, în acelaşi fel cu toţii, în timp ce zborul lor circular păru să se supună, treptat, unui calapod – de acum, dădeau roată unul după celălalt, conduşi de Bunăseara şi de scribul său. Apoi, Bunăseara îi făcu semn lui Sil să pornească.

Prinseră să vâslească, încet-încet, îndreptându-se spre locul îndepărtat deasupra căruia zbura stolul. Sil îşi pregăti şi el scribul, lansându-l precum un prepelicar grăbit printre miriadele de semnături ale câmpului: cote, spoturile aşezărilor, pachete meteo, semnăturile celorlalţi vânători, discuţii între tălmaci, muzică, imagikonuri, vorbe de duh – până ce dădu şi el peste pescăruşii trimişi să ia urma balenei. Oh, da! Nenorociţii! Erau tineri şi prea puţin dresaţi dar, până la urmă, făcuseră treabă bună, amărâţii!

Sil se lăsă în voia scribului care, fără grabă, îi transcrise în minte imaginile văzute de pescăruşi din înaltul cerului. Pe de o parte, vedea în tonuri mult mai lucitoare, mai bine desenate şi înregistrând mai ales mişcările bruşte dar, pe de altă parte, câmpul vizual îi era mult mai îngust. Se relaxă, aşteptând ca scribul să ia în stăpânire toţi pescăruşii, timp în care îşi spuse o rugăciune scurtă, cât să se obişnuiască să privească precum păsările. Aşa fusese mereu: tatăl, bunicul, străbunicul său – aşa făcuseră şi ei, de când se ştiau pe gheţuri.

După o vreme, Sil zări balena. Prin ochii pescăruşilor.

Se cufundase în adânc, la peste 20 de braţe, după cum măsură scribul.

Sil o vedea cum înoată bezmetic, îngrozită, ştiind că cei doi vânători o hăituiau… Nu trecu mult şi Bunăseara dădu un ordin scurt scribului său, iar pescăruşii deodată se prăvăliră în picaj spre luciul apei. Imaginea balenei se şterse pentru o clipă, dar scribul lui Sil se calibră din mers. Vânătorul simţi că îl ia cu ameţeală, privind în adâncul mării cu toate perechile de ochi ale stolului care se repezea nebuneşte spre ţintă. Făcu un efort să nu suprapună imaginile scribului cu imaginile pe care i le ofereau propriii săi ochii, îl văzu pe Bunăseara cum începe să padeleze grăbit, se luă după el, auzi şfichiuitul aerului printre aripile pescăruşilor amestecându-se cu clipocitul grăbit al padelelor…

Oh, da! Vânez! – simţi Sil cum îi dă sângele în clocot şi, fără să mai aştepte ordinul lui Bunăseara, scoase dintre picioare tolba cu saramură în care se zvârcoleau peştii-ac. Ziceai că-s un cuib de şerpi, îi veni lui Sil în minte un gând;

un gând descărcat din câmp, mai mult ca sigur, căci el n-avusese cum să vadă şerpi vreodată.

- Oh, nemernica! – strigă Bunăseara şi, deodată întoarse caiacul, padelând din ce în ce mai puternic.

Sil se lăsă în voia scribului său şi văzu cum balena, simţind parcă apropierea vânătorilor, se repezea la suprafaţă venind direct spre ei. Pescăruşii îşi opriră şi ei picajul, plutind la rasul apei, nescăpând balena din ochi.

- Io arunc peştii după ea, măi Bunăseara!

- Aruncă-i, aruncă-i odată! Io-i păstrez pe-ai mei pentru când ajunge aproape de noi!

- Io arunc peştii şi dau drumul şi la castor!

- Fă cât zgomot vrei, că de-acum, ne-a văzut!

Sil deşertă în mare peştii prelungi şi tari, îngheţaţi precum nişte ţurţuri –

mai apucă să-i vadă cum se scutură precum câinii abia ieşiţi din apă, dezghiocându-se din saramura îngheţată, după care se repeziră în adânc, unduind cu vioiciune.

Pufnind, Sil începu să vâslească pe urmele lui Bunăseara, după care împunse în castor cu vârful botinei, trezindu-l la viaţă. Castorul mormăi gros şi începu să se umfle precum un foale, învârtind de zor la elicea din spatele caiacului.

N-apucară să se îndepărteze prea mult, că balena ţâşni din apă, zburătăcind pescăruşii în toate părţile, iar lui Sil i se revărsară în minte zeci de imagini disparate, până să apuce să se desprindă de scrib. Îl zări pe Bunăseara, cu coada ochiului, cum îşi azvârlea peştii în apă, apoi îl simţi cum lansează încă un scrib în câmp.

Sil fură o privire peste umăr. Balena se apropia, stârnind vâltori, mai repede decât cel mai iute castor care propulsa un caiac. Sil îşi lansă şi el scribul pentru peşti, grăbit, iar gerul umed al apelor îi cuprinse mădularele cât ai bate din palme. Cu toate astea, scribul încă nu lua peştii în stăpânire. Sil îl simţea acolo, în mare, iscodind peştii-ac, fără să facă nimic altceva.

Ce naiba? – se întrebă.

-   Peştii! Nu mă ascultă! – strigă el la Bunăseara.

-   Fă-i să te asculte, fir-ar să fie, că fără ei suntem morţi!

Înjurând, Sil îşi mişcă scribul într-o parte şi în alta prin câmp, căutând semnăturile peştilor. Simţea marea îngrozitor de rece, simţea umezeala, numai că de văzut nu vedea nimic, de parcă scribul căpătase o voinţă a lui care-i dicta să nu facă nimic.

-   Măi, Bunăseara! Scribul meu nu vede peştii!

-   Nu te prosti, Sil!

-   Al naibii Moscune, înjură Sil. Eu i-am zis că scribul ăsta face figuri, dar el mi-a zis că e totul în regulă. Hai, odată, scrib împuţit!

Deodată, în mintea lui Sil se revărsă un caleidoscop de imagini tremurate, sparte în mii de bucăţi şi, în clipa următoare, începu să vadă prin apa cenuşiu-verzuie. Răsuflă uşurat. Apoi zări umbra balenei cum se năpustea prin mare, drept spre ei, după care simţi alunecarea ca de săgeată a peştilor-ac prin undele îngheţate, de parcă i-ar fi fost degete, mâini, ochi şi urechi – niciodată nu ştiuse cu ce să compare animalele pe care scribii îi luau în stăpânire pentru el.

Acu’, parcă ar fi piele, îşi zise Sil când scribul peştilor înregistră încă un tremolo la suprafaţa mării. Pescăruşii se ridicară brusc, speriaţi de acea ciudată clătinătură a apei. Iarăşi se auzi clinchetul îndepărtat.

- Of, îngheaţă marea, măi, Bunăseara!

- Nu te mai tângui! Vezi de peşti, că-n ei ne e scăparea!

Sil n-avea nevoie de sfaturi. Cârmea cu padela fără să se mai uite înainte, parte din mintea lui fiind preocupată să menţină caiacul pe traiectoria dorită, în timp ce restul gândurilor îi însoţea pe scribi: cel din pescăruşi îi arăta balena care se repezea prin apă,

iar celălalt ghida peştii-ac spre umbra cetaceului, din ce în ce mai repede.

Auzi scâncetul ascuţit al balenei când primul peşte-ac i se înfipse în burtă, forând cu botul prelung şi ascuţit prin pielea mai groasă de o palmă. Repezi încă un peşte în flancul balenei, şi încă unul, descărcând cu iuţeală sacii cu venin, numai că balena era prea mare ca să fie răpusă cu una, cu două.

- Ochii! – îi strigă Bunăseara, îngrozit. Ochii, măi Sil, că ne prinde din urmă!

Sil puse stăpânire cu totul pe scribul peştilor. Iscodi balena din lunecarea răsucitoare a peştilor-ac, se frecă de pielea ei zgrunţuroasă, şerpuind mai repede şi mai repede – ah, îi zări unul dintre ochi, mare cât un fund de focă obeză.

- Grăbeşte-te! – răcni Bunăseara.

Sil repezi doi peşti în ochiul balenei care slobozi un geamăt ascuţit, zvârcolindu-se şi stârnind o volbură sfârâitoare, în timp ce scribul trăgea îndărăt restul peştilor, cu gând să aştepte următoarea poruncă a lui Sil. În clipa aceea, peştii lui Bunăseara se năpustiră şi ei, unul după altul, înspre coada balenei, descărcând sacii de venin în muşchii spinării, doar-doar ar paraliza-o. Preţ de o clipă, lui Sil i se păru că balena se cutremură, dar nu era decât apa care îngheţa brusc, pătrunsă de gerul cumplit. Între timp, peştii lui Sil dăduseră roată cetaceului şi ajunseseră în dreptul celuilalt ochi – se azvârliră în el, îl perforară şi-şi descărcară veninul, iar balena slobozi, în sfârşit, geamătul în triluri care îi anunţa moartea.

- Sfinte Dumnezeule, se lăsă Bunăseara pe spate, abia răsuflând, în timp ce balena se răsucea prin mare, bătând fioros din coadă şi împroşcând jeturi de abur amestecat cu apă. Hai, c’am răpus-o!

Sil se chirci, sprijinind fruntea de padelă. Aproape toţi peştii îi muriseră. Se lăsă în voia scribului din pescăruşi, numai că păsările zburau care încotro, ameţindu-l de tot. Atunci, îşi rechemă scribii din câmp şi rămase doar cu el însuşi, înregistrând numai susurul unei melopee îndepărtate, emise în câmp de cine ştie cine ce necunoscut.

- Am avut noroc, măi Bunăseara, zise Sil, privind la balena care începuse să tresară în spasme îndelungi, lansând tremolouri molcome în apă. După o vreme, balena deodată păru ca îngheaţă, iar doi pescăruşi mai curajoşi se lăsară, chirăind, pe spinarea ei.

- Mare noroc, sosi după o vreme răspunsul lui Bunăseara. Mare noroc. Acum, hai să-i chemăm pe ceilalţi, să vedem cum târâm fiara asta după noi. Îi chemi tu, Sil?

- Îi chem, surâse tânărul.

N-apucă bine să-şi trimită scribul în câmp, pe urmele tovarăşilor de vânătoare, că le şi auzi strigătele îngrijorate.

- Ce e? – întrebă Bunăseara când îl văzu cum se schimbă la faţă.

Sil se codi să vorbească, dar căutătura lui Bunăseara îl făcu să zică repede-repede:

- Trebuie să te grăbeşti să ajungi în sat, măi Bunăseara! Srebczak ne trimite vorbă că fiică-ta a căzut bolnavă, la pat!

***