Enisala

5. Coda magna splendens

Bun. Ştiu sigur că în ziua în care l-am cunoscut pe Iovik, ascultam Bolero, de Maurice Ravel, varianta dirijată de Daniel Barenboim în 1997, la Waldbühne. Fireşte, muzica era doar un pretext: d-l M. tocmai îmi depăna povestea unei farfurii chinezeşti Ding – un exemplar conservat în condiţii excepţionale, din porţelan uşor eburnat, cu margini suflate în aramă. Farfuria fusese descoperită cu numai un an înainte, lângă Enisala, laolaltă cu o sumedenie de vase chinezeşti din secolul XII, cu obiecte de orfevrărie siriacă, cu câteva cuţite de Damasc şi cu un carneţel de contabilitate legat în piele. D-l M. considera că ruina din care fuseseră scoase obiectele nu era altceva decât o casă genoveză negustorească ridicată pe dealul calcaros de lângă Enisala.

Pe când d-l M. tocmai încerca să-mi argumenteze că localităţile Armucastru (descrisă în Geografia lui Idrissi) şi Babadag erau totuna şi că, prin urmare, una dintre ramificaţiile terminale ale Drumului Mătăsii ajungea pe lacul Razelm (căci altfel, cum ar fi ajuns farfuria Ding tocmai la Enisala?), iată că a sunat telefonul. D-l M. a răspuns, n-a zis decât un da apăsat, a mai apucat să scrie ceva pe o bucăţică de hârtie, după care, uşor nedumerit, a pus receptorul în furcă – n-am cum să nu amintesc că telefonul domnului M. era un Western Electric, manufacturat în 1921.

- Ştii cine a sunat? – m-a întrebat. Chiar Iovik.

- Iovik?!

- Aşa s-a prezentat cel cu care am vorbit: Iovik! Uite ce-o să faci. Te duci în strada Zalomit, la numărul ăsta, îmi întinse el bucăţica de hârtie. Cobori la subsol, baţi la uşă, şi, dacă telefonul ăsta n-a fost o glumă proastă, acolo o să dai peste Iovik.

Era o dimineaţă plăcută de aprilie – 4 aprilie, ca să fiu mai precis. Iovik locuia într-un bloc vechi de pe Zalomit, colţ cu bulevardul Elisabeta, chiar vizavi de Primărie, lângă intrarea în Cişmigiu. Ca să ajungi la subsol (slavă domnului, era un subsol uscat), trebuia să cobori pe nişte scări în spirală, mirosind a clădire interbelică, cu podeaua acoperită de un mozaic tip „pişcot”. La capătul scării, o uşă din lemn masiv, cafeniu. Clanţa, din bronz înnegrit, era o Kalpana veritabilă de pe la 1930. Funcţiona impecabil, chiar dacă nu mai fusese unsă de mult.

Nu mi-a deschis Iovik – în locul lui, o brunetă foarte înaltă, cam prea solidă, cu părul scurt şi drept, la vreo 35 de ani, machiată gotic, care mesteca un tutun fin de Lattakia, probabil. Era îmbrăcată în jeanşi negri şi într-un maiou bărbătesc alb, nu purta sutien deşi ar fi meritat, umbla în picioarele goale şi avea degetele date cu ojă violetă. Era genul ăla de tipă care îngusta pleoapele când te vedea pentru prima oară.

- Sunt… – am început eu, dar ea mi-a retezat-o:

- Lasă gura şi intră mai repede.

Am lăsat gura şi am intrat mai repede. Individa o luă înainte (avea un mers extrem de elastic), conducându-mă prin tunelurile întortocheate de sub bloc; am trecut pe lângă nişte butoaie de plastic cu murături fermentate, pe lângă tot soiul de lăzi şi dulapuri rupte, pe lângă mormane de ziare şi reviste, am sărit peste nişte conducte de apă şi, în fine, am debuşat într-o încăpere vastă, cu nisip pe jos şi cu geamlâc înalt, deschis la rasul trotuarului, spre Cişmigiu. De afară se auzeau chiotele copiilor care se jucau în parc.

Atunci l-am văzut pe Iovik: se căţărase pe un scaun şi se chiora pe geamlâc.

- Of, primăvara, făcu el, cu oarece tristeţe în glas. Tocmai se opriseră două puştoaice în faţa geamlâcului, fir-ar să fie. Chiloţeii lor…

- În zilele noastre, chiloţeii se numesc tanga, îl corectă bruneta.

Abia atunci mi-am dat seama că, dintr-un colţ se ridica, abia auzit, Boleroul lui Ravel. Evident, era varianta dirijată de Barenboim. Iovik îmi zâmbi:

- Îţi place?

Am făcut semn că da.

- Câteodată mă gândesc, începu el cu glas stins, că toate muzicile compuse vreodată n-au avut decât un singur scop: să-l determine pe Ravel să scrie Bolero. După Bolero, totul e doar reformulare muzicală. Nu-i aşa, Ida? – o întrebă el pe brunetă.

Ea îşi îngustă pleoapele, dar nu răspunse. Iar eu:

- Cum rămâne cu jazzul, atunci? Dar cu rockul?

Iovik pufni în râs.

- Ai ascultat muzică berberă? Muzică interpretată de tuaregi la oud, cu ani de zile înainte ca Ravel să dea peste Ida Rubinstein? Numele de Nureddin Şeic, îţi spune ceva?

Am făcut semn că nu. Dar Iovik:

- Hai să-ţi arăt ceva.

Mă luă de mână şi mă duse într-un colţ. Dădu la o parte un fel de perdea soioasă şi-mi arătă ceva ce aducea cu un peisaj urban medieval: între nişte munţi arizi, cu povârnişuri de culoare ocru, se ridicau ruinele rupte în bucăţi, surpate, fumegânde şi zdrobite ale unui oraş înghesuit. Părea a fi pe undeva prin Orientul Apropiat. Pe uliţele înguste, o mulţime de oameni alergau dintr-o parte în alta, lipsiţi de ochi, cu braţele ridicate, de parcă ar fi înotat prin aer. Cei mai mulţi dintre aceştia se repezeau afară din târg, ca un noian de furnici descompuse, de parcă alergătura lor i-ar fi înşurubat în aer à la manière de Boccioni.

Lungana se oprise în spatele nostru. Scuipă un ghemotoc de tutun în nisip. Ah, sigur era tabac de Lattakia.

- De câtă vreme îl pictez, Kabylia?

- L-ai început aseară.

- Înseamnă că trebuie să-l cam termin. Ah, nu, pe ea n-o cheamă Kabylia, sesiză Iovik nedumerirea mea. Noi doi avem un contract, iar din contract face parte şi faptul că eu pot să-i dau ce nume poftesc, după cum mi-o cere momentul.

Lungana mârâi ceva, dar nu scoase o vorbă. Între timp, Iovik aprinse câteva lămpi, îşi trase scaunul în faţa picturii şi se apucă să-şi pregătească tuburile de culoare şi câteva lame de lemn.

Oud

- Ştiam că ai să vii, zise. Îşi puse ochelarii şi se apropie de pânză. Culese un tub de culoare, aparent la întâmplare, îl strânse între degete şi se apucă să întindă culoarea pe pânză: un carmin lucitor. Îmi spuse: Te-am pictat că o să vii încoace, iar tu ai venit. Fii liniştit, însă, că nu ţi-am încheiat chipul – ca de obicei, lăcaşul ochilor a rămas gol. Ca de obicei când vorbim de prieteni, înţelege-mă.

- Pe Kabylia ai pictat-o vreodată?

Femeia mârâi din nou.

- N-am îndrăznit, râse Iovik. Pe Medeea chiar o iubesc, cum era s-o pictez? În plus, ea e cam imprevizibilă, nu-i aşa, valkiria mea?

Bruneta ridică din umeri. Îi scoase limba şi se apropie de el, îmbrăţişându-l. Iovik n-o mai băgă în seamă, însă – era preocupat să traseze nişte dungi groase de un argintiu murdar: norii de praf ce se ridicau de sub picioarele goale ale celor ce părăseau în grabă târguşorul.

- De unde mă ştii? – l-am întrebat.

- Ce contează? Important e că de când am aflat ce vrei să faci din mine, m-am apucat să te pictez. M-am apucat să te pictez cum, într-o bună zi, vei coborî la mine, în regatul din subsol. Dar, te-am pictat şi în alte ipostaze – nu te speria, nu eşti singurul în situaţia asta. Te asigur, însă, că în nici un tablou nu ţi-am pictat ochii. Bei o votcă, ceva?

- E cam devreme.

- Aici, în subsol, e totdeauna seară, făcu Iovik, iar lungana se şi ridică de lângă el. Dispăru în altă încăpere de unde se auzi clinchetul unor pahare.

- Ştii, îmi spuse Iovik în şoaptă, Brunhilde mă spionează în contul unui domn foarte bine îmbrăcat, care îşi spune Ionesco. Ea ştie că eu ştiu că ea mă spionează, iar domnul cel bine îmbrăcat ştie că eu ştiu că ea mă spionează, aşa că alcătuim un ménage à trois aproape canonic. Dar, mi-e bine aşa. Ei trag cu ochiul la mine, iar eu primesc, în schimb, tandreţe. Suntem cu toţii împăcaţi. E bine să-ţi faci compromisurile la timp.

- Oare?

- Sigur! Mie îmi place să mă joc, iar lor le place să creadă că mă controlează. E ca în războiul rece: ne ştim prea bine ca să ne aplicăm lovituri decisive.

Lungana se întoarse. Îi întinse lui Iovik un pahar plin ochi, iar Iovik îl dădu peste cap dintr-o bucată, ruseşte. Ea se apucă să guste din alt pahar. Am remarcat că adusese şi un al treilea pahar – dacă mă răzgândeam?

- De ce ai vrut să ne vedem?

Iovik pufni în râs:

- Pentru că orice tablou nepictat e un Eden. Înţelegi chestia asta?

Nu înţelegeam, dar am făcut semn că da.

- Ba nu înţelegi nimic, reluă el, întristându-se. Nu orice tablou nepictat e un Eden. Doar tablourile pe care doresc să le pictez cu adevărat sunt Edenuri, pentru că sunt în stare să pictez şi în scopuri practice. Pragmatice. Aşa am aflat de marea mea putere, numai că n-aveam nevoie de ea.

- Dacă m-ai iubi cu adevărat, se băgă în vorbă lungana, m-ai picta cum ţi-o ucid pe Veselina, grăsana ta de la Balcic.

Iovik se albi la faţă.

- La Balcic nu am scopuri practice: acolo sunt doar Iovik, pictorul a cărui cotă vrea el s-o crească, mă arătă el cu degetul. Doar aici, la Bucureşti, sunt Iovik cel subversiv în pictură. Acolo, o am pe Veselina care nu-mi cere nimic. Aici sunt Iovik cu arma la picior, drept pentru care m-am ales cu tine, amazoana mea.

Iar eu:

- Cât de sigur eşti că ai, într-adevăr, o armă la picior?

Iovik îmi făcu cu ochiul:

- O armă la picior, am, sunt sigur de asta… Numai că nu ştiu cum s-o folosesc totdeauna… Nici eu, nici şeful Djamiliei nu ştim cum de se petrec… ghinioanele astea… Poate o să-mi explici tu după ce termin această pictură? După ce-o să înţelegi ce prevesteşte ea?

- Prevesteşte ceva?

Iovik rămase pe gânduri.

- Nu ştiu… Niciodată nu pot fi sigur că pictura chiar prevesteşte ceva, sau cât de mult prevesteşte… Când mă concentrez, însă, şi dacă merg până la capăt, atunci aproape că-mi iese ceea ce doresc.

- Dacă-i aşa, de ce nu te pictezi pe tine cum îţi dobândeşti liniştea?

Rămase un pic pe gânduri. Apoi:

- Hm, ar fi o idee, dar nu ştiu în ce constă liniştea. Pe de altă parte, dacă mi-aş dobândi liniştea, de ce-aş mai picta?

- Pictează-te cum câştigi la 6 din 49 şi-ţi jur, zău că-ţi jur că nu mai dau telefoane la Ionesco, se ambală bruneta. Dispărem, pricepi? Plecăm de-aci şi nu mai dă nici dracu’ de noi!

- N-am nevoie de tine pentru asta. Pot să dispar când vreau.

- Ia spune, l-am luat eu atunci, ce înseamnă să mergi până la capăt când pictezi dorind să obţii ceva?

În loc de răspuns, Iovik se apucă să picteze, nervos: ba cerul de deasupra târgului, ba personajele, ba uliţele crăpate, sărind de la una la alta fără noimă, parcă. De fapt, mi-am dat seama după câteva clipe, Iovik se concentra asupra unui personaj din mulţimea de fugari, asupra căruia tot revenea, din nou şi din nou.

- Tu crezi că arta are de-a face şi cu subiectele care îi atrag pe ziarişti? – mă întrebă el, deodată.

- Cred că arta nu are legătură cu subiectele, ci cu metoda, i-am spus.

- Metoda… aha. Înseamnă că şi tablourile mele… hm, practice, ar putea să fie artă.

- Până una-alta, tablourile tale practice sunt cele mai căutate. Acum două zile am aflat de la Herşcovici că…

- Lasă-l pe Herşcovici! – se înfurie Iovik. Lasă-l! Tu crezi că el e om, cot la cot cu noi? Tu nu vezi că tot ce are legătură cu mine se învârte în jurul lui Herşcovici? Toată viaţa lui Iovik se învârte în jurul lui Herşcovici, la fel cum lucrurile toate care vor muri se învârt în jurul meu. Atrag moartea de parcă i-aş fi… de parcă i-aş fi… tot căuta el o formulare, de parcă i-aş fi punct de rouă!

- Şi dacă, de fapt, tu creezi moarte? Dacă tu o proiectezi asupra lucrurilor pe care le pictezi?

- Nici pomeneală. Moartea e gata creată. Eu doar o recunosc, sau o chem, sau o grăbesc, că nici nu ştiu cum fac cu ea… Singurul lucru pe care l-am învăţat, de când cu păţaniile astea, este cum să fac ca să nu ucid un model, iar asta, tot la Herşcovici am văzut. Herşcovici, blestematul, trăieşte aici de parcă ar fi manualul meu de întreţinere. Cum mă poticnesc, cum scoate ceva din mânecă, şi-mi arată ce şi cum. Prin el am aflat cum să nu ucid – iar asta o fac nepictând ochii, după cum ştii. Are nenorocitul de Herşcovici o manga veche de tot, desenată de Hokusai pe hârtie de orez… Acolo e şi povestea mea. Acolo e povestea pictorului care ucide pictând. Acolo am văzut că trebuie să te chem şi pe tine, acolo am văzut că trebuie să mă las pe mâna Cabiriei, ucigaşa care mă îngrijeşte, acolo am văzut că momentul cel mai cumplit când pictezi un portret este cel în care faci ochii. Hokusai nu picta ochii decât dacă privea la tablou indirect, cu ajutorul unei oglinzi.

- Şi-ai încercat trucul cu oglinda?

- Uite, am să-l mai încerc o dată acum, pentru tine, căci în ce mă priveşte, l-am probat.

Îi făcu semn lunganei care dispăru după o perdea. Apăru aproape imediat cu o oglindă, iar Iovik se apucă să traseze ochii personajelor ce alergau, privind în oglindă:

- Aşa! Şi aşa! – trasă el ochii cu furie.

Mda. Una, două, trei… Zeci de perechi de ochi îngroziţi. Atât şi nimic mai mult. Ochi alergând, ochi rătăciţi, ochi holbaţi peste tot pe pânză. Unul dintre personaje încasă, însă, un tratament special: era un copil căruia Iovik îi pictă ochii cu deosebită migală.

Apoi, deodată se ridică şi acoperi tabloul cu perdeaua cea veche.

- Îl las să se usuce şi mâine ţi-l trimit. Ieşim puţin pe-afară?

Din dimineaţa aceea, am început să ne vedem aproape zi de zi. După o săptămână, îi vindeam deja primele tablouri. Ciudat, însă, Iovik întârzia să-mi ofere pânza pe care o pictase în faţa mea, deşi mi-o promisese. În fine. Ne plimbam încoace şi încolo, ne întâlneam cu tot soiul de inşi doritori să-i cumpere arta şi, fireşte, în faţa acestora nu aduceam nicicând în discuţie faptul că anumite modele decedaseră după ce fuseseră pictate – lucrul era cunoscut de toţi cei interesaţi. Moartea era principalul motor al vânzărilor, dar nimeni n-o menţiona şi tot moartea era marele meu cârlig promoţional pe care nu era necesar să-l amintesc niciodată.

Am aflat atunci că Iovik nu picta decât foarte rar când stătea la Bucureşti. El considera că pictează cu adevărat la Balcic (pe terasa umbrită de iederă a grăsanei de Veselina) şi asta pentru că, într-o vreme, crezuse că decesele erau provocate de faptul că picta la Bucureşti. Fireşte, şi-a verificat ipoteza într-un mod extrem de cartezian, constatând că necazurile generate de tablouri nu ţineau de oraşul în care picta: ochii! – ochii erau singurul magnet pentru moarte! Dacă picta ochi într-un anumit tablou, atunci, cu mare probabilitate, tabloul avea să atragă victime în trena sa.

- Dar ca să fiu cinstit, îmi mărturisise el într-o seară, pe când degustam o Fetească Neagră la „Stejar”, pe lângă liceul Spiru Haret, prefer să pictez la Balcic pentru că acolo nu e Pentesileea să stea cu ochii pe mine…

- Nu mai pricep nimic… Şi-atunci, ce fel de pândă mai e asta, din moment ce ei te scapă din ochi acolo unde pictezi cel mai mult?

- Păi, şi-au dat seama că nu doresc să-i ucid pe cei… hm, pe cei aflaţi în grija lor. Totodată, s-au prins că nu vreau să mă bag nici să-i ucid pe duşmanii celor aflaţi în grija lor. Au remarcat că nu mai pictez mai nimic cu ochi – am respectat un fel de înţelegere nescrisă: ori de câte ori simt nevoia să pictez şi să pun ochi, o fac la Bucureşti, cu Herakleea de faţă, iar chipurile pe care le pictez nu sunt dintre cele care îi interesează… Îi înţeleg: vor să fie liniştiţi şi se amăgesc de unii singuri că mă supraveghează, aşa că mi-au oferit-o pe Ida, 24 de ore din 24…

- Dar ea… Cum de nu te însoţeşte la Balcic?

- Întreab-o! – pufnise Iovik în râs.

- Iar cei pe care încă îi mai pictezi cu ochi… ce păţesc?

- Ţi-am promis un tablou de-al meu. De ce nu ai răbdare?

Aşa că, am lăsat lucrurile să curgă de la sine. Nu-l grăbeam în nici un fel. Nu-l provocam nicicând. Doar îi vindeam tablourile, îl puneam faţă în faţă cu clienţii, vorbeam despre lucruri fără cap şi fără coadă şi tot aşa. Iovik era foarte plăcut – avea un stil cam bizar de a conversa, sărind mereu de la una la alta (după cum şi picta), dar era mereu spumos, iar relaţia lui contractuală cu bruneta (nu i-am aflat niciodată numele real) părea într-atât de stabilă, încât provoca invidie.

Într-o dimineaţă, pe când ne plimbam pe strada Plantelor, s-a oprit în faţa fostei clădiri a sanatoriului Şuţu şi, privind la placa de marmură care amintea că acolo murise Eminescu, mi-a spus, cu glas posomorât:

- Eu cred că nici nu există creaţie. Doar amesteci lucrurile pe care le vezi în faţa ta.

- Ce naiba te-a apucat?

- Nu, nu… aşa e cum îţi spun eu. Nu există creaţie. Există doar idei care contaminează alte idei. Există doar metode diferite, după cum ai spus tu când ne-am cunoscut. Iar Iovik nu e decât un fotograf mai deosebit. Sau, un barman, dacă vrei – unul care se pricepe să facă nişte cocktailuri mai ciudate… Unele, ucigătoare chiar…

În ziua aceea nu prea a avut chef de vorbă. La despărţire, mi-a dat întâlnire pentru seara următoare, în Herăstrău, la Exploflora. Voia să-mi arată un copac (un frasin, din câte am înţeles) care îl obseda de o bună bucată de vreme. După aceea, urma să ne întoarcem în oraş, să stăm de vorbă cu doi inşi de la Londra, care voiau să achiziţioneze toate portretele pictate de Iovik în 1989 – cele care rămăseseră nevândute, bineînţeles.

În seara următoare, însă (era 10 mai), Iovik n-a apărut la întâlnire. M-am repezit pe strada Zalomit. Bruneta mi-a deschis, privindu-mă cu ochi pleoştiţi.

- Iar a dispărut, mi-a explicat. Hai înăuntru.

- Cum adică, iar?

Dar ea:

- Hai înăuntru, că vrea să te cunoască cineva.

Am urmat-o şi, nu foarte mirat, am dat peste o grămadă de inşi cunoscuţi – Herşcovici şi d-l M. inclusiv. Mai erau acolo Cihovski, criticul P., fostul director al TFM şi, alături de ei, un domn extrem de bine îmbrăcat. Acesta din urmă era un ins mai degrabă scund, puţin cam durduliu, aducea cu un mongol (numai că avea ochii albaştri) şi afecta gesturile unui gay, dar chestia asta nu mă pusese nicicând în dificultate.

D-l M. făcu prezentările.

- Spune-mi Ionesco, îmi zise insul cel bine îmbrăcat, zâmbind într-un fel anume, semn că făcuse intenţionat trimiterea.

- Unde e Iovik? – am întrebat.

- La Balcic, la curva de Veselina, făcu lungana, pufnind.

- Draga mea, bănuiam cu toţii că situaţia o să scape de sub control, aşa că încearcă să te abţii, făcu Ionesco. De fapt, o privi el tăios, e greu să pricep cum de reuşeşte Iovik mereu să plece fără ca tu să te prinzi.

- Adică, nu m-am abţinut eu, voi vreţi să mă faceţi să cred că nu sunteţi în stare să supravegheaţi un… un amărât de pictor?

- Fondurile, ştii, ridică Ionesco din umeri, făcând pe încurcatul. Cin’ să te creadă când justifici o suplimentare de personal turnând o poveste ca a lui Iovik?

- Şi dacă lui Iovik îi vine să-l picteze la Balcic pe… nu ştiu… pe preşedintele ţării, pe Boris Yelţin, pe Papa Ioan Paul….

- Oh, n-avem noi norocul ăsta, zise Ionesco şi-mi făcu cu ochiul. Pe de altă parte, Veselina e o persoană extrem de înţelegătoare. Unde mai pui că-i mult mai eficientă decât amanta lui Iovik en titre, deveni Ionesco iarăşi tăios. Nu, referitor la faptul că Iovik ar scăpa de sub control, nici o grijă, domnule! E prins în mrejele noastre… E ca în relaţia de amor a divinului Pico… de vinculus vinculorum, ştiţi… Şi informaţiile sunt o artă, domnilor! – păru Ionesco să se sumeţească. Nu doar pictura! Nu doar creşterea cotelor de piaţă! Dar, spuneţi-mi, mi se adresă deodată, parcă vă promisese un tablou…

- Nu mi l-a dat nici până azi.

- Ciudat. Realitatea e că Iovik al nostru reuşeşte, câteodată, să mă scoată din sărite cu imaginaţia lui. Găseşte cele mai bizare metode de a-şi duce planuriule la bun sfârşit, iar noi nu-l mirosim decât mult prea târziu. Tu nu ştii ce-a făcut cu tabloul acela? – se uită Ionesco la brunetă.

Femeia mârâi. Iar Ionesco:

- Poate că ar fi mai bine s-o aducem pe Veselina aici, cu arme şi bagaje. E mult mai eficientă decât tine, din toate punctele de vedere. Barem, puteţi să-mi spuneţi ce reprezenta tabloul? Înţeleg că l-a pictat cu ochi cu tot.

M-am apucat să-i descriu târguşorul din Orientul Apropiat, cu mulţimile ce se repezeau afară, cu munţii înconjurători etc., dar era evident că descrierea mea nu l-a mulţumit pe Ionesco.

- Tu ce părere ai, Herşcovici?

- Eu zic că cel mai bine ar fi să urmărim ştirile, făcu anticarul. Din câte ştiu eu, Iovik n-a mai pictat ochi de multă vreme…

- Tocmai… De ce-o fi făcut-o acum?

- Ca să-l impresioneze pe el, zise lungana (Medeea, Pentesileea, Cabiria), arătându-mă.

- Aşa cred şi eu, interveni d-l M. Poate că vrea doar să-i ridice o minge la fileu ucenicului meu.

- Ar fi în stare să ucidă deliberat pentru asta? – întrebă Ionesco.

- Poate că nu el este cel cahre ucide, se băgă şi criticul, d-l P., dar noi îi cunoşteam toată povestea, aşa că nu prea l-am băgat în seamă. Criticul, însă, nu se lăsă: Poate că Iovik doahr vede unde o să fie moahrtea, poate că…

Ionesco făcu un gest de lehamite (ca nouă, tuturor, criticii îi păreau cam lipsiţi de sens) şi se pregăti de plecare.

- Frumoasa asta a mea, amazoana lui Iovik, o să vină cu dumneavoastră, dacă nu vă e cu supărare, îmi spuse înainte să iasă.

Contrariat, l-am privit pe d-l M., dar el îmi făcu semn să las de la mine. Peste luni de zile, după ce vreo patru dintre cei de faţă aveam să ne îmbogăţim, d-l M. avea să-mi spună că investiţia noastră meritase din plin această măruntă neplăcere.

N-a trecut mai mult de o oră după ce am intrat în casă când, cineva a sunat la uşă. Era un aurolac prăpădit cu un colet în mână. În colet se aflau, bineînţeles, două tablouri de la Iovik – cel pe care mi-l promisese, ca un strigăt al lui Munch multiplicat la puterea o sută, remixat din plin cu o cromatică à la Chaïm Soutine,

Chaim Soutine

şi un altul, mult mai mărunt, care mă reprezenta pe mine, plimbându-mă pe o faleză pe care am recunoscut-o imediat, chit că nu călcasem prin Balcic în viaţa mea. Bruneta m-a privit lung (abia atunci am băgat de seamă că avea ochi negri, vioi), eu am privit-o pe ea la fel de lung, apoi ea se duse la telefon şi, continuând să mă cântărească din priviri, îl sună pe Ionesco şi se apucă să-i descrie doar primul tablou, cel de care ştia şi Ionesco.

- Eşti de acord să i-l împrumuţi? Doar până mâine dimineaţă, îmi transmise bruneta solicitarea şefului ei.

I l-am împrumutat, după cum m-a rugat. După vreo două ore, Ionesco ne-a sunat înapoi şi ne-a sugerat, ca şi Herşcovici, să ne uităm la ştiri – în Iran, la Qayen, ne spuse el, avusese loc în cursul dimineţii un cutremur de 7,2 pe scara Richter. Muriseră peste 200 de oameni, fuseseră distruse cam 15.000 de case, iar efectele se făcuseră simţite până la Herat, în Afganistan, unde lumea ieşise pe străzi.

Nici măcar n-am mai deschis televizorul. De fapt, n-am mai apucat s-o fac – lungana se apropiase de mine, pe cât de îmbietor era în stare una ca ea.

- Spune-mi că mâine plecăm la Balcic, spune-mi…

I-am promis că vom pleca, i-am promis şi am făcut cam tot ce vroia ea (pe vremea aceea, îmi scuzam aproape orice ieşire dând vina pe faptul că eram foarte curios), am făcut tot ce vroia ea, aşadar, simţind cum lucrurile încep să-mi scape de sub control…

În ziua următoare, am plecat la Balcic. Pe atunci, dacă o luai de la Bucureşti prin Călăraşi şi Silistra, apoi pe drumurile secundare care trec prin Tolbuhin şi Dobrici, ajungeai la Balcic mai repede decât la Constanţa. Aşa se face că pe la ora prânzului, am tras la hotelul Lotos, de pe faleză, în apropierea portului, la numai doi paşi de casa Veselinei. Lungana m-a îndemnat să merg de unul singur la Veselina, dar eu n-am făcut-o: tot privind la tabloul în care Iovik mă pictase la Balcic, mi-am dat seama că el mă făcuse undeva pe faleză, aşa că am luat tabloul cu mine şi m-am apucat să caut locul pe care îl pictase.

Locul se afla spre capătul falezei, cu numai o sută de metri înainte de cascada ce cobora din Grădina Botanică. Era destul de cald, dar terasele erau pustii – sezonul nu începuse încă. Un grup de elevi vizita palatul reginei Maria. M-am aşezat pe o bancă şi am aprins o ţigară. M-am uitat la rarii trecători: câteva nordice schiloade, mute şi palide şi mai multe bulgăroaice mergând cu treabă, îmbrăcate sărăcăcios, cu pantofi scâlciaţi. Nici unora, nici altora nu le patinau ochii – se uitau fix, în faţă.

La un moment dat, un chelner cam apatic a deschis una dintre terase. S-a aşezat la tejghea şi a început să mă privească fix. Mi-era sete, aşa că m-am dus şi am luat o bere, o chestie locală, pe nume Cameniţa.

N-am apucat să beau mai mult de jumătate de halbă când, printre mese se strecură o femeie uriaşă care veni drept la mine. Mă cântări din cap până în picioare şi, surâzând, îmi pronunţă numele.

Am făcut semn că da, eu eram, iar ea mi-a spus că este Veselina. Apoi, m-a întrebat într-o românească îngrozitor de stricată dacă puteam să merg cu ea. Am plătit berea şi am urmat-o.

Am mers în tăcere până la casa ei, o clădire din piatră, văruită cu alb, cocoţată pe străzile din spatele poştei, chiar deasupra clădirii Vămii – terasa era, într-adevăr, excepţională: înălţată la vreo şase-şapte metri deasupra unei străzi abrupte, era un dreptunghi în care încăpea o masă lungă dimpreună cu scaunele ei, masive. Era la fel de albă ca restul casei, fiind învelită din toate părţile de o iederă deasă în care Veselina tăiase nişte spaţii pătrate, ici-colo, ca să poţi să vezi golful. Mirosea a garoafe sălbatice şi se auzea zumzetul îndepărtat al oraşului liniştit – oh, era după-amiaza perfectă.

Peisaj la Balcic – George Ştefănescu (1936)

- Aşteaptătă pucin, îmi zâmbi Veselina. Dădu să plece, după care, deodată se întoarse, râzând: A venit femeie din Bucureşti pentru Iovik?

Am făcut semn că da, iar Veselina izbucni într-un hohot de râs sănătos:

- Aşa zis la mine Ionescătă.

Apoi, plecă. Nu trecu mult şi, sub terasă se auzi zgomotul aproape surd al unei maşini – puff: motorul se opri. Cineva coborî din maşină, făcu patru-cinci paşi şi intră în casă. Am auzit glasul voios al Veselinei numai că, tonurile zglobii se şterseră brusc, cam în felul opus bocitoarelor care, de la jelania cea mai adâncă, deodată schimbă registrul pentru o conversaţie funcţională.

Mda – aşa, deodată, a devenit Veselina tristă. Celălalt glas încerca s-o potolească, dar fără sorţi de izbândă. Apoi, femeia tăcu. Peste câteva clipe, pe terasă îşi făcu apariţia însuşi Ionesco. Îmi dădu bunăziua şi, tocmai ne pregăteam să ne lansăm în schimbul de replici ce pregătea o conversaţie serioasă când, se auzi un ciocănit la uşă.

- Trebuie să avem răbdare, îmi spuse Ionesco. Cred că o să ne strângem destul de mulţi. Între timp, făcu el, oftând, uită-te cu atenţie la tabloul pe care ţi l-a făcut cadou Iovik.

L-a scos dintr-o taşcă şi mi l-a întins. Am dat să-l privesc doar în treacăt, dar, imaginea care mi se înfăţişă în faţa ochilor mă luă complet pe nepregătite: aproape că nu mai aducea cu pânza văzută în subsolul din Zalomit şi cu ceea ce văzusem cu numai o seară înainte. Văzută în lumina după-amiezii din Balcic, pânza părea să te orbească cu tonurile ei sângerii şi, pentru o clipă, chiar m-am temut că toate personajele pictate acolo aveau să se reverse şi s-o ia la fugă, nebuneşte, pe terasa Veselinei.

Din larg se auzi atunci sirena gravă a unui cargou. Am tresărit. Un damf discret de iod marin îmi năpădi nările.

- Bună, se auzi în clipa aceea glasul domnului M.

Îl însoţea Herşcovici. Se aşezară şi ei, la masă şi, privindu-se unii pe alţii, scoaseră, fiecare, câte un tablouaş. Ionesco făcu la fel, iar eu l-am imitat, scoţînd tabloul cu mine pe faleza din Balcic. Am pus cele patru tablouri pe masă, în jurul picturii care înfăţişa cutremurul din Qayen, Iran, şi le-am privit, pe rând: eu eram tot pe faleză, Ionesco apărea coborând din maşină în faţa casei Veselinei, iar d-l M. şi cu Herşcovici erau pictaţi împreună, bătând la uşa din spatele casei.

- Spuneai că ţi-a lăsat şi ţie un tablou, strigă Ionesco spre Veselina.

Veselina îl aprobă, bulgăreşte, ceea ce ne cam puse în încurcătură. Oricum, pe moment, nu ne arătă tabloul ei.

- Iovik spus la mine: dupe ce ei inţelegute, ne explică ea.

- Ce să înţelegem?

- Tablou, întinse ea degetul spre masă. Voi înţelegute toate tablou, apoi eu arăt.

Ne uitarăm unii la alţii. Iar Ionesco:

- Păi, eu zic că le-am înţeles. Iată-ne pe toţi aici, aşa cum a dorit el.

- Încă nu înţeles, făcu Veselina, Priviţi bine toate tablou. Da’ priviţi bine, bine, bine. Ele au lucru ascuns.

Ne-am chiorât în tablouri, ce să facem. A trecut mai bine de un minut până ce am remarcat că în toate cele patru tablouri, undeva în fundal, aproape de nebăgat în seamă, se afla acelaşi copil, abia trasat din câteva tuşe. Am dat o exclamaţie şi mi-am aruncat ochii pe tabloul cel mare, căutând copilul prin mulţimea ce alerga, disperată, să fugă de cutremur.

Nu mi-a luat mult să-l găsesc, rătăcit printre femei pe jumătate dezbrăcate, acoperit de mulţimea unor bătrâni şontorogi cu ochii holbaţi, aproape călcat în picioare de sumedenie de bărbaţi cu gurile căscate.

- Uite-l şi aici, l-am arătat celorlalţi.

S-au aplecat cu toţii asupra tabloului din mijloc.

- Aha, făcu Herşcovici şi se trase înapoi. Înţepeni în scaun. Ochii i se umeziră, iar bărbia începu să-i tremure.

- Eu îl cunosc pe Iovik de mic copil, ne spuse el după câteva clipe. Băieţelul ăsta care apare în toate tablourile… e chiar el. N-am cum să vă dovedesc asta acum, dar la Bucureşti am nişte poze de-ale lui, din copilărie. Am fost prieten tare bun cu bunică-său, dumnezeu să-l ierte, lansă Herşcovici, bizar, el fiind un evreu practicant, altminteri.

- Eşti sigur? – se interesă Ionesco. Eşti sigur că ăsta e chiar Iovik?

Herşcovici aprobă. Reflex, privirăm cu toţii la ochii băieţelului – oh, da: erau acolo, parcă mai bine trasaţi decât în oricare realitate.

- Şi Iovik? – se întoarse Ionesco spre Veselina. Ne-a chemat aici, înţeleg, dar el unde e?

- Iovik plecat. De tot plecat, spuse Veselina, strângând buzele. A venit un om cu barca de mare şi luat la el aseară, din port. Iovik spune că tu arătat la el, se uită ea la mine cu înţeles, că tu arătat la el om venit aseară. Om cumpărat tablou la Bucureşti, iar în tablou om venea cu barca la Balcic.

- Iovik n-a vândut nici un tablou din ăsta cât a fost cu mine, m-am apărat eu.

- Voi nu înţeles nici ce vede Iovik, nici cum umblă Iovik, se uită Veselina de la unul la altul. Nu înţeles nici cum vorbeşte Iovik.

Abia atunci ne arătă şi ea ceea ce noi ne închipuiserăm că trebuia să fie un alt tablou semnat de Iovik, numai că nu era deloc un tablou. Era un colaj din hârtie, pânză roasă de sac şi bucăţi de dantelă, care îl reprezenta pe însuşi Iovik, stând aşezat pe un scaun, pictând – Veselina ni-l oferi cu un gest într-atât de precaut încât, iniţial, am crezut că îşi bătea joc de noi. N-am comentat nicicum, însă, şi ne-am apucat să ne dăm cu presupusul, încercând să ne dăm seama ce anume picta, comparând obiectele abia schiţate din faţa lui Iovik cel pictat, cu imaginea mai mult decât diafană care se vedea pe şevalet. Din păcate, însă, acel blestemat de colaj era într-atât de fragil, încât aproape că se dezurzea sub atingerea noastră.

- Atenţi! – ne strigă Veselina. Atenţi, că rupt iute.

Ionesco, trecut prin ciur şi dârmon, reacţionă cu profesionalism: cât ai zice peşte, scoase din buzunar un aparat de fotografiat digital şi trase câteva poze lucrării, după care iarăşi ne apucarăm să examinăm colajul care părea să se dezintegreze chiar sub ochii noştri.

Ne-am răsucit în jurul lui şi l-am tot privit în fel şi chip până când d-l M. îşi drese glasul deodată, spunându-ne:

- Am înţeles, aşa că am să plec de aici chiar acum. Vii? – se uită el la mine.

Am mai aruncat o privire colajului, dar d-l M. a clătinat din cap.

- N-o să te ajute nicicând, cu nimic. Nici pe tine, nici pe nimeni altcineva, în afara lui Iovik însuşi. Iar cota lui de pictor n-o să fie influenţată de lucrarea aceasta. Te mai întreb o dată: vii?

Nu m-am putut împiedica să nu mai arunc o privire colajului – şi-atunci, totul a devenit limpede.

- E simetric, domnilor. Simetric şi respectând o evoluţie raţională, nepermis de carteziană pentru un pictor, am simţit nevoia să-i iau peste picior pe Herşcovici şi pe Ionesco. În timp, o să pricepeţi, sunt sigur.

Şi, spunând aceasta, am coborât împreună cu d-l M. la hotelul Lotos, de unde am luat-o pe bruneta care fusese până mai acum 48 de ore femeia dată la schimb lui Iovik. Am ieşit pe faleză şi ne-am dus la un restaurant, unde am vorbit despre absolut orice şi am închinat multe, foarte multe pahare, în cinstea lui Iovik care, în ultimele sale lucrări, jucase totul pe o carte.

Cafenea la Balcic – Nicolae Tonitza

Absolut totul.

Şi, fireşte că de atunci, nimeni n-a mai auzit de el vreodată. Dacă a avut noroc, însă, şi dacă prevestirea pe care şi-a dorit-o în ultimile lucrări a ajuns să se împlinească, probabil că a citit şi el această poveste, bucurându-se, totodată, de marea bogăţie pe care o dobândim noi în numele lui. Şi, dacă într-adevăr citeşte acest text, să caşte bine ochii şi să fie sigur că rudele lui, puţine câte sunt, primesc de la mine un tain lunar, mai mult decât convenabil.

Şi, mai sper că din el n-a murit decât acea parte pe care el însuşi a dorit s-o ucidă.

Sfârşit

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

4. Scherzo occulto

Aşa am ajuns să aflu că nimeni nu se făcea vinovat de faptul că foştii prieteni ai lui Iovik păreau să fi uitat de el (şi viceversa). Pur şi simplu, Iovik nu era de găsit oricât de mult l-ai fi căutat, aşa că aserţiunea lui Alvin Toffler din anii ’70 (cea referitoare la disoluţia ideii de prietenie dezinteresată) nu avea substrat în ce-i privea pe bucureşteni. Cel puţin, aşa sper.

Pe de altă parte, faptul că atât mie cât şi prietenilor lui Iovik ne era imposibil să dăm de el, îşi pierdea din însemnătate din moment ce o grămadă de alte persoane porniseră pe urmele lui fără succes – iar aceştia din urmă, aveam să aflu, erau profesionişti în scoaterea fugarilor până şi din gură de şarpe. Oh, da, Iovik era un fugar, acum pot s-o recunosc, iar cei care porniseră cel mai recent în căutarea lui erau chiar emisarii afaceriştilor de la München: veniseră la Bucureşti cu gând să dea de Iovik şi (mai ales!) să cumpere gURA nesătulă, pe care erau dispuşi să plătească 5000 de dolari, câtă vremea se mai putea obţine pe ea un preţ într-atât de modic, după cum ei înşişi se îndemnau unii pe alţii.

Numai că, n-au dat nici de Iovik, nici de gURA nesătulă, pe care o achiziţionase între timp d-l M., semn că luase povestea la un mod extrem de personal.

Iovik alesese să dispară încă din primele luni ale lui 1990 şi iată în ce fel. Pe la începutul lui mai, primise vizita unui domn extrem de distins, un domn care îi fusese prezentat de fostul căpitan de Miliţie care îl anchetase în ultimele luni ale anului ’89, în legătură cu ciudata dâră de defuncţi pe care o trasaseră picturile lui prin Bucureşti. Fostul căpitan de Miliţie o ştersese iute de la întâlnire, lăsându-l pe Iovik faţă în faţă cu domnul cel distins care, fără să piardă vremea, trecuse direct la subiect. Practic, se rugase de pictor cu cerul şi pământul să semneze un contract de preempţiune: Iovik avea să fie plătit cu un salariu lunar mai mult decât atrăgător, chiar dacă nu făcea nimic, cu condiţia ca acel domn să se ocupe, în exclusivitate, de plasarea picturilor, picturi pentru care Iovik avea să fie plătit, suplimentar, la bucată, în funcţie de cota pe care acelaşi domn se va strădui s-o ridice cât mai mult. Pentru intrarea în vigoare a contractului, însă, trebuiau îndeplinite două condiţii suplimentare.

În primul rând, Iovik trebuia să-l contacteze pe acel domn ori de câte ori se apuca de o pictură, astfel încât să existe mereu cineva care să-i supravegheze lucrul. Ah, nu – nu era vorba de vreo imixtiune în procesul de creaţie, ţinuse să-l asigure acel domn (amintirea cenzurii era încă pregnantă), ci pur şi simplu de necesitatea pe care o resimţeau anumite… hm, persoane, de a şti cam ce subiecte şi-a mai ales Iovik, astfel încât să poată, la o adică, să ţină o evidenţă cât mai corectă a lucrărilor sale.

În al doilea rând, Iovik trebuia să accepte ideea că, din când în când, acel domn, sau un emisar de-al său, avea să-l mai deranjeze, foarte rar, ce-i drept, cu mici pretenţii care se rezumau, de fapt, la a desena sau a picta nişte portrete la comandă.

- Nici n-o să fie nevoie să depui un efort artistic deosebit pentru aceste comenzi, îl liniştise domnul cu pricina. Am dori doar să ştim că, ori de câte ori avem nevoie, tu vei fi cel ce va realiza portretele indivizilor pe care ţi-i vom indica noi.

- Să înţeleg că există persoane care cred cu adevărat că picturile mele pot să-şi ucidă subiectele? – se interesase Iovik, care resimţise pronunţia profundă a cuvântului noi drept în plexul solar.

- Nu. Trebuie doar să înţelegi că există persoane care preferă să se asigure că pictezi pentru ele şi nu pentru alţii.

- Aha… Din păcate, n-am ce răspuns să vă dau, pentru că, încă de dinainte de 22 decembrie ’89, am decis să nu mai pictez. Deloc.

- Şi din ce-o să trăieşti, Iovik?

- Asta nu mai e treaba dumneavoastră. Din 22 decembrie, chiar nu mai e treaba dumneavoastră.

- Cât de sigur eşti de chestia asta?

Iovik nu răspunsese. Pur şi simplu se ridicase de pe scaun (se aflau la Velvet, primul restaurant privat din Bucureşti de după ’89) şi ieşise pe stradă. Era o după-amiază răcoroasă şi cenuşie care se asorta cu centrul Bucureştiului aşa cum arăta el atunci: cu faţade ciuruite, gri, scorojite şi dospind de amintirea unei tăceri de mai bine de 50 de ani. Iovik o luase la pas spre Ateneul Român. Bineînţeles că cineva pornise, deîndată, pe urmele sale – era cineva într-atât de sigur pe el, încât nici măcar nu făcea efortul de a se ascunde.

Iovik se prefăcuse că nu-l bagă de seamă, dar mintea începuse, deja, să-i lucreze febril, cam în acelaşi fel grăbit (discret adrenalinic şi precis) în care lucrase şi mintea lui Sam Spade în Şoimul Maltez – un film la fel de alb-negru ca şi…

În fine. Pe vremea aceea, Iovik nu se mai apropia de şevalet – era un lucru perfect adevărat. Din cele ce mi le-a spus cu mult mai târziu, ajunsese să fie convins că exista o legătură între portretele pe care le pictase şi decesele celor ce-i serviseră drept modele. Nu, nu-i muriseră chiar toţi cei care îi pozaseră, dar el nu era în stare să determine de ce unii muriseră şi alţii nu, motiv pentru care se hotărâse să lase baltă portretistica, până va reuşi să stabilească ce legătură era între picturile lui şi decesele pe care, până una-alta, păreau să le inducă.

Mânat de oarece presentimente, Iovik făcuse între timp o vizită şi la mănăstirea Căldăruşani – peisajul pe care îl pictase se afla pe celălalt mal faţă de mănăstire şi, nu mică îi fu mirarea când zări că mare parte dintre copacii pe care îi pictase în tonuri de turbărie şi mâl se uscaseră în ultimul an, alcătuind deja o insulă de putreziciune în pădurea plină de viaţă, altminteri. Din ce în ce mai cutremurat, se dusese în pădure chiar, plimbându-se printre înaltele trunchiuri uscate şi răsucite, scorburoase şi care sunau a gol.

Nici măcar păsările nu-şi mai făcuseră cuib printre crengile copacilor, furnicile nu se mai preumblau pe scoarţa şi printre rădăcinile lor, iar pământul din care odinioară crescuseră acei copaci era tern, crăpat şi aparent betonat, precum bătăturile standard din curţile de Bărăgan în plin iulie. Pe de altă parte, la primul vânt mai puternic, Iovik era sigur, toate acele trunchiuri seci aveau să fie date jos, grămadă, într-o stivă dezordonată de bulumaci.

Gândurile… Gândurile mele care fac imagini, se întrebase Iovik atunci, ele să fie arma crimei? Imaginile recompuse de mintea mea să fie cele ce ucid lucrurile de afară? Sau, pur şi simplu, mă atrag acele lucruri care se pregătesc de moarte? Te pomeneşti că ele mă caută, iar eu le pictez, mânat de cine ştie ce imbold pe care nu-l pot decripta…

Nu găsi răspuns în prima clipă, ba chiar nici încă vreo săptămână după aceea, când, deodată îi veni ideea să scrie ceva: făcu o descriere, cât mai jurnalistică, a stufărişului crescut anarhic pe malul lacului Flax (partea de sud a lacului IOR), stufăriş pe care îl examinase, profesional, cu numai câteva zile în urmă. Era mijlocul lui aprilie, iar tijele de stuf se înverzeau, se înfoiau cu frunze tăioase şi păreau să dea drumul unor nori de mătasea broaştei pe suprafaţa apei.

După ce termină de scris descrierea, pusese hârtia la loc sigur şi se străduise să uite de ea şi să nu se mai plimbe prin partea sălbatică a parcului Flax. Reuşise să se abţină până spre sfârşitul lunii, când, se dusese să vadă ce şi cum.

Nu. Stufărişul nu se uscase în totalitate, dar mare parte dintre lăstarii cei noi se rupseseră, de parcă ar fi fost frânţi la aceeaşi înălţime, matematic, de o mână invizibilă. Iovik se dusese acasă iute de tot şi scosese descrierea ascunsă în sertar – o citi, iar o citi, apoi se duse la stufăriş, cu hârtie cu tot, dar nu reuşi să-şi dea seama de ce parte dintre lăstari rămăseseseră intacţi. Ca fapt divers, era singura zonă de pe malul lacului (Iovik se asigurase că lucrurile stăteau aşa) care încasase acea degradare bizară.

Cum-necum, Iovik se speriase şi mai tare, motiv pentru care hotărâse să nu se mai uite la nimic, dar la absolut nimic, cu ceea ce am fi în stare să denumim ochiul lui artistic. Până nu voi desluşi ce se petrece cu adevărat, se decisese el, o să fac în aşa fel încât să uit orice mi-ar putea aminti de imagini. În consecinţă, se apucase să îndepărteze din casă tablourile, albumele de artă, cărţile, fotografiile, scrierile – adică, tot ceea ce ar fi putut să-i vorbească despre lucruri transformându-se în imagini: cum sunt ele înregistrate, cum se recompun în minte, cum se stochează în gânduri şi în amintiri, ce mai rămâne din ele în timp, rătăcindu-se printre circumvoluţiuni şi neurotransmiţători, cum sunt apoi reproduse, şi, mai ales: cum derivează imaginile între obiect, reflexie mentală şi apoi pictură, când sunt reintroduse în circuitul general al imaginilor înregistrate de om.

Trebuie să mă curăţ de gândurile mele care fac imagini, îşi tot repeta Iovik. O să mă curăţ de toate deşeurile imagisticii. Poate o să inventez o artă nouă cândva. O pictură aparte. Cândva, o să pictez esenţe, ştiu.

Din acele zile, se cufundase în ascultarea exclusivă a muzicii – arta non-figurativă prin excelenţă, după cum stabilise Iovik. Dar, cum pe vremea aceea muzica se vindea sub formă de discuri vinyl, Iovik avusese grijă să azvârle toate copertele discurilor, ne mai păstrând decât discurile ca atare, pe care le ţinea în pungi de plastic fin. Din casă nu mai ieşea decât ca să se plimbe, iar singurele ţinte pe care şi le mai găsea erau concertele, din ce în ce mai rare şi mai puţin asezonate cu spectatori, ale Filarmonicii şi ale Orchestrei Radio. Mai trecea, când şi când pe la Hanul cu Tei, dar nu se uita la nici un tablou, nu mai cumpăra nimic, doar mai stătea de vorbă cu Cihovski sau cu Herşcovici, dar o lua din loc deîndată ce vreun artist apărea prin zonă, pentru că şi pe aceştia îi credita cu posibilitatea de a-i contamina puterea de a uita imagini.

Ateneul Român – Doru Cristian Deliu (colecţie particulară)

Prin urmare, deloc nu i-a fost greu să se lase urmărit de omul trimis pe urmele sale. De fapt, se gândea Iovik oarecum amuzat, abia aştepta să-i fie vizitat apartamentul în lipsă, astfel încât să tragă o porţie bună de râs. Motiv pentru care, s-a apucat să-şi lase ceva semne în apartament, ca să vadă când îi vor vizita agenţii casa.

N-au întârziat prea mult şi, abia atunci s-a hotărât Iovik să acţioneze. Întâi de toate, a făcut în aşa fel încât, într-o bună zi, să-şi piardă coada – nu i-a fost prea greu, pentru că cei ce-l filau îl considerau doar un aiurit de artist care, deodată, s-a apucat să schimbe nişte garnituri de metrou într-un mod mai degrabă inexplicabil, înainte să se repeadă, aparent buimac, într-un taxi. Oh, avusese grijă să şi vomite pe stradă, alergând, de parcă îl izbise o indigestie cumplită – avea el această credinţă, că un om aparent bolnav are şanse crescute de a adormi suspiciunile celorlalţi. Odată ajuns în taxi, se duse la însuşi Cihovski, cel care dintotdeauna îi făcuse rost de culori, pânze şi uleiuri la negru, şi-i dădu o comandă subţire de tot.

- Când vii să le iei? – se interesase Cihovski, cam scârbit. Era mai mare deranjul pentru cât de puţin dorea să cumpere Iovik. Pe de altă parte, lucru ciudat: acelaşi Iovik ţinea în mână o grămadă de bani – cu mult mai mulţi decât îl plătise pentru cea mai serioasă comandă pe care i-o făcuse vreodată lui Cihovski.

- De data asta, n-am să mai iau eu nici culorile, nici pânzele, nimic! – se apucase Iovik să explice. Uite, măi, Cihovski, măi, ce vreau eu. Vreau o cameră luminată, undeva la periferie, pentru numai o jumătate de zi. Acolo vreau să-mi duci comanda. Şi mai vreau să nu afle nimeni, nimic, despre aranjamentul nostru.

- Ce dracu’ ţi-a dat prin minte? – se uită Cihovski la el cu o privire lungă. Şi de ce naiba miroşi în halul ăsta?

- Mă ajuţi, sau nu?

Cihovski se mai uită o dată la banii din mâna lui Iovik.

- Ştii că au întrebat unii de tine pe aici, nu?

Iovik nu-i răspunse.

- Pune banii ăia la loc, îi zise Cihovski într-un târziu. Ce dracu’, nu ştii că mama e tot rusoaică? Măcar, tu eşti pe jumătate român, pufni el în râs, aparent fără legătură, da’ io sunt unu’ care, deşi vorbeşte româneşte, e născut dintr-un polonez plus o rusoaică. Mai aussländer de atât, nu se poate.

Se uită la Iovik printre pleoapele mijite, după care conchise:

- Ştiu cum e să fii singur de tot. Şi te cunosc de multă vreme.

- Bine. Atunci, după ce e totul gata, reluă Iovik, pune la Herşcovici în vitrină un anunţ de vânzare de casă, cu adresă, cu tot tacâmul, ca să ştiu unde găsesc camera de care te-am rugat.

- Şi dacă o să vrea unii să cumpere pe bune?

- N-o să apuce. Lasă că ştiu ce fac, da?

După câteva zile, Iovik trecu pe la Hanul cu Tei, în felul în care deja îi obişnuise pe cei de pe urmele sale. Văzu afişul din vitrina lui Herşcovici, stătu de vorbă cu Cihovski, apoi cu însuşi Herşcovici, bău cu ei un rom la cafeneaua Covaci, după care o luă pe jos prin oraş, fără scop, parcă. Se învârti prin Piaţa Unirii, o luă agale pe 11 Iunie, se mai uită la câteva case, după care luă un taxi cu care se duse în Titan, până la staţia de metrou, la doi paşi de casă. Acolo, însă, coborî la metrou şi se întoarse la Piaţa Unirii de unde luă alt taxi care îl duse pe strada Gruia, cam pe unde Calea Ferentarilor devine Prelungirea Ferentari. Acolo coborî, se uită de jur împrejur şi apoi o luă în grabă spre strada Ofrandei, plină de bălţi după ultima ploaie, pardosită cu piatră de râu, cu case din care se ridica un fum care mirosea a căi ferate. Ajuns acolo, se duse la numărul 19, la casa de care îi făcuse rost Cihovski.

Scoase cheile de la Cihovski şi intră în casa necunoscută – o casă vagon, mică şi şuie, cu camere care miroseau a igrasie şi a fum stătut, cu mobilă desperecheată şi veche, cu preşuri pe jos, cu pereţii strâmbi. În camera din capăt, a cărei fereastră dădea spre o grădină plină de bălării şi de copaci coşcoviţi, se afla şevaletul, o masă joasă pe care erau răspândite tuburile de culori, un set de pensule, un cuţitaş, o chiuvetă şi un telefon extrem de nou, din plastic alb. Lângă telefon, un bilet:

Stai aici cât vrei tu. Dacă ai nevoie de ceva, sună la………..

Polono-ruso-românul de Cihov

În următoarele şase ore, Iovik pictă de zor. Nu făcu decât două variante ale aceluiaşi portret pe care le lăsă la uscat înainte de a se culca, îmbrăcat, pe canapeaua din prima cameră. A doua zi, când se trezi, înveli tablourile în hârtie groasă de împachetat, strânse culorile, pensulele şi cuţitaşul şi lăsă un plic gros lângă telefon. Apoi, sună la numărul de pe bilet, dar nu făcu altceva decât să-l asculte pe Cihovski, care tot întreba, precum vocea de pe un disc vinyl al cărui ac sărea din nou şi din nou:

- Cine e? Alo? Alo? Cine e?

Iovik închise apoi telefonul şi scrise un bilet.

Vinde-mi casa şi aşteaptă să te sun la fel cum am făcut acum. Procura şi tot ce-ţi mai trebuie se află aci, în acest plic.

Iov

Apoi ieşi şi se puse pe aşteptat în birtul de la colţul străzii. După vreo jumătate de oră, apăru şi Cihovski, grăbit, care se repezi în casă, precum un hultan. Iovik tocmai comanda atunci cea de-a doua bere. Peste câteva minute, Cihovski ieşi, privind într-o parte şi în alta, după care o luă hotărât spre casa vecină. Bătu la uşă, vorbi ceva cu un bărbat care clătina tot timpul din cap, după care plecă, continuând să privească într-o parte şi în cealaltă.

Iovik rămase în birt până după prânz, dar nici Cihovski şi nici nimeni altcineva nu mai veni. Atunci, o luă pe jos până la cea mai apropiată poştă. Puse cele două tablouri într-un colet pe care-l expedie pe propria sa adresă, după care se duse la Gara de Nord şi îşi luă un bilet până la Burgas, în Bulgaria.

Oricui îl întreba, Iovik îi spunea că are de gând să se ducă la Sozopol, dar, bineînţeles că, odată ajuns la Ruse, coborî din tren şi se duse cu ocazia mai întâi la Varna şi după aia la Balcic. Trase la un hotel cam soios, căci pe vremea aceea nu se ducea nici dracu’ la Balcic în vilegiatură şi se apucă să frece menta, ba plimbându-se încoace şi încolo, ba făcând plajă lângă port ba, în final, vrăjind o bulgăroaică ceva mai purie care avea o casă îmbrăcată în iederă, cu vedere la golf, pe strada Zahari Zografi colţ cu Zlatko Petkov, chiar deasupra grădinilor în trepte de lângă vechea clădire a vămii. La două zile după ce o cunoscuse, se mută la ea şi îşi petrecu cea mai mare parte a timpului pe terasa umbroasă, înconjurat de iedera crescută precum un zid. Fireşte, pictă.

Balcic – Călin Anton

Iovik avea să se mai ducă la casa aceea de nenumărate ori, dar asta încă nu are importanţă. Cert e că după două săptămâni, Iovik o luă înapoi, tot cu ocazia, şi ajunse la Tutrakan, de unde trecu cu bacul în România, la Olteniţa. Ajunse la Bucureşti cu o betonieră MAN şi se duse direct la casa din strada Ofrandei. Cheile de la Cihovski încă se potriveau, aşa că intră, se duse aţă la telefon şi formă numărul lăsat de Cihovski.

Îl lăsă pe Cihovski să vorbească de unul singur, exact ca data trecută, şi închise. În treacăt, observă că şevaletul rămăsese în aceeaşi poziţie şi că se umpluse de praf – la fel păţiseră şi pânzele aşezate în colţ, ceea ce, până una-alta, era un lucru foarte bun, dar nu suficient. În consecinţă, lăsă lumina aprinsă în cameră, ieşi din casă, se duse la birtul din colţ şi se puse pe aşteptat.

De data asta, Cihovski ajunse în mai puţin de un sfert de oră. Iovik nu dădu nici un semn, iar scena de acum două săptămâni se repetă întocmai, cu Cihovski ieşind mirat, discutând cu vecinul etc. După ce Cihovski plecă, uimit din cale afară, Iovik părăsi birtul şi se duse în casă. Era frânt de oboseală, aşa că se culcă.

A doua zi, dis-de-dimineaţă, sună iarăşi la Cihovski, fără să-i vorbească, numai că de astă dată, după ce închise telefonul, rămase să-l aştepte.

- Ce dracu’, ai înebunit de tot? – îl luă Cihovski în primire de îndată ce-l văzu. Ce naiba crezi tu că faci cu mine?

- Mi-ai vândut casa?

Cihovski se îmbujoră şi dădu un răcnet prelung, repezindu-se la Iovik:

- Nebunule! Numa’ io ştiu prin ce-am trecut ca să-ţi vând şandramaua, futu-te-n cur! Bineînţeles că am vândut-o! Am vândut-o şi nici măcar n-a fost nevoie să mă târguiesc pentru ea, idiotule, pentru că tipii ăia cărora le-ai trimis tu tablouri la tine acasă au cumpărat-o pe loc, cu banii jos, fără să fie nevoie de nici o procură, fir-ar a dracului de casă nenorocită, cu tine cu tot! N-a fost nevoie decât să le dau io v’o treizeci-patruzeci de declaraţii, tâmpitule, că de unde te cunosc, că de ce-ţi vând casa, că ce fac cu banii tăi şi aşa mai departe…

- Şi tu ce le-ai spus?

- Da’ tu de ce mama naibii i-ai făcut portretu’ lu’ filfizonu’ ăla la patru ace? De ce dracu’ i-ai făcut două portrete, şi nici măcar pe unul nu l-ai terminat? Ce fel de portrete sunt alea fără de ochi, sau fără de ochi şi fără de gură?

- Când te mai întreabă, îi ignoră Ivik întrebarea, spune-i că i-am mai pictat un portret, dimpreună cu partea lipsă, numai că partea lipsă nu e lipită, încă, la locul ei, pe chip… Şi mai spune-i că cel de-al treilea portret e la loc sigur, nu-i treaba lui unde, şi mai zi-i că dacă nu dau nici un semn de viaţă acolo unde se află portretul, cel care îl are în păstrare (se referea la Veselina, bulgăroaica dintr-o bucată, de la Balcic), cel care are portretul în păstrare, aşadar, o să lipească partea lipsă acolo unde trebuie, aşa să-i spui!

- Cam aşa ceva i-am şi spus, imbecilule, că măcar la atâta mă duce capul! – răcni Cihovski din adâncul rărunchilor. Apoi, coborând tonul: tu vorbeşti serios?

Iovik scoase dintr-o taşcă două bucăţele mărunte de furnir care, la prima vedere păreau nişte icoane minuscule, pe lemn. I le arătă lui Cihovski, care făcu ochii mari. Iar Iovik:

- Bineînţeles că vorbesc serios. Iar el ştie că vorbesc serios pentru că n-am altă soluţie.

- Ăsta e portretul de care-mi vorbeai? – întrebă Cihovski, de parcă ar fi vrut să pună mâna pe el. Îl recunoscu pe domnul cel distins, pictat fără de ochi, şi îi mai recunoscu şi ochii – nişte pete albastre, tăioase, oblice şi prelungi, de parcă ar fi aparţinut unui ins cu sânge amestecat: tătar cu ceva muiere scandinavă.

- Na, poţi să le iei… Arată-i-le! Varianta originală, cu mult mai apropiată de model, e pusă la loc sigur, după cum ţi-am spus. Numai, aveţi grijă, şi tu, şi el, să nu încercaţi să puneţi ochii la locul lor.

Cihovski înghiţi în sec, se uită la cele două bucăţele de lemn care se potriveau perfect apoi, deodată le vârî în buzunare separate, de parcă i-ar fi fost teamă să nu-l mâne cine ştie ce demon să le suprapună.

- Ia spune, schimbă Iovik vorba, când poţi să-mi dai banii de pe casă? Şi mai spune-mi şi cât trebuie să-ţi las pentru scandal…

Dar Cihovski:

- Iovik… Măi, Iovik… Cum naiba de-ai ajuns tu să faci toate chestiile astea? De ce nu vrei să te înţelegi cu oamenii ăia? Cred că, până la urmă, ai putea să dai la pace cu ei…

- Până una-alta, făcu Iovik, întristându-se brusc, nu ştiu cum aş putea să dau la pace cu mine. Hai, dă-mi banii şi spune-le că mai am câteva portrete puse la loc sigur, nu numai al filfizonului… Mai sunt câţiva inşi care s-au ţinut după mine în ultima vreme şi i-am pictat şi pe ei, aşa să le zici… Nici nu ştiu cum îi cheamă, pricepi, dar portretele lor sunt puse bine. Nu mai aşteaptă decât să le fie puşi ochii acolo unde le e locul… În schimb, vreau să fiu lăsat în pace. Nu mă interesează ce vor, nu mă interesează banii, nu mă interesează nimic altceva, decât să aflu cum aş putea să pictez în siguranţă pentru… of… pentru toată lumea.

Iovik tăcu. Se uită pe fereastră, ascultându-l pe Cihovski cum respiră grăbit, după care adăugă:

- Tu nu înţelegi că am găsit… calea, măi, Cihovski, măi? Tu nu pricepi că n-am nevoie decât de câţiva ani ca să fac acele picturi pe care de copil le simţeam, fără să ştiu ce căutau în mintea mea? Tu nu pricepi că toate păţaniile astea nu fac altceva decât să mă ducă acolo unde trebuie să ajung eu, Iovik? Cineva sau ceva are cu mine un plan, iar eu trebuie să-l duc la bun sfârşit – spune-mi că pricepi ce spun eu acum, pentru că, măcar tu, ar trebui să pricepi asta…

- Ia arată-mi ce mai ai în taşca aia, se înduplecă Cihovski.

Dar n-avea curaj să zâmbească încă – nu, nu!

Iovik mai pescui două-trei bucăţele de furnir, dimpreună cu ochii lor lipsă, şi i le întinse lui Cihovski.

- Dumnezeule, eşti nebun…

Dar Iovik:

- Şi, fă bine şi arată-le şi asta… Ăsta e un tablou întreg, îi făcu el lui Cihovski cu ochiul, scoţând din taşcă un rulou pe care îl desfăşură agale pe măsuţă.

- Asta ce mai e? Te-ai apucat de scene de război?

- Nu recunoşti locurile?

Cihovski îşi puse ochelarii.

- Ce naiba mai e şi asta? Parcă ar fi corturile de la Universitate… Văd şi nişte scutieri… Da’ ce dracu’ ai pus să curgă atâta sânge… Şi pe urmă… de ce atâţia morţi, Iovik… De ce naiba ai făcut atâţia morţi?

- Pentru că atâţia o să fie, făcu Iovik, cu glas stins, iar ăştia, numai scutieri nu sunt… Tu, arată-le şi tabloul ăsta, bine? Iar asta e pentru tine, că nu m-ai dat în gât, mai spuse Iovik, scoţând o ultimă bucată de furnir din taşcă. O flutură prin faţa lui Cihovski, după care o rupse în bucăţi, dimpreună cu ochii lipsă. Dădu drumul bucăţelelor pe jos şi se apucă să le toace cu călcâiele, până le făcu ţăndări.

- N-ai avut încredere în mine? – se posomorâse Cihovski, privindu-şi portretul terciuit sub picioarele lui Iovik.

Dar Iovik:

- Tu nu pricepi că nici în mine nu mai am încredere?

Cihovski râse cam strâmb, privind îndelung la Iovik, apoi scoase un pumn de bani din buzunar şi i-l întinse.

- Nu mi-ai zis ce-s’ ăştia, făcu el semn spre tabloul cel mare. Dacă nu sunt scutieri, ce mama naibii sunt?

- Las’ că te prinzi şi singur, zise Iovik.

După câteva minute se despărţeau pentru a nu se mai vedea niciodată, iar Iovik pătrunse din acea zi în ceea ce el avea să-mi descrie ca fiind marea imersiunea urbană a pictorului, singurul lucru necesar pentru un pictor, singura condiţie pentru a fi sigur că nu-şi trădează genetica şi instrucţia, apostolatul şi isihasmul lui, sihăstria maximă în miezul mulţimii de şaitani. Căci, asta trebuie să fie pictorul – un ins preumblându-se pe ici, pe colo, necunoscut de nimeni şi încercând să-şi uite până şi numele, fără altă intenţie, un ins care nu calcă prin galerii sau muzee, un ins care doar priveşte de jur-împrejur de parcă n-ar fi decât o oglindă mentală, anulându-şi numele, persona şi amintirile, mutându-se dintr-o parte în alta, împrumutând câteva nume şi tot atâtea documente de stare civilă, un ins care nu mai vorbeşte decât cu vânzătorii şi cu funcţionarii de poştă, un ins care când şi când pleacă la Balcic ca să trăiască un simulacru de viaţă de cuplu, manifestată printr-o bursă reciprocă a secreţiilor, un ins care cu greu se hotărăşte să picteze, ca într-un orgasm khazar amânat din nou şi din nou, un ins care, după ce deversează un torent de tablouri, care pare alcătuit din cuvintele nespuse ale lui Lao Tzî, afla că se pot face imagini şi mai simple, încă şi mai simple, din ce în ce mai simple, aspirând, aşadar, la linia perfectă, forând din the very Everest of his mind până în avenul efemerei sale biochimii, gata să spună, în sfârşit: anch’io sonno pittore….

Aşa. Ei, şi la două-trei zile după ce am aflat această poveste despre Iovik, absolut natural şi previzibil după cum se va vedea, am ajuns să stau faţă în faţă cu el.

–//–

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

3. Moderato cantabile

Privesc unul dintre rarele peisaje pictate de Iovik – liziera unei păduri sumbre, cu copaci conglomeraţi într-o uriaşă pată neagră, murdară, presărată cu tonuri cenuşii, ca o turbărie 3D înălţată pe verticală. Pădurea, mâloasă, gata să se descompună parcă, se află pe malul unei bălţi vâscoase, kaki.  În baltă (o masă de nămol, mai degrabă), în baltă, aşadar, se reflectă un cer vineţiu, acoperit de rari nori mocirloşi, ce sclipesc într-un argintiu incert. Ţărmul bălţii este reprezentat de o dungă groasă, diformă, neagră ca antracitul, aproape orizontală, ce separă tabloul în două suprafeţe inegale.

A fost primul tablou pe care Iovik l-a pictat după o pauză de mai bine de zece ani, pe la finele lui 1988. Spuneam că pe vremea aceea Iovik se îndrăgostise, aproape final, de actriţa P., pe care o cunoscuse la Teatrul Foarte Mic. Cei mai mulţi dintre apropiaţii lui consideră că doamna P. a fost cea care l-a armat din nou cu dorinţa de a picta – nimic mai neadevărat!

Doamna P. a avut şi, ea, ce-i drept, un oarecare rol în toată povestea: printre altele, i-a prilejuit lui Iovik realizarea unui ciudat grafic matematic, care avea tangenţă cu arta din cauză că undeva între abscisă şi coordonată, în aria pozitivă, erau trecute cuvinte precum inefabil, grotesc şi dolce farniente, corespunzător variilor puncte de pe curba ce înregistra simţămintele lui pentru actriţă. De ce s-a reapucat Iovik să picteze, însă, ei bine, explicaţia e mult mai directă şi mai simplă.

Înainte de a eşua în aşternuturi cu noua sa iubită, Iovik a avut o discuţie penibilă, încurcată şi îmbâcsită, cu tatăl său. Fireşte, Iovik a bravat în respectiva discuţie – în fond, el ştia că este un artist şi, ca atare, nu simţea că avea cum să fie tras la răspundere de insul foarte pragmatic care era tatăl său, un inginer mecanic, cu studii post-universitare făcute tocmai la Irkutsk, în Siberia, unde o cunoscuse, de altfel, pe mama lui Iovik. O scurtă paranteză: începutul existenţei lui Iovik, începutul lui celular, dacă mi-e permis (morulă, gastrulă etc), a avut loc într-o cabană de lemn, pe malul lacului Baikal – o fi având vreun rol această îndepărtată geografie, limpede şi curată altminteri, în geneza expresionismului fotografic imaginat de Iovik?

În fine. În cursul disputei cu tatăl său, Iovik bravase, dar, prea multe n-avusese de spus în apărarea sa, mai ales că era uşor de zdruncinat dacă ceilalţi îi atacau scăderile. Iar tatăl său tocmai asta îi reproşase: wipe out-ul artistic la care Iovik se supusese din proprie iniţiativă, de ani de zile.

- Ştii bine că n-am fost de acord să faci o facultate lipsită de… hm, finalitate, îl luase bătrânul, şi mai ştii că, în ce mă priveşte, numai lucrurile utile mi se par a avea valoare. Ţi-am spus mereu că arta este doar prelungirea, mult prea uşuratică, a vieţii adevărate de zi cu zi, în care munca e bunul cel mai de preţ. N-ai ţinut cont de asta, însă, şi ai luat-o pe calea ta! Să-ţi fie de bine, numai că tu nu mai munceşti nici măcar în meseria ta.

- Sunt scenograf! Ce vrei să fac mai mult de atât? – se îmbarzotase Iovik.

- Sce-no-graf! – scandase bătrânul, pufnind. Adică eşti doar un ăla care face decoruri, la teatru… Pfuah!

- Da, fac decoruri la teatru! Ce poate fi mai util decât faptul că arta pe care o fac, susţine o piesă de teatru?

- Nu mai spune! – se înroşise taică-său în obraji. Util, aşa zici? Şi are cineva habar că decorurile alea sunt făcute de unul, Iovik?

- Habar n-ai despre ce vorbeşti… Ce importanţă are dacă lumea ştie, sau nu, că Iovik a făcut decorurile alea?

Bătrânul se prinsese însă că punctase serios – buza de jos a lui Iovik începuse să tremure, simţind că visul lui despre ceea ce înseamnă un artist, adică un ins apt să se dizolve în mentalul public, precum o plăcută molimă, tocmai fusese anulat de întrebarea lui taică-său.

- Ce, reluase Iovik, din ce în ce mai palid la faţă, vrei să spui că în meseria ta, te interesează dacă beneficiarii ştiu că tu ai proiectat cutare freză sau raboteză?

- Eu nu sunt artist! – i-o tăiase bătrânul, ridicând tonul. Eu sunt doar inginer mecanic, iar creaţia în meseria noastră a murit demult şi eu ştiu asta! Eu trebuie doar să produc lucruri funcţionale, atât! Eu nu-s’ decât un fel de proletar cu mintea, pricepi? – întrebă el, răsucind pumnii strânşi, de parcă ar fi dorit să sugereze rotirea sacadată a unor roţi dinţate.

- Poate că şi arta mea a murit demult, ce ştii tu? Poate că şi arta a decăzut în utilitar, eşti în stare să înţelegi asta? Walter Gropius…

- Sunt în stare să înţeleg o grămadă de lucruri, i-o retezase taică-său, şi mai sunt în stare să pricep şi faptul că, după ani de zile în care ai învăţat ce să faci cu culorile, cu piatra, cu lutul şi cu fierul, tu faci nişte schiţe pe un bloc de desen, şi că dai schiţele alea unor meşteri pe care-i pui să-ţi facă decorurile, pe care nici măcar nu le mai pictezi tu! Aşa că, uite că ai devenit şi tu o cotă dintr-un flux tehnologic! Nu eşti cu nimic deasupra mea, nu eşti cu nimic mai presus – ai ajuns un amărât de proiectant, care nici măcar n-are motiv să-şi semneze proiectul.

Discuţia îl scuturase zdravăn pe Iovik, iar tabloul din sufrageria mea fusese prima lui tentativă de resurfacing în lumea artistică, după zece ani de tăiat frunză la câini. Salariu-salariu, cafeluţa-cafeluţă, vorbăria-vorbărie… Mă rog. După ce a terminat repectivul peisaj, însă, adică după câteva săptămâni de chin, pânze azvârlite la coş, nervi şi scrâşnete, Iovik a simţit că nu mai are de ales şi că trebuie să execute portret după portret, de parcă profesia tatălui său îi contaminase cumva planificarea eforturilor artistice.

Şi, pe cine altcineva să picteze pentru început, dacă nu pe doamna P., cea cu care îşi petrecea o după-amiază din două, alternativ cu o seară din două, în funcţie de programul acesteia la teatru? Că doamna P. a fost catalizatorul care l-a făcut din nou să picteze, e neîndoios, dar, repet, ceea ce l-a armat pe Iovik a fost discuţia purtată cu tatăl său, inginerul, acel proletar prin extensie, acel ins rătăcit şi după anii ’90 într-o maree ideatică de extremă stângă (un comunist sideral, după cum îl numise Iovik), acel individ iritat care îl luase la refec într-o după-amiază de toamnă târzie în apartamentul din Drumul Taberei.

Doamna P. era soţia criticului care a semnat cele mai elogioase cuvinte despre Iovik până în clipa de faţă, iar portretul ei este trasat în cele mai închise tuşe pe care Iovik a găsit de cuviinţă să le aleagă vreodată – mai sumbre, mai groteşti şi, totodată mai îndoliate decât peisajul pe care vi l-am descris şi care precedase portretul cu vreo două săptămâni. Acum, când privesc portretul domanei P., ştiind bine ce s-a petrecut mai apoi, îmi dau seama că, într-un fel, odată cu trecerea timpului, artistul devine miscibil cu realitatea. Cu alte cuvinte, substanţele care alcătuiesc textura faptelor din jur devin, cumva, organele invizibile şi indescriptibile care transcend trupul şi mintea unui artist. Din acest motiv, mulţi creatori sunt creditaţi cu potenţa de premoniţie sau, măcar, cu nemaipomenita capacitate de a recunoaşte esenţa zilelor.

Doamna P. era o brunetă despre care ai fi putut să spui că este distinsă, dacă n-ar fi fost sprâncenele mult prea apropiate şi cam prea ridicate, care sugerau o înclinaţie excesivă către les bien profonds abîmes du boudoir. Ca să fiu mai concret, am aflat de la unul dintre foştii ei amanţi (n-am îndrăznit să discut despre ea cu Iovik însuşi), că doamna P. era de-o dibăcie ieşită din comun în ce priveşte…

Mai bine, nu! Chemările ei sexuale n-au legătură cu povestea lui Iovik! Ceea ce trebuie spus în acest moment este că, la numai câteva zile după ce Iovik i-a isprăvit portretul, doamna P. a murit într-o seară de septembrie, în 1989, as she was fucked dry de însuşi cel care-o pictase în tonuri atât de sepulcrale, în timp ce casetofonul stereo Telefunken de lângă pat intona o temă minimală a lui Carlos Santana: Aquamarine.

Cele ce-am să le spun de-aci înainte au necesitat o investigaţie extrem de amănunţită, investigaţie ce mi-a permis să-i cunosc pe cei mai apropiaţi prieteni ai lui Iovik, prieteni care, în clipele în care aştern aceste rânduri, habar nu mai au mai nimic despre el: i-au pierdut urma de tot, deşi, în acele zile, i-au fost într-atât de apropiaţi. Ciudat – ne prelingem printre cunoscuţi, de parcă am fi un râu ce se scurge printre nişte maluri volatile alcătuite din mulţimi de oameni. Anii trec, iar prietenii de nedespărţit de odinioară se rătăcesc în dezinteres reciproc, în timp ce alţi inşi ne devin apropiaţi, după cum bine a punctat Alvin Toffler într-un pasaj din anii ’70.

În fine. Simţind Iovik cum doamna P. devine inertă sub el, a crezut mai întâi că fusese complice la unul dintre orgasmele răvăşitoare pe care doamna P. şi le proiecta cu o expertiză aproape funambulescă. După o vreme, însă, Iovik a realizat că his mistress nu mai răsufla deloc. A încercat s-o mai stimuleze niţel, conform programării impuse de momentele în curs, dar doamna P., înţelese el după o vreme, tindea către plus infinit, cufundată în orgasmus maximus.

Şi, nu care cumva să credeţi că pe chip îi rămăsese întipărit vreun zâmbet.

Ce era de făcut? Femeia se afla în alcovul lui, Santana continua să pigulească notele ce alcătuiau Aquamarine, iar criticul P. se afla la el acasă, uitându-se la televizor, la bulgari. Îngrozit de durere, Iovik habar n-avea ce să facă – nu numai că iubirea sa într-atât de gerontofilă expiase, dar în plus, le tout Bucharest avea să afle că femeia dispăruse în acest chip, chestie care avea să arunce o pată de neşters asupra actriţei, asupra criticului, ba chiar şi asupra lui Iovik, care nu s-ar fi gândit nicicând că cea mai sinceră mâhnire poate să fie dublată de raţionamente pragmatice.

Simţind că-i fuge pământul de sub picioare şi că, mai ales, n-avea cum să-şi dea frâu liber durerii binemeritate, Iovik puse mâna pe telefon şi-l sună pe directorul teatrului – in ins care se pricepea să fie domn cu persoanele culte şi mârlan cu mitocanii, ceea ce-i atrăsese simpatia tuturor angajaţilor. În plus, era un tip care se pricepea să descurce orice situaţie.

- E moartă?! E la tine?! – îl luă vestea prin surprindere chiar şi pe vajnicul director.

Iovik îi spuse că da, vorbind în şoaptă, ceea ce era absurd în context.

Trecură câteva clipe, iar directorul nu mai zise nimic. O cunoştea pe doamna P. la fel de bine ca şi Iovik, numai că nu avusese impertinenţa să se îndrăgostească de ea – aşa că nu pricepea cum de murise ea tocmai în acel fel, fiind ea o femeie unsă cu toate alifiile. Iovik a simţit în cursul acelei tăceri (mi-a spus-o chiar el, după ce ne-am cunoscut), Iovik a simţit, aşadar, că directorul era invidios pe el.

- Nu vă mişcaţi de acolo, zise directorul într-un târziu, absolut prosteşte. Şi bine că m-ai sunat pe mine, că găsesc eu o soluţie, dădu el glas ideii care-l animă pe orice român, bucuros oricând să scoată pe careva din rahat.

După douăzeci de minute, directorul suna la Iovik acasă. Era însoţit de doi muncitori de la teatru. Cam cu frică, cei patru bărbaţi o înfăşurară pe doamna P. într-o pătură şi o vârâră într-un dulap descleiat pe care îl duseră apoi în stradă, într-un microbuz care se repezi spre teatru. Acolo, cum altfel, făcură operaţia inversă, iar doamna P. ajunse într-o cabină de machiaj.

- Dulapul ăsta îl laşi aici, îi spusese directorul lui Iovik. Băieţii mi-au zis că nu-l mai cară înapoi pentru nimic în lume.

- Las’ că-l iau io altă dată, zisese Iovik, încă buimac. Numai să-mi zică şi mie unde l-au pus.

- Stai liniştit, că-s’ băieţi corecţi, îl asigurase directorul, punând mâna pe telefon. Şi-acum, să chemăm Salvarea.

După ce chemă Salvarea, îl sună şi pe critic, pe soţul doamnei P., adică, şi-l convocă şi pe el la teatru. Şi aşa se face că, oficial, s-a aflat că doamnei P. i se făcuse rău în timpul unor repetiţii prelungite (se pregătea s-o facă pe doamna Ranevskaia, în Livada cu Vişini). Neoficial, toată lumea a aflat ce şi cum se întâmplase, bineînţeles, dar asta nu l-a împiedicat pe soţul ei, criticul care îl plăcuse pe Iovik într-atât de mult, să se zbată nebuneşte ca să-i obţină soţiei un loc de veci pe Aleea Actorilor, la Bellu.

Era al treilea model care îi murea lui Iovik după ce-i făcuse portretul, dar, până să fie îngropată doamna P., acelaşi Iovik nu acordă decât câteva clipe acestui gând fugar: era încă prea zdruncinat de păţanie. Dar, nu peste multă vreme, acest gând funest avea să înceapă să-l bântuiască noapte de noapte.

Cam pe vremea când am aflat aceste păţanii, d-l M. mi-a făcut legătura cu nişte comercianţi de artă de la München.

- Dacă vrei să faci din pictorul ăsta ceea ce doreşti să faci, trebuie să te apuci să-ţi ţeşi plasa, precum tarantula… Iar la români, plasa asta funcţionează cel mai bine dacă află lumea că pictorul cutare e bine vândut afară. Ăia de afară, la rândul lor, aşteaptă şi ei o cotă bună pe piaţa noastră, aşa că, vezi bine, viaţa o să ţi se cam încurce cu manipulări nesfârşite.

- Simt eu că-s’ pe drumul cel bun, i-am mărturisit, în loc de răspuns.

- Bine, dar ai grijă că o să cam ai de umblat, mă avertiză d-l M. Cu ocazia asta, o să afli şi tu că o cotă adevărată n-are nimic de-a face cu opera în sine.

Ştiam prea bine că lucrurile stau aşa. Prin urmare, am plecat la München, târând după mine vreo duzină de tablouri semnate de Iovik. La München, am făcut ceea ce face orice comerciant cu planuri nemărturisite: am cumpărat o sumedenie de lucrări care nu-mi spuneau nimic, dar care aveau cotă bună în Germania şi, nu numai că le-am cumpărat, dar m-am mai şi extaziat în faţa lor, m-am prefăcut extrem de interesat, ba, mai mult, am bătut drumul până la Schwangau, unde locuia un ins din acesta bine cotat, (un oarecare pictor care îşi spunea Antrepreneur Dree Peters), cumpărând direct de la atelier câteva picturi absolut stupide: un set de dungi trasate aleator, cam cum ar trasa orice copil handicapat de la casa de plasament, în timpul orelor de reechilibrare psihologică.

Mă rog. Dacă mă grăbeam, aveam să le pot vinde la rândul meu, înainte ca lumea să se prindă că promoţia îi lansase pe căi greşite. Aşa sunt anii noştri, iar eu am profitat de investiţia în Antrepreneur Dree Peters ca să li-l vâr pe gât, la rândul meu, pe Iovik. Am minţit în acele zile mai mult decât am minţit în tot restul vieţii mele, dar aveam, barem, un scop nobil, lucrările lui Iovik comunicând cu adevărat ceva – mie, cel puţin, îmi spuneau ceva. Aşadar, am răspândit povestea lui Iovik, am spus că avea sânge amestecat, că a fost conceput pe ţărmul luminos al lacului Baikal (cel mai adânc lac din lume),

am explicat că avea influenţe proletcultiste, am inventat o psihologie artistică post-totalitară, îndrugând verzi şi uscate despre, vezi doamne, mentalitatea artistului obligat să-şi deturneze intenţiile de teama că cenzura îi va respinge lucrarea, am inventat chiar şi termenul de „autocenzură introspectivă” în faţa unor afacerişti, dar, cel mai mult, am imaginat un thriller extrem de macabru legat de portretele lui Iovik. Practic, le spuneam eu nemţilor, practic, acest Iovik era urmărit de o neşansă cumplită: cam 75 – 80% dintre modelele portretelor sale căzuseră secerate de o moarte bizară după ce fuseseră pictate. Aveam şi dovezi pentru ceea ce spuneam, insistam eu, arătându-le câteva tăieturi de ziarele anilor ’80, referitoare la doamna P., la tovarăşul colonel de la Topraisar şi la modelul care pozase în curtea facultăţii de Arte Plastice.

Nici acum nu ştiu dacă aceste ultime spuse ale mele nu denotau, cumva, că devenisem şi eu, în felul meu, un artist capabil de premoniţii din acelea despre care am amintit mai sus – mă refer la premoniţiile creatorilor, cum altfel, şi spun asta pentru că atunci când m-am întors de la München, reluând cercetările privitoare la Iovik, iată ce am aflat: alături de portretul doamnei P., Iovik mai pictase încă douăzeci de portrete în prima jumătate a lui 1989, pregătind prima sa expoziţie personală, la Galeriile Orizont. Ei, bine, mai întâi se făcuseră simţite doar nişte zvonuri în surdină, lăsate să se scurgă, insidios, de la Procuratura Generală a Statului, cea cu sediul pe Alexandru Sahia, lângă Biblioteca Americană, de parcă cineva ar fi vrut să testeze piaţa bucureşteană a legendelor urbane. Apoi, au început să se audă tot mai multe voci, care asociau din ce în ce mai des apariţia unui nou Râmaru, aiuritor prin procedurile sale, cu o serie de crime imposibil de probat.

Ce mai tura-vura, după ce mi s-a spus ce şi cum se bârfea pe atunci, m-am cutremurat din creştet până în tălpi aflând că, dintre toţi cei care îi pozaseră lui Iovik, până în luna octombrie ’89 muriseră deja vreo cinci-şase inşi. În acel deşert al întâmplărilor care era Bucureştiul de atunci, lumea începuse să vorbească deja despre decesurile cu pricina, ba pe la cozi, ba în timpul pauzelor de masă, ba prin mijloacele de transport în comun, ba pe la chefuri.

- Se pare că şi Neculai Constantin Munteanu a comentat povestea, la Europa Liberă, îmi spusese d-l M., foarte mândru de ultima lui odaliscă: o buboasă de peste un metru nouăzeci, căreia îi fugea ochiul într-o parte.

- Vă bateţi joc de mine!

Femeia aceea uriaşă râse gros, iar d-l M. îmi răspunse, zâmbind:

- Nu-mi bat joc deloc. Tu nu ştiai că arta adevărată ucide fără milă?

- Haideţi, fiţi serios… Eu am exagerat povestea asta ca să-i uluiesc pe afaceriştii ăia plini de bere, care numai asta aşteptau: să fie minţiţi cu neruşinare. Dumneavoastră ce vreţi de la mine?

- Eu vreau doar să înţelegi în ce ai intrat. De ce nu le-ai spus acelor afacerişti, dacă e s-o luăm aşa, că Iovik are o filiaţie profundă cu expresionismul celor de la Der Blaue Reiter? Era mai simplu. Era mai corect. Era mai aproape de adevăr.

Îmi dădea ghes, al naibii, deşi nu mai era nevoie: deja eram prins în mrejele propriului joc.

- Era mai desuet, i-am răspuns după o vreme.

- Ba nu era deloc mai desuet, numai că tu nu ştiai să spui povestea asta. Îl băgai şi pe Arnold Schönberg în story, amestecai puţin cu intelighenţia evreiască, aminteai că Alexei Jawlenski s-a născut lângă Tver, de unde e şi mama lui Iovik, şi cercul s-ar fi închis… Unde mai pui, că ar fi fost un cerc kult, nu crezi?

- Criticii pe care i-am cunoscut la München discută mai mult despre ultimele modele de Mercedes decât despre…

D-l M. ridică degetul brusc, oprindu-mă cu un gest aproape brutal:

- Criticii de la München pe care i-ai cunoscut tu discută despre Mercedesuri! E o nuanţă!

În fine. M-am interesat şi eu, iar d-l M. avusese dreptate: mulţi dintre cei care-i pozaseră lui Iovik în primele şase luni ale lui 1989 muriseră la scurtă vreme după ce li se pictase portretul.

Nu-i greu să ne imaginăm trăirile lui Iovik, care, după ce mai trecea câte o săptămână, afla că mai murise unul dintre cei pe care îi pictase. Cel mai adesea, decesele aveau loc în plină sănătate aparentă – care cădea pe stradă, care într-o staţie, care acasă, citind o carte, care la micul dejun, care la coadă. În luna octombrie, însă, doi dintre cei portretizaţi au murit în condiţii violente: un actor de la Teatrul Foarte Mic (fost amant de-al doamnei P.) a fost călcat de un taxi în Piaţa Victoriei, în timp ce o vânzătoare a căzut răpusă sub şuriul lui bărbat-so. Menţionez că în afara acestor două persoane, mai sunt doar două cazuri de moarte violentă care, în acest fel bizar şi distant, i-ar fi imputabile lui Iovik. Despre primul dintre ele va fi vorba la finele acestui capitol – celălalt fiind al florăresei de care mă ciocnisem în ziua în care văzusem primul tablou al lui Iovik, la Hanul cu Tei. Despre aceasta din urmă ştiu sigur ce şi cum, pentru că am făcut rost de portretul florăresei chiar de la Iovik, care mi-a spus povestea cu gura lui, el însuşi aflând despre soarta ţigăncii de la un coleg de şcoală primară, ajuns asistent la Institutul de Medicină Legală.

Pe la începutul lui noiembrie, lui Iovik i se făcuse frică să se mai apropie de şevalet. Avea chef să contramandeze expoziţia de la Galeriile Orizont, dar, pe vremea aceea, era nu numai greu, dar riscai şi o grămadă de sancţiuni dacă-ţi dădea prin minte să te întorci din drum după ce obţinuseşi avizele de la partid şi de la Consiliul Culturii. Prin urmare, la vernisaj, Iovik fusese foarte abătut, plutind în altă lume parcă, nefiind atent la speech-urile pregătite cu atenţie, cu cuvinte alese dintr-un lexic precis circumscris. Cam toată lumea a remarcat apatia pictorului, dar numai câţiva bănuiau ce şi cum – unul dintre aceştia fiind însuşi criticul P., soţul actriţei moarte în patul lui Iovik.

După vernisaj, Iovik s-a dus cu prietenii cei mai apropiaţi la restaurantul Doina, pe Kiseleff. Au mâncat, au băut, s-au luat de chelneriţe şi au spus bancuri, politice inclusiv, dar Iovik nu putea să fie scos din ale lui.

- Băh, le tot spunea el prietenilor lui, care, mai mult sau mai puţin, erau la curent cu păţaniile lui, băh, io nu mai am cum să fac portret! Sunt terminat, că la portret simt că scot ce-am mai bun! Ochii şi gurile… Nasurile şi urechile… astea reflectă toate universurile din tot universul…

- Termină, bre, cu prostiile! Sunt nişte coincidenţe, nah…

- Coincidenţe, pă pizda mă-sii! Din 22 de inşi care mi-au pozat pentru expoziţia asta, doisprezece au murit. Doisprezece, înţelegeţi? Au ajuns ăia dă la Miliţie să mă ştie ca p-un cal breaz! Imaginaţi-vă: de cum mai moare unul în condiţii suspecte, mă cheamă la secţie să dau declaraţii dacă l-am pictat, sau nu… Iar eu am ajuns să urmăresc morţii din Scânteia mai rău ca pensionarii. Nici nu mai ştiu ce să…

- Fii, bre, serios, că trebuie să fie v’o explicaţie. Una pe care s-o înţeleagă oricine. Or fi fost gata bolnavi când i-ai ales să-ţi pozeze… Oi fi având v’un fetiş, să-ţi alegi numa’ bolnavi…

- Fetiş, în mă-sa! Au fost femei şi bărbaţi, tineri şi bătrâni, cunoscuţi şi necunoscuţi, continuă Iovik să explice. Am încercat să fac asocieri de toate felurile: că mi-au murit ăia pe care i-am pictat în anumite zile, că i-am pictat pe pânze luate la negru, de la Cihovski, că-i făcusem cu tempera rusească, că-i pictasem noaptea… eh! Da’ n-am găsit nimic care să mă absolve! Moartea lor n-are legătură cu nimic altceva decât cu faptul că i-am pictat eu!

Mai băură ei ce mai băură şi, la un moment dat, directorul teatrului căscă ochii şi se îndreptă brusc, de parcă s-ar fi înecat cu un os de peşte.

- Fii atent la ce m-am gândit! – rosti el, rostogolind ochii pe deasupra mesenilor. Fii atent că ştiu cum să verificăm ce şi cum… Ia făceţi-vă încoa’!

Se îndesară cu toţii peste masă, în jurul paharelor cu Fetească Neagră şi-a scrumierelor pline cu chiştoace de Carpaţi. Iar directorul:

- Ce-ar fi să-l pictezi tu, măi Iovik, măi, pe Ceauşescu? Dacă tu eşti de vină pentru morţile astea, o să moară şi Ceauşescu, dar de supărat, n-o să se supere nimeni, este? Iar dacă nu moare, scapi de grija asta şi mai rămâi şi cu un portret care, cine ştie, te-o ajuta să-ţi obţii mai repede un atelier bun de la Uniune…

- Ce, băh, eşti prost? Cum o să-l pictez pe Ceaşcă? – se burzului Iovik.

- Ba prost eşti tu, se luă unul de Iovik. Faci şi tu un portret, ce mare brânză? Ce? Crezi că atunci când Goya a făcut portretele familiei regale spaniole, cu toate infantele alea balcăze şi deşelate, crezi că de drag le-a pictat? S-a ales cu nişte bani şi…

- Băh! Terminăm discuţia chiar acum! Io pe Ceaşcă nu-l pictez!

- Ahre dreptate! Doahr n-o să se în… înjosească el ca să… începu însuşi d-l P., care, absolut firesc, rămăsese în relaţii bune cu Iovik după moartea soţiei sale.

- Ba nu se înjoseşte deloc! Doar nu vrei să-mi spui că toate picturile făcute la comandă socială sunt kitsch-uri…

- Ei, Goya, ah, e o e… excepţie cahre confihrmă regula, începu d-l P., gânditor. Dădu peste cap un pahar cu Fetească, dar rămase la fel de gânditor.

- Dar David? Dar da Vinci? Dar Michelangelo? Chiar aşa… Crezi că Michelangelo ardea de nerăbdare să tencuiască tavanele cu sfinţi şi dumnezei? Crezi că nu i-ar fi plăcut să-şi picteze iubitul care…

- Nu mai thrăim în Renaştehre! Pictuhra nu mai e ce-a fost! Ra… Rapohrtul dintre opehră şi subiect s-a schimbat, încercă d-l P. să-şi apere punctul de vedere. Rolul atribuit inspihraţiei în cadrul opehrei…

- Rolul atribuit inspiraţiei – căcat! – i-o reteză celălalt. Ce-i aia, inspiraţie? Peste tot e comandă socială! Dali a acţionat conform unei comenzi sociale, care comandă socială îi spunea că e la modă să pictezi sertare ieşind din coapse de muiere ce se băşeşte zgomotos peste deşerturi, asta e, tată! Picasso a făcut la fel, numai că el şi-a împărţit femelele în pătrate, pentru că aşa era tendinţa la Bateau Lavoir, la el în cartier. Comanda socială i-a învăţat pe toţi, pe absolut toţi, să ofere publicului exact ceea ce publicul pohtea: pohtea publicul să fie uluit? Foarte bine! Magritte îi uluia cu Timp Îngheţat, Malevici le băga un Pătrat Alb pe fond Alb, iar Brâncuşi sculpta cocoşi galici, ce-i aşa mare filozofie? Adică… tu, băi, P., tu vrei să spui că nu e Iovik în stare să scoată un Ceauşescu artistic? Iar voi, ăştilalţi, vreţi să spuneţi că Ceauşescu nu poate să furnizeze un subiect de pictură? Adică voi vreţi să spuneţi că arta are subiecte tabu?

- Subiecte tabu, sau nu, io nu-l pictez pe Ceaşcă, repetă Iovik.

- De ce, măh, de ce?

- Pentru că nu-l suport, pentru că-mi e silă de el, pentru că nu merită, pentru că-l urăsc, pentru că…

- Şi lipsa lui de merit nu poate fi pictată? Dar ura ta nu merită s-o pictezi?

- Păi, asta ziceam şi eu, se băgă directorul, din nou. Ura ta, Iovik! Pictează-ne ura ta pentru Ceaşcă, fir-ar el al dracu’ să fie şi, cu ocazia asta o să verificăm şi dacă păţania cu morţii şi cu portretele e adevărată…

Dupa o săptămână, mai mult curios decât convins de subiect, Iovik ne lăsă un simplu desen – se chema gURA nesătulă şi reprezenta un Ceauşescu nemaivăzut: dintr-o viermuială de şerpi cenuşii, trupurile lor unduios-cleioase se învârtejeau pentru a crea un chip pe care abia dacă îl întrezăreai. Era un chip amestecat cu lutul din jur, cu câţiva bolovani sparţi şi cu două-trei băltoace ce-i alcătuiau ochii goi, adânci în setea lor de a domina frunzele din jur, crengile, broscanii şi viermii, peştii şi florile rupte şi răsfirate de jur-împrejur, ca într-o natură moartă răstignită pe sol.

Iovik terminase schiţa pe 11 decembrie, iar pe 22 ale aceleiaşi luni, Ceauşescu părăsea Comitetul Central în modul atât de bine ştiut.

Tocmai mă pregăteam să-i adap cu povestea asta pe criticii de artă cu instincte mecanofile de la München, când ei înşişi m-au sunat cei dintâi: auziseră şi ei de tabloul cu Ceauşescu, chestie pe care aveau chef s-o speculeze cât mai grabnic:

- Am auzit, îmi turuia la telefon un oarecare Herr Keller, că Iovik al dumneavoastră are un Ceauşescu à la manière de Jawlensky (ah, d-l M. îşi băgase coada!), în perioada lui târzie, pricepeţi? Îl cunosc pe directorul consiliului de administraţie de la BMW, care este îndrăgostit de toate poveştile legate de fostul vostru führer, ach, ach… În plus, am mai vorbit şi cu un domn de la PR de la Siemens, care ar dori să decoreze holurile lor lungi de la Erlangen cu nişte lucrări aşa… crude… puternice… estice, pricepeţi? S-ar putea ca Iovik al dumneavoastră să fi picat pe un trend adecvat gustului teutonic al zilelor noastre, domnule!

Gust teutonic în Germania anilor 2000, my socks, dar, oricum, nu mai aveam de ales. De acum, trebuia să trec la pasul următor al planului meu, aşa că m-am hotărât, în sfârşit, să-l caut pe Iovik, să-l cunosc şi să mă apropii de el, astfel încât să stabilim ce vom face de aci înainte. 

–//–

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

Priveşte!

2.     Andante, molto prezioso

Bineînţeles că, în primele zile, habar n-aveam ce trebuia să fac pentru a-i da o cotă cât mai înaltă lui Iovik. Când am încercat să deschid subiectul în faţa domnului M., acesta mi-a replicat, oarecum distrat:

- Vorbim despre o lucrare de artă. Lucrarea ta de artă. Cum aş putea să te lămuresc eu ce ai de făcut tu, cu opera ta? Of, şi i-am spus lui Herşcovici că e prea devreme ca să te apuci de aşa ceva… – schimbă el vorba deodată. Poate că mai bine ar fi să renunţi la întreprinderea asta, ce zici?

Am rămas pe gânduri câteva clipe. Ne aflam la conacul Ghica-Blaremberg, din Căciulaţi, cel pe care Irina Mavrocordat l-a donat (într-o perioadă în care donaţiile erau sinonime cu raptul) Academiei Române, care Academie l-a transformat în casă de odihnă. D-l M. tocmai examina portretul lui Grigore Ghica, cel asasinat la Iaşi de capuchehaia sultanului, dar eram absolut sigur că mintea nu-i stătea acolo: aştepta răspunsul meu. Din parcul conacului se auzi un cuc. Era o dimineaţă însorită. Un academician cam săltăreţ se tot preumbla prin faţa biroului în care ne aflam, teribil de contrariat.

Conacul Ghica

- Ce spui, renunţi? – insistă d-l M. 

- Nu mai am cum. Mintea mea toată a căpătat o altă… hm, formă. Mi-am dres glasul apoi, mirat de felul în care vorbisem, după care, jur că am continuat chiar cu aceste cuvinte: Până şi cele mai mărunte gânduri par să mi se fi transformat în nenumăraţi oşteni iscoditori, gata să pornească într-o campanie îndelungată.

- Atunci, urmează-ţi instinctul, mă sfătui d-l M., privindu-mă lung, din cap până în picioare. Apoi, îşi puse ochelarii şi o luă agale spre uşă. Academicianul acela al cărui nume îmi era necunoscut se ascunsese îndărătul uşii întredeschise şi trăgea cu urechea la noi. Bodogănind, d-l M. închise uşa cu zgomot.

Încet-încet, pe măsură ce treceau zilele, planul meu căpăta formă. Chiar dacă d-l M. asimila asemenea întreprinderi unor acte artistice, non-lineare prin excelenţă, am decis să procedez de o manieră carteziană. Pe vremea aceea eram convins că orice demers, indiferent de natura lui, trebuie să se bazeze pe un eşafodaj metodic. Fireşte, dădeam dovadă de snobism din moment ce recurgeam la acest import mental, extrem de necaracteristic naţiei noastre, dar nu mai aveam de ales. În consecinţă, am făcut recurs la ceea ce exersasem din plin în facultatea de politehnică, adică la proiectele periodice cu care ne încărcau profii la lucrările practice.

Ştiam unde trebuie să ajung: trebuia să obţin o cotă cât mai mare pentru un artist numit Iovik. Mai ştiam şi de la ce plecam: de la un simplu tablou. Şi mai ştiam că poveştile dindărătul unui artist făceau parte, cât se poate de substanţial, din cota lucrărilor sale.

Prin urmare, am luat-o pe urmele lui Iovik, ce să fac, încercând să-i reconstitui existenţa din cea mai fragedă pruncie.

Iovik era bucureştean – în copilărie, locuise prin Drumul Taberei, cam pe unde se terminau blocurile şi începeau parcelele de porumb dinspre comuna Domneşti. Lucru bizar: îi plăcuse foarte mult fotbalul, iar în clasa I făcea deja parte din echipa de pitici a clubului Steaua.

După vreo două luni de cercetare, am aflat o scurtă poveste din copilăria lui Iovik (era o păţanie explicită în ce privea talentul lui la desen), poveste pe care am aflat-o de la o rudă îndepărtată de-a acestuia, Filip Canta, art manager la o multinaţională de PR, reclamă şi marketing. Se pare că întâmplarea cu pricina a avut loc prin 1965, vara, pe plaja de la Mangalia. Iovik avea nouă ani pe atunci. Bunica lui Iovik intrase în conflict cu bunica lui Filip Canta, obiectul disputei fiind însuşi Iovik, care o enervase înfiorător pe bunica lui Filip. Motivul disputei s-a pierdut, bineînţeles, dar Filip mai ţinea minte că bunică-sa îi atrăgea atenţia bunicii lui Iovik despre cât de mult îl ajutase cu şcoala pe acelaşi Iovik, că dacă n-ar fi fost ea, Iovik ar fi rămas la şcoala aia prăpădită de cartier care n-ar fi scos din el nimic altceva decât un amărât de fotbalist, incapabil să lege două vorbe, că pentru asta, Iovik şi părinţii lui ar fi trebuit să fie mai respectuoşi (adică să tacă, dracului, din gură atunci când li se vorbea), că ea îl pusese pe Iovik pe o direcţie pentru care toată lumea îi va mulţumi în timp, dar că, pe de altă parte, ea, adică bunica lui Filip, ar fi putut să-şi retragă oricând sprijinul dezinteresat, riscul evident fiind ca Iovik să se reîntoarcă la infecta aia de şcoală de cartier etc., etc., etc.

- Părinţii lui îşi dau seama ce-am făcut eu pentru el? – punctă la un moment dat bunica lui Filip.

Bunica lui Iovik îşi încleştase dinţii, dar n-avusese curaj să dea o replică binemeritată – era prinsă ca într-un cleşte între orgoliu şi perspectiva de a spulbera şansele lui Iovik de a merge la o şcoală decentă. Lui Filip îi fugise tot sângele din obraz şi se tot uita la Iovik, neştiind ce să facă, în timp ce Iovik, cu o figură inertă, se ciucise lângă cearşaf, îndepărtând tacticos stratul de nisip fierbinte, până ce dădu de nisipul umed şi răcoros, pe care se apucă să-l netezească, tacticos. Apoi, cu ajutorul unui beţigaş, se apucă să traseze nişte linii în nisipul ud, aparent nepăsător, deşi bunica lui Filip continua să recrimineze:

- Fără mine, viitorul acestui copil ar fi fost în pom; voi v-aţi rugat de mine, cu cerul şi pământul, să vă ajut, iar răsplata, iat-o! De azi înainte, Iovik nu mai are voie să-i adreseze nici un cuvânt Ilincăi (Ilinca era verişoara celor doi copii), căci altfel, am eu ac de cojocul vostru, al tuturor!

Între timp, Iovik terminase de desenat: era o reproducere pe nisip a faimosului tablou al lui Vasnetsov, Cei trei bogatîri.

Trei bogatîri

- Îţi place? – îl întrebase el pe Filip în şoaptă.

Filip mi-a spus cât de uluit fusese atunci:

- Nu numai că făcuse un desen aproape perfect, ceea ce, după mulţi ani, când am văzut reproducerea într-un album, mi-a permis să-i recunosc deîndată pe cei trei cavaleri ai lui Vasnetsov; nu numai că îi schiţase într-o viteză uluitoare, dar făcuse toate astea în timp ce bunică-mea îi călcase în picioare sistematic, pe el şi pe toţi ai lui, auzită de toată lumea care făcea plajă în jur.

- Că maică-sa aia, rusoaica, ce ştie ea? – continuase bunica lui Filip, alimentată de o magistrală bucurie veninoasă: era directoare de liceu, avea relaţii la raion, la Tudor Vladimirescu, ergo, avea pâinea şi cuţitul în ce-l privea pe Iovik.

- Cine sunt ăştia trei? – întrebase Filip, abia auzit, holbându-se la cei trei cavaleri desenaţi pe nisip.

- Sunt nişte neînduplecaţi, replicase micuţul Iovik, cu aer imparţial, îmi imaginez. Ce crezi că s-ar întâmpla dacă ar prinde viaţă, toţi trei, şi s-ar ridica din nisip chiar acum?

Aşa am aflat că mama lui Iovik era rusoaică din Tver, acel târguşor pe care Alexander Nevsky îl oferise fratelui său la 1246, acel oraş al cărui nume fusese schimbat în Kalinin în 1931, acea urbe făcută praf şi pulbere de Waffen SS în timpul războiului, acel municipiu redevenit Tver în zilele noastre, după ce Kalinin a primit acceptul să se ridice la ceruri, în sfârşit, alături de tovarăşii lui.

Când i-a sosit sorocul, Iovik a intrat la liceul Tonitza, şi, pentru că românii uită uşor, bunica lui Filip l-a mai ajutat o dată, din cauză că părinţii lui Iovik au rugat-o să-i pună lui Iovik o pilă, ca să-l mute la cea mai bună clasă din anul lui – piloşii din vremea aceea fiind echivalentul VIP-urilor din zilele noastre. Dar, nici în acea clasă nu i-a fost prea uşor – de la o colegă de liceu de-a lui, am aflat că marea problemă a lui Iovik era incapacitatea lui de a nu-şi picta subiectele cât mai amănunţit. El nu făcea pictură: el făcea, mai degrabă, un fel de stranie fotografie, folosindu-se de tempera, de aquaforte, de tuş, de orice, chestie care i-a atras o grămadă de puneri la punct.

- La ce-ţi trebuia să faci liceul de desen, îl tot întrebau profesorii. Pentru ce vrei tu să obţii de la o pictură, un aparat Zenit e cel mai bun… E mai practic, e mai simplu şi nu ţi-ai mai pierde timpul pe aici. Am auzit că maică-ta e rusoaică… De ce nu-ţi cumpără ea un aparat de fotografiat sovietic? Barem, nu ne-am mai încurca unii pe alţii. Arta, dragul meu, pictura, ca să zic aşa, este…

- Ba nu, ba nu, replica tânărul Iovik, amănuntele sunt cele mai importante. Cele mai mărunte amănunte, oricât de numeroase şi de precise ar fi, ele dau elanul vital al picturii, ele îi alcătuiesc lebensraum-ul, obişnuia el să citeze din lecturi nepermise, şi tot ele sunt limita nevăzută dintre pictură şi fotografie.

- Ce limită nevăzută? Ce fotografie? Ce legătură are pictura cu fotografia?

- Uitaţi, aici, de pildă, începea Iovik să se explice, făcând tocmai ceea ce nici un artist n-ar trebui să facă, nicicând: adică, să-şi dezvăluie intenţiile.

- Las’ că vedem noi la examenul de intrare în facultate, i-o retezau profesorii.

Fireşte, nu a intrat la Arte Plastice din prima. În consecinţă, a făcut armata la Topraisar, un an şi patru luni, şi a mai dat odată examen de admitere, în armată fiind, dar a picat din nou. Armata nu i-a fost prea grea, pentru că cei de la serviciul de propagandă îi dădeau tot timpul de făcut lozinci şi tablouri cu care să se împodobească unitatea militară de la coada lacului Techirghiol.

Coada lacului Tekirghiol

- Băh, caporal, sunt frumoase picturile astea ale tale, îi spunea secretarul de partid, dar sunt aşa, nu ştiu cum… Parcă mi-e cam frică de ele.

- De ce, tovarăşe colonel?

- Mai e ceva îndărătul lor… Mai e ceva îndărătul lor şi eu nu pricep ce. Parcă pândeşte ceva în ele.

- Ce să pândească, tovarăşe colonel? Sunt doar nişte picturi.

- Nu ştiu. Au mai fost nişte tovarăşi de la Constanţa şi de la Bucureşti, şi la fel mi-au spus şi ei: băh, băiatul ăsta are talent, e clar, tovarăşe, dar e ceva în neregulă cu tablourile astea. Zici că oamenii ăştia pictaţi de el sunt vii cu adevărat, ai naibii, dar mai zici şi că vor să-ţi facă ceva!

- Pot să-i fac şi mai simpli, replicase Iovik.

- Păi, ia să-i faci mai simpli, căzu la pace secretarul de partid. P-ăştia d-aci, de la unitate, să-i faci simpli, da’ mie să-mi faci un tablou d-ăsta, aşa cum ştii tu, ca să-l pun acasă în sufragerie, pricepi, băh, caporale?

Zis şi făcut. Iovik îi făcu un asemenea portret secretarului de partid, iar acestuia îi plăcu tabloul într-atât de mult, încât îi dădu o permisie de două săptămâni, peste rând. Când se întoarse la unitate, Iovik îi aduse secretarului de partid un cartuş de Pall Mall fără, după cum era obiceiul. Se prezentă la biroul acestuia deîndată şi bătu la uşă, dar nu-i răspunse nimeni. Întrebă Iovik în dreapta şi-n stânga, se interesă de tovarăşul colonel, dar în dimineaţa aceia nu-l mai văzuse nimeni după ce intrase în unitate.

Resemnat, Iovik ascunse cartuşul de ţigări cum ştiu mai bine, şi se prezentă la comandantul de pluton, cu gând să-l viziteze pe secretarul de partid la terminarea programului. După-amiaza, însă, lucru ciudat: ofiţerii din unitate dispărură, deodată, cu toţii, lăsându-i pe pifani în grija plutonierilor. După vreo jumătate de oră, în unitate îşi făcură apariţia câţiva ofiţeri superiori cu alură de ceişti, iar după încă o jumătate de oră aflară cu toţii ce se petrecuse: secretarul de partid al unităţii murise în biroul său, sub privirea neclintită a tovarăşului Nicolae Ceauşescu.

Fireşte, s-a făcut anchetă mare de tot, dar cazul a fost, până la urmă, clasat, fiind considerat moarte subită.

Am făcut pe dracu-n patru ca să obţin tabloul acelui secretar de partid. Nevasta răposatului locuia la Eforie Sud, pe strada Negru Vodă, chiar lângă intrarea în parcul oraşului. Am pus la bătaie tot talentul meu ca să-i intru văduvei în voie, astfel încât să pot formula cererea de cumpărare fără să fiu dat pe uşă afară. N-o să intru în detalii (aş deveni aproape licenţios), şi-o să trec direct la descrierea tabloului, actualmente aflat în posesia mea.

În acel portret, colonelul nu-şi purta uniforma. Iovik îl înfăţişase relaxat, îmbrăcat într-un tricou boţit, aşezat sub un umbrar, cu un pahar de vin roşu în faţă. Când priveai tabloul pentru prima oară, ai fi zis că fostul secretar de partid îţi zâmbea, dar după câteva clipe, îţi dădeai seama că, de fapt, personajul avea un rictus răutăcios care nu-ţi rezerva nimic bun.

- La prietenii lu’ Andu nu prea le-a plăcut tabloul, îmi spusese văduva. Ziceau că pictoru’ şi-a cam bătut joc de el.

- De ce?

- Păi, zici că Andu are ceva cu toată lumea. Da’ lu’ Andu i-a plăcut mult. Zicea că aşa fusese el în tinereţe. Zicea că doar în tablou’ ăsta i se vede adevărata putere.

Tehnic, portretul secretarului de partid era foarte departe de tabloul cu cele două femei la Balcic. Era într-atât de perfect schiţat şi colorat încât, într-adevăr, îţi dădea senzaţia de nesiguranţă pe care o încerci în faţa unui instantaneu fotografic. Cu toate astea, încet-încet, aceeaşi tehnică extrem de amănunţită te târa după ea, de parcă te-ar fi atras într-un sorb, şi-am să dau un singur exemplu ca să pricepeţi: pe arătătorul mâinii drepte, în interiorul degetului, răposatul colonel avea o dungă pe care, fără să-ţi dai seama cum, o atribuiai fără multă vorbă, urmei unui trăgaci de pistol.

Ca să fiu sigur că nu exagerez, am întrebat-o pe văduvă ce credea că era dunga aceea.

- Ia-uite, p-asta n-o văzusem, se miră ea. Păi, zici că-i urma de la un trăgaci, îmi zise ea fără să stea mult pe gânduri. Uite-te şi tu cum l-a făcut pe bietu’ Andu, fir-ar să fie…

La patru luni după ce a terminat armata, Iovik a intrat la facultatea de Arte Plastice. Discuţiile referitoare la tehnică s-au reluat, iar Iovik, atât datorită insistenţelor celor din jur cât şi derivei stilistice naturale pe care o trăieşte fiecare artist, a lunecat, treptat, către un binemeritat expressionism and fauvism remixed. Cu toate acestea, înclinaţia sa către un figurativ desuet, făcea ca, indiferent cât de încărcate tehnic îi erau lucrările, personajele şi locurile să fie deîndată recognoscibile, impunând, parcă, un anume setting şi o galerie de oameni… precişi, ca să zic aşa, cum nu se poate mai convingători.

Pe vremea aceea, studenţii la Arte Plastice se pregăteau şi pentru o carieră pedagogică, motiv pentru care erau obligaţi să predea câteva ore de artă elevilor de liceu. La o astfel de lecţie, Iovik n-a ajuns la timp. Profesorii şi elevii îl aşteptau, oarecum jenaţi de întârziere, când, deodată, de pe culoar, s-a auzit un zdupăit ritmic. Uşa clasei s-a deschis, iar Iovik a făcut semn unui elev mai solid aflat în primele bănci, (pssst, hai încoa’), să vină să-l ajute. După câteva clipe, cei doi aduceau în clasă o roabă plină cu lut, iar Iovik şi-a început lecţia, extrem de relaxat, vorbind despre felul în care formele dormitează în materiale.

Aici, ar fi fost momentul să vi-l descriu pe Iovik – mai ales datorită multiplelor conexiuni pe care mi le-a trezit ultima propoziţie a paragrafului precedent. N-am s-o fac, însă, dintr-un motiv care va deveni evident la finele povestirii.

Prin anul III de facultate, Iovik îşi stabilizase tehnica cea nouă: dorinţa lui de a mixa recognoscibilul cu expresionismul strident se echilibrase, iar „tendinţele contrare ale fotograficului fuzionaseră cu entropia ucigătoare a cromaticului incandescent”, după cum îl caracteriza un critic care făcuse vogă în acei ani – mă refer la deceniul opt al secolului XX.

Un lucru straniu s-a petrecut atunci: grupa lui Iovik a avut de pictat un nud într-o anumită poziţie, într-un decor academic consacrat, în aer liber – o femeie cam planturoasă a trebuit să se aşeze într-o poziţie extrem de à l’aise lângă un havuz spart, localizat în curtea interioară a Facultăţii, mă refer la clădirea cea veche, situată vizavi de Catedrala Sfântul Iosif.

Lui Iovik i-a ieşit cu acea ocazie unul dintre cele mai teribile tablouri – îl am, aşa că ştiu despre ce vorbesc. Femeia aceea planturoasă (una cu trăsături de spălătoreasă, sau de franzelăreasă, cumva), tolănită lângă havuzul real al Facultăţii, femeia aceea, aşadar, părea că te priveşte de pe altă lume – nu vă gândiţi prea departe: era doar lumea ideală a franzelăreselor, alcătuită din făină trei nule, o icoană cu Maica Domnului, un bărbat care nu bea decât sâmbăta şi-un video la care rula, neîntrerupt, O floare şi doi grădinari, cu Sanjay Khan, Balraj Sahni şi Sadhana Shivdasani. A fost primul tablou pe care profesorii lui Iovik l-au notat cu zece, semn că, până la urmă, reuşise să-i dea pe brazdă.

Prima lui notă de zece luată în facultate, însă, a purtat ghinion modelului – deşi pictaseră la finele lunii mai, un frig nemaipomenit se lăsase în Bucureşti: era coada unei ninsori şi a unei vijelii apoteotice, tardive, survenite în Carpaţii Meridionali. Acea femeie zdravănă, care la prima vedere plesnea de sănătate, a făcut o pneumonie cumplită şi, în mai puţin de o săptămână, murea în Pavilionul V al  spitalului de Boli Infecţioase Colentina, după cum i se spunea pe atunci.

După terminarea facultăţii, Iovik a fost repartizat la Teatrul Foarte Mic, ca scenograf şi, vreme de aproape un deceniu, nu s-a mai ocupat de tablouri – practic, făcea decoruri, de dimineaţa până seara.

În 1988, însă, pasiunea reprimată vreme de ani de zile a răbufnit, iar Iovik, care între timp făcuse un caz din relaţia sa dangereuse cu actriţa P., (ea era cu 15 ani mai în vârstă decât el), s-a reapucat de pictură.

Mănăstire în vechiul Tver

–//–

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

Pondicherry atacat de britanici 

1. Allegro, ma non tropo

Îmi amintesc perfect ziua şi ora în care am văzut, pentru prima oară, un tablou semnat de Iovik: era în 21 aprilie 1996, pe la ora 16.00. Pe vremea aceea eram încă un începător în ale antichităţilor, aşa că mă ţineam, toată ziua bună ziua, după coada domnului M. – un ins voinic, la vreo 55 de ani, cu obrajii roşii, mereu îmbrăcat la costum şi cu un limbaj extrem de preţios. D-l M. mi-a injectat morbul comerţului cu obiecte de artă. Morbul cu pricina ar fi fost acceptabil, cu condiţia să nu fi aflat vreodată de existenţa lui Iovik – e un lucru de care acum sunt conştient clipă de clipă.  

- Comerţul cu obiecte de artă are în el ceva ilicit, îmi spunea d-l M. pe vremea aceea. Ca să-l duci la bun sfârşit, îţi trebuie, în egală măsură, gust şi rafinament pentru a percepe substanţa eterică a unei lucrări, dar şi puterea de negociere, extrem de par terre, a unui telal evreu nesătul. Ai nevoie de trăsăturile de caracter ale unui broker, pentru a vinde cu profit substanţial un taburet semnat de Inigo Jones, să zicem, dar dorinţa ta de profit se va învârti în jurul capacităţii de a-l înţelege pe acelaşi Inigo Jones. Dar, cel mai mult şi mai mult, negoţul ăsta te costă pentru că tu însuţi trebuie să devii artist – şi nu vei fi un artist prin empatie cu creatorii obiectelor pe care le vinzi sau cumperi. Arta ta va fi ca, după ce recunoşti valoarea unui obiect luat ieftin, să te lupţi să încarci respectivul obiect cu valoare financiară. Aşadar, vei fi critic, negustor, diplomat şi director de marketing în acelaşi timp. Cocktailul ăsta poate să fie letal, aşa să ştii de la mine.

Să revenim la Iovik, însă. Intrasem la Hanul cu Tei, urmându-l pe domnul M. Dintr-un club de heavy rock de pe Lipscani, se auzea (teribil de nepotrivit) Oye como va, cu Tito Puente, varianta înregistrată live, la Lima, în 1991 – variantă după care mă dădeam în vânt. Era patru după-amiaza, după cum v-am spus, când am intrat în galeria întunecoasă a lui Herşcovici, în căutarea unui cabinet englezesc, executat de marele Inigo Jones, pasiunea de-o viaţă a domnului M.

Inigo Jones

Cabinetul era, trebuie s-o recunosc, remarcabil: din amboyna roşie de Pondicherry, era furniruit cu iarbă de mare şi cu poligoane din carapace de broască ţestoasă, cu un simţ al echilibrului absolut exemplar, echilibru ce constituia, prin el însuşi, semnătura maestrului Inigo Jones. Ciudăţenia cea mai mare a cabinetului, însă, era că pe vremea în care crease Inigo Jones, lemnul de amboyna nu era o esenţă curentă, asta ca să nu mai vorbim de furniruirea cu iarbă de mare.

- În arta asta a noastră, mai obişnuia să-mi zică d-l M., povestea obiectului, vezi bine, face parte integrantă din preţ. Cum de-a ajuns esenţa de amboyna în mâinile bravului nostru Inigo, în anii aceia în care nici picior de negustor englez nu ajunsese, încă, la Pondicherry? Ştii bine că, pe atunci, cei care făceau comerţ pe coasta Coromandel erau doar portughezi şi danezi – aşa că, banala poveste a acestui cabinet, ne poate spune o grămadă de lucruri. Să fi ajuns amboyna în Anglia pe o corabie daneză? Sau să fi luat calea, mult mai grea, a arabilor, care să-l fi dus la Lattakia sau Constantinopol? Sau, te pomeneşti că arabii or fi vândut-o unor evrei eskenazi, din cei ce ajungeau pe la Antiochia, şi că aceştia au cărat-o pe uscat prin toată Europa?

Aşadar, cabinetul cel vechi realizat de Inigo Jones fusese cel care ne dusese în galeria lui Herşcovici. Numai că, deîndată ce-am intrat în depozitele evreului, ochii mi-au căzut asupra unui tablou mai degrabă mărunt, schiţat din câteva pete de culoare fauves, îngrozitor de agresive. Apropiindu-mă, mi-am dat seama că ceea ce iniţial păreau a fi doar nişte pete de culoare, erau, de fapt, un fundal extrem de bogat în amănunte, realizat printr-o tehnică ce amintea de pointilism. Una peste alta, tabloul înfăţişa două femei plimbându-se pe faleza de la Balcic, chiar la vărsarea în mare a cascadei ce cobora din grădina botanică. Ceea ce mi-a atras atenţia de la bun început au fost chipurile celor două femei pentru că, altminteri, tabloul nu ieşea din calapodul picturilor legate de Balcic, de la Petraşcu şi Constantinescu încoace.

Ei bine, cele două femei, care păreau angajate într-o discuţie extrem de vioaie, abia dacă aveau schiţate trăsăturile feţelor, iar ochii le lipseau cu desăvârşire.

Am mai privit o dată tabloul: mă interesa distribuţia generală a detaliilor care, după cum v-am spus, era mai profuză decât părea la prima vedere. Mda, într-adevăr – abundenţa detaliilor era de-a dreptul năucitoare, iar cele două chipuri, în context, erau mai mult decât paupere prin sărăcia trăsăturilor şi prin absenţa desăvârşită a ochilor.

- Hm, îţi place Iovik? – mă întrebă d-l M.

- E cel puţin ciudat.

D-l M. nu spuse nimic. Îşi puse ochelarii şi se aplecă asupra picturii. După câteva clipe, Herşcovici îl strigă, iar M. se grăbi să se ducă în spatele magazinului, să examineze cabinetul lui Inigo Jones.

cabinet din esenţă de amboyna

- Nu vii? – mă întrebă d-l M. peste umăr.

- Vă supăraţi dacă mai rămân aici?

Nu mi-a răspuns, iar eu am rămas cu ochii ţintă la tablou. Nu proveneam din ceea ce s-ar numi o familie cu tradiţie de connaisseurs şi nu eram, nici măcar, instruit în acest sens (cu excepţia pe care am s-o amintesc mai jos), aşa că am avut, dintotdeauna, un grad de nesiguranţă în evaluarea unei lucrări. De fapt, ştiţi bine că eu am fost, iniţial, inginer electronist, ceea ce reprezintă un handicap într-o ocupaţie legată de artă, ocupaţie mult prea susceptibilă, oh, de a opera cu aprecieri subiective. Electronica o abandonasem de mult, însă, aşa că avusesem timp să deprind flexibilitatea vieţii reale: din motive asupra cărora n-am să stăruiesc, în anii ’80 am rămas fără serviciu (acest simplu fapt ar trebui să vă dea de gândit) ceea ce m-a obligat să trăiesc din depanarea televizoarelor şi a radiourilor.

Ca să depanezi radiouri şi televizoare, trebuia să intri din casă în casă şi, aşa se face că după vreo doi ani, am ajuns să am clientela mea, mai degrabă selectă, dar, la fel ca şi mine, fără o sursă serioasă de venit. Cum nu eram un tip hrăpăreţ şi pentru că nu făceam nazuri dacă nu-mi erau plătite serviciile la timp, am ajuns destul de curând să fiu cadorisit cu tot soiul de obiecte de valoare – o manieră prin care clienţii mei (oameni cu simpatii interbelice, exilaţi de comunism în garsoniere sordide) înţelegeau să-mi recompenseze, totuşi, eforturile.

Cam la asta s-a rezumat educaţia mea artistică fundamentală numai că, atenţie, a fost o educaţie pe care am primit-o direct de la obiectele de artă – tablouri, sculpturi, argintărie şi piese de mobilier – şi nu ex cathedra. Fireşte, d-l M. apăruse şi el, cam tot pe atunci, în viaţa mea, şi a avut grijă să mă înveţe una şi alta, astfel încât să dobânesc oarece pricepere în preţăluire. Cu alte cuvinte, în ziua în care am păşit în magazinul lui Herşcovici, aveam deja un nas bun în a recunoaşte valoarea, iar tabloul lui Iovik era un obiect de valoare.

De foarte mare valoare, simţeam eu, deşi n-aş fi putut să spun cam cât de mare putea să fie acea valoare… Zeci de mii de dolari? Sute de mii? Poate mai mult?

Tot privind tabloul, mi-am amintit de o lecţie de istorie a artei pe care am încasat-o în clasa a cincea – ei, da, în 1971, la o şcoală din periferia bucureşteană, am avut parte de o profesoară de desen care ne preda o oră de istorie a artei pe lună. În clasa a cincea, aşadar, doamna Cartianu, o brunetă îngrozitor de mioapă, dar cu o pereche de picioare superbe, situaţie complexă pe care a plătit-o cu nenumărate oglinzi strecurate sub fustă, în clasa a cincea, aşadar, doamna Cartianu ne-a prezentat un portret fără chip, sau, mai bine zis, cu un chip lipsit de trăsături.

- Avem de-a face cu o pictură introspectivă, ne explica ea în acea şcoală situată la o aruncătură de băţ de balta Momearca, baltă doldora de stuf, plină de mătasea-broaştei şi surmontată de o cărămidărie abandonată încă din anii 50. Pictorul nu a schiţat nici măcar o trăsătură a chipului, spunea domna Cartianu, lăsându-ne pe noi să recompunem, cu propria noastră imaginaţie, portretul.

Fiind un ins cam ruşinos de felul meu (e calea cea mai sigură spre fetişuri), am reţinut figura cu pictura introspectivă, în timp ce colegii mei, mai practici, s-au ales cu o imagine panoramică aţintită către les dessous de madame Cartiano (ah, anii ’60 – ’70!), chestie care i-a îndrumat pe mai toţi spre ţărmul precis al standardelor masculine.

Ei bine, tabloul lui Iovik asta mi-a evocat – termenul de pictură introspectivă. Încă priveam pictura când d-l M. a ieşit din spate. L-am văzut cu coada ochiului cum se îmbrăţişa cu Herşcovici, dar nu eram în stare să mă desprind de tablou – vioiciunea celor două femei şi lumina extrem de limpidă degajată de pictură, reflectată, parcă, de zidurile vechii reşedinţe a reginei Maria, îmi aduceau în nări (cred) întreg cortegiul olfactiv al Mării Negre, inimitabil, absolut particular prin trimiterile istorice la temeri ancestrale, geologice chiar, care fac din Pontul Euxin marea misterioasă prin excelenţă, poarta spre Hyperborea – marea princeps, ce mai încoace şi încolo.

D-l M. a dat să mă apuce de cot, dar Herşcovici (am văzut-o şi pe-asta) i-a făcut semn să mă lase în pace, iar ei au început să şopocăiască, grăbit, oarecum exaltat. D-l M. tot îi făcea semn că nu, dar Herşcovici era extrem de insistent.

Mă rog. Până la urmă m-am extras de unul singur din faţa tabloului. Cam năuc, l-am salutat pe Herşcovici, după care am ieşit în umbra răcoroasă a Hanului cu Tei. Acolo, m-am împiedicat de o bârnă de lemn şi am dat peste o florăreasă care mirosea a usturoi – după ani de zile, am ajuns să aflu că acea florăreasă a murit la scurtă vreme după fulguranta noastră ciocnire, după ce a interacţionat cu Iovik, într-un mod pe care am să-l expun mai jos.

Aşadar, am ieşit din Hanul cu Tei şi am luat-o prin centru, buimac, auzind încă foşnetul mării din tabloul lui Iovik şi imaginându-mi chipurile celor două femei care discutau aprins pe faleza din Balcic. După o vreme, am eşuat la terasa searbădă, cu scaune pe trei sferturi scâlciate, care se afla lângă Palatul Telefoanelor, acolo unde actualmente se ridică hotelul Novotel, cel care conservă faţada vechiului Teatru Naţional.

- Şi zi aşa, mă luă d-l M. deodată. Îţi place Iovik.

- Nu-l ştiu pe Iovik. Mi-a plăcut doar acest tablou.

- Mmm… – făcu d-l M. Mai ţii minte ce ţi-am spus despre felul în care noi, comercianţii de artă, devenim artişti la rândul nostru?

Îmi aminteam, cum să nu.

- Dacă-ţi aminteşti, e bine, pentru că de-aci înainte, arta ta va fi să-i încarci opera lui Iovik cu valoare financiară. Te simţi în stare să scoţi din el un pictor de peste 200.000 de dolari pe tablou?

Am pufnit în râs, cum altfel.

- Şi dacă n-o să-mi placă celelalte lucrări ale lui Iovik?

D-l M. nu-mi răspunse. Comandă un cognac Henessey şi-mi arătă o farfuză care se învârtea pe stradă. Nu ştiu de ce, dar mereu i-au plăcut lui M. femeile din topor, chit că obiectele care îi hrăneau cel mai mult apetitul estetic erau măruntele sagemono, cu resturi de tuş şi cu sigilii cât mai minuscule. Era un om ciudat – puteai să spui despre el că încerca să contrabalanseze obiectele diafane şi subtile care, nu odată, îi aduceau lacrimi în ochi pe când le preţăluia, cu o biologie grosieră, voire scabreuse. Aşa că, în acea zi în care achiziţionase un cabinet Inigo Jones cu o istorie incertă, d-l M. a plecat spre casă la braţ cu o târfă burtoasă, cam şuie şi cu o lăptărie exuberantă.

sagemono

L-am urmărit cu privirea, amuzat. Era un moment din acela bun: seară bucureşteană de primăvară, cu bure de aer mirosind a verdele Cişmigiului. Era şi un moment ciudat: după ani de zile, aveam să aflu că Iovik, aflat pe trotuarul din faţa Hotelului Continental, îl petrecuse cu privirea pe d-l M., care exersa un mers tineresc alături de his perfect female.

Mda. După o vreme, chelnerul care ne servise se apropie de masă:

- Un tip cam puriu şi cu rufe de firmă v-a lăsat pachetul ăsta, mi-a zis.

Era un colet dreptunghiular, plat. Am simţit încă din clipa aceea cam ce ar fi putut să fie.

- Unde… Unde e domnul acela? – l-am întrebat pe chelner.

- Nu vă mai uitaţi după el, c-a ieşit prin spate.

Am plătit şi m-am repezit într-un taxi, ca să ajung mai repede acasă, să desfac odată coletul. Bineînţeles – era tabloul lui Iovik, alături de care se afla un bilet de la Herşcovici:

Ai grijă. Cota lui Iovik o să fie opera ta. Şi-acum, arde biletul, că nu vrem să ne facem de râs pentru că am scris vorbe mari.

După numai un an, puteam să vorbesc ore în şir despre Iovik, chit că nu-l văzusem, încă, niciodată.

–//–

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

Trecuse binişor de ceasurile prânzului când Anton ieşi în drumeagul desfundat şi plin de noroaie ce ducea spre Târgul Moşilor. Pe drumeag: carete şi caleşti, negustori călări şi pe jos, ţărani cu cobiliţe, care trase de boi, nenumăraţi copii, salepgii, cerşetori, geambaşi, o grămadă de ţigani fără treabă şi câţiva popi – care venind, care ducându-se la târg.

Anton dădu să se amestece în mulţime dar, în clipa aceea, se auzi strigat:

- Antoane! Ce dracu’ faci, coane, p’aci?

Dumnezeule! Bărcănescul! Era chiar Scarlat Bărcănescu… Călare pe un murg şi vesel nevoie mare, părea să se ducă şi el înspre Târgul Moşilor. Preţ de o clipă, lui Anton îi trecu prin minte, copilăreşte, s-o ia la sănătoasa pe-o uliţă dosită din apropiere.

- Ce mai faci, Scarlate, tată?

- Uite, mă grăbesc la Ghiculeşti! N-au avut voie să vie la îngropăciune la Golescul, că ştii că i-a surghiunit Vodă din târg, da’ măcar la praznic vor să vie şi ei. Aşa că, tata s-a rugat de Vodă pentru ei, iar Vodă, milostiv, s-a înduplecat şi le-a dat voie să vie. Acu’ mă duc după ei să-i aduc.

- Le-a dat voie Caragea să vie?! – se miră Anton. După ce-au vrut să-l omoare?

- Ei, s-a mai înmuiat şi Vodă, c-au trecut doi ani de-atunci! Şi po’ urmă, au mai îmbătrânit şi Ghiculeştii, nah… Da’ tu ce faci p’aci? Unde-ai fost, c-a întrebat toată lumea de ce n-ai fost la înmormântare?

- Eh, am avut ceva pus ceva la cale c-o negustoreasă…

- Aha! Te-ai întors la coana Lucsiţa, îi făcu Bărcănescu cu ochiul. Bine că ţi-a venit mintea la cap! Lucsiţa si-gur e mai meşteră decât cocomârla aia de Ilona, pufni el în râs. Hai, că mă grăbesc… Vii la praznic, da? – mai întrebă Scarlat, dând pinteni calului.

- Viu, viu, cum să nu…

Îl petrecu pe Bărcănescu cu privirea după care o luă la pas, spre târg. Trecuse de mahalaua Cucului şi ajunsese prin Herasca, faţă în faţă cu Sfânta Vineri, cam pe unde se adunau caleştile, când îi auzi pe surugii vorbind în gura mare despre înmormântarea Golescului: Vodă, cică, vărsase la lacrimi de-ai fi putut să-i pui Golescului la cap şi-o salcie, că tare falnică ar fi crescut. Acu’, se duseseră cu toţii – boierii noştri, ruşii, franţujii şi turcii din târg – la praznic, la palatul cel nou al Golescului. Deja, nu mai era picior de calic prin Piaţa Mare, c-o şterseseră la ciupeală în Podul Mogoşoaiei, care în cârje, care în mâini, care târâş, de ziceai că scosese vlădica moaştele lu’ Sfântu Dumitru mai devreme cu două luni.

Anton o mai tândăli pe drum, o vreme. O luă pe lângă Curtea Veche şi intră puţin la Ciupagea, să tragă de-o narghilea. Birtaşul îl ţinea de vorbă, dar Anton, nimic! – parcă se plimba printr-un vis. Trăgea la narghilea, sorbea din cafa fierbinte şi, când şi când, se scobea prin buzunare după pistoale, de parcă uita mereu unde le-a pus.

- Ce-i cu tine, coane, că te văd abătut! – nu mai rezistă Ciupagea şi-l întrebă.

- Ia, mă duc la praznic la răposatu’ Golescu, ieşi Anton la liman, oftând din inimă.

- Mda. Am auzit şi io că a fost om tare bun.

Dar un negustor cam diliu:

- Dacă nu murea Golescul, avea el grijă de Vodă Caragea până la urmă, că nu se mai îndură să se dea dus de pe tron…

- Şi ce, băh? Barem ăsta are burta pusă la cale, pe când ăla de-o să vină-n locu’ lui o să aibă foamea-n gât!

Anton nu-i băgă în seamă. Dar Ciupagea:

- Tăceţi, băh, dreacului, nu vedeţi c-avem boier la masă?

Anton dădu să-i zică birtaşului să-i lase în pace, numai că oamenii se şi băgaseră cu gurile în castroane şi ceaune, clefăind în linişte. După o vreme, Anton plăti şi ieşi.

- Ce-i iei, băh, apărarea lu’ ăsta, auzi el şoapte în urma sa, că l-a căpiat crăcănata aia de cioroaică de nu mai ştie de el!

Anton îşi umflă nările şi dădu să se întoarcă – cum adică: crăcănata aia de cioroaică? Ilona era…

Rămase locului. Care Ilona? Ce naiba se petrecea cu el, de încă se înfuria când îi auzea vorbind-o de rău pe… fiinţa aceea? El pe cine mai iubea? – că-l omorâse, că-l văzuse că-i bărbat… Îl izbise şi-i sfârtecase faţa – de ce i se mai strângea inima când glasul îi răsuna în cap? Per lui che adoro, ch’è il mio tesoro… Şi după al cui chip jinduia acum Anton? Era mort – moartă, ştia cine şi ce era; ce mai vroia acum? Se dusese, naibii, acolo, în cămăruţa lui Ghiulbenkian, odată cu aroma de mosc ce-l supsese în penumbra vorbelor…

Vorbele? Am rămas îndrăgostit de vorbele ce-l povestesc pe… omul ăla? Sau te pomeneşti că, încă de la bun început, m-am îndrăgostit numai de vorbele ce-mi roiau în minte despre el – ea?

- Dacă s-o ’ntoarce, fugiţi care-ncotro, proşti ce sunteţi! – îl auzi pe Ciupagea, suflând furios.

Anton se uită în birt. Nu spuse nimic şi porni ca beat, pe uliţi. Când îşi dădu seama că va trece prin faţa hanului Castrişoaiei, simţi că-l ia cu leşin. Se întrebă ce-o să facă bietul ursac pe care-l făcuse cadou – cine-o să mai aibă grijă de el acu’? Of, of, ce minciună… să-ţi cufunzi asemenea trup în mintea şi marea de dorinţi a unei femei…

Ocoli prin spate pe la Sfântul Ioan cel Mare, ajunse pe malul gârlii şi-o ţinu aşa, mergând în gol, până la Sfântul Ilie din Gorgani. Se petrecu, pentru a doua oară în aceeaşi zi, cu Bărbucică Catargi, dar, de astă dată nu-l mai văzu, aşa că n-avu cum să-i răspundă la bineţe. Intră apoi prin spate, în grădinile Bălenilor, îl alergară nişte câini prin livada de pruni a Sărindarului, după care sări gardul, din grădină în grădină, până ce ajunse pe malul de pământ ce avea la poale balta lui Dura Neguţătorul. Stătu acolo o vreme şi se uită la lumina cenuşie a amiezii, la stufăriş şi la pădurea dinspre Cărămidari. Zări un cârd de cocori care dădeau roată ostrovului, pregătindu-se de drum lung – ordonaţi şi potoliţi, erau liberi să plece când şi unde pofteau. Of, of, ce ruşine, ce ruşine pe capul meu… – îşi plânse el de milă. Ce-o să zică lumea acum? Cum o să râdă prietenii de mine? O să ajung bătaia de joc a ultimului calic din târg, fir-ar să fie.

Asta, doar dacă nu… Doar dacă nu sting nenorocirea asta cu o tărăşenie nebunească! Una din cale afară, care să le întreacă pe toate!

Auzi un scâncet venind din vale şi-l pufni râsul: doi câini se împreunau de zor, lângă un plop.

Eh, până la urmă o luă din loc şi ieşi din nou pe Podul Mogoşoaiei, prin dreptul hanului Filaret. Merse grăbit, trecu de Puţul cu Zale şi, în sfârşit, intră în palatul cel nou al Golescului, croindu-şi calea printre cerşetori, calici şi bocitoare venite să caşte gura, că dacă le-o pica ceva?

- Dumnezeu să-l ierte, zise Anton când intră în salonul cel mare.

Se duse în faţa Goleascăi şi-o îmbrăţişă, după care începu să se preumble printre oameni, de parcă poruncea să meargă unui trup străin. Se asigură că avea pistolul la îndemână dar Vodă nu era nicăieri.

- Ei, ce faci? – îl auzi deodată pe bătrânul Colţescu.

Era aproape lipit de Locureanu, ăla de-l ştia toată lumea ca fiind ta’su. Anton îi privi lung. I se părea că parcă zâmbeau cumva.

- Îl aştepţi? – îl luă bătrânul Locureanu iute de tot, înainte să se dezmeticească. Că te văd cam palid la faţă… Ochii-ţi lucesc… Pistoalele din panoplia de-acasă lipseau…

- Păi, îl aştept, şopti Anton.

Colţescu oftă. Căută pe cineva din priviri dar era prea multă lume, aşa că se lăsă păgubaş.

- Aci vrei s-o faci? – întrebă Locureanu.

Anton făcu semn că da. Prin spatele lui trecu atunci Mitropolitul Nectarie – îl tot certa pe un diacon, dintre cei ce cântaseră la slujbă: cică nu-ş’ ce dracu’ făcuse cu vinul dat de pomană.

- Butoiu’ ăla trebuia să-l ducem sus în deal, la noi, tâmpitule! – sufla Mitropolitul. Unde-ajungem dacă lăsăm toată pomana pe mâna enoriaşilor?

- Da’ am crezut că doar spinările alea dă porc îs pentru noi…

- Da’ unde-ai văzut tu să meargă slana fără vin? Tâmpitule!

Se îndepărtară.

- Aha… Uite-o şi pe Smaranda, făcu atunci Colţescul, cam paraponisit. Din cauza ei vrei s-o faci chiar aci? – îl zeflemisi el pe Anton. Ca să uite că te vezi cu coropişniţa aia de comediantă? Ca să te vază toată lumea cam ce fel de om ai vrea tu să fii?

- Mai bine, îl luă şi bătrânul Locureanu în primire, mai bine l-ai omorî omeneşte, nu la praznicul unui creştin de treabă. De ce nu te duci peste Vodă la palat, să-l împuşti bărbăteşte, în iatacurile lui, sau chiar la Divanul domnesc? 

Dar Anton:

- Ce vă pasă vouă unde-l omor? Aţi lăsat totul pe mâna mea… Când a fost să tragem la sorţi cin’ s-o facă, v-a luat tremuriciul pe toţi, c-o fi, c-o păţi. Acu’, tăceţi, naibii, din gură!

- Antoane… – se înroşi Locureanu la faţă. Eu ţi-s tată, iar conul Colţescu…

- Mi-eşti tată pe dracu! De când vă ştiu, numai vă văicăriţi! Că a făcut grecul, că a dres grecul… Dar până să mă băgaţi în… Frăţia asta a voastră, ce-aţi făcut? Aţi stat numai de vorbă, întorcând-o pe toate feţele şi miorlăind, ca babele…. Ziceţi toţi că ce boieri vechi sunteţi, că ce stirpe adâncă aveţi, dar până să mă nasc io, ce-aţi păzit? Taţii voştri ce-au aşteptat? Bunicii voştri după cine-au stat? După un thessaliot venit aici s-o împuieze pe mama?

Le întoarse spatele şi se vârî în mulţime. Zgarbură ăl bătrân râdea în hohote cu Bălăceanul care, profitând că Vodă-l lăsase pe Ghika să vină la praznic, se strecurase şi el în târg. Rudeanul cam băuse. Băleanca, dacă tot o lăsase bărbat-so’ să stea bot în bot cu Sivorski la legaţia franceză, acum trei zile, se sorbea acum din ochi cu rusul, Cunningham se învârtea încoace şi-ncolo, discutând aprins cu boierul Florescu.

- Mă, începu Colţescul, o fi ăsta fie-tu, dar…

- Nu-i fie-miu, mă, n-ai auzit? – se holbă Locureanu cel bătrân. L-am crescut ca pe copilul meu, am avut grijă de el şi de curva de mă-sa, că numa’ cine n-a vrut, n-a avut-o, iar el?! El?! L-ai auzit, nu?

- L-am auzit, coane… Linişteşte-te…

- L-am adus la noi, în Frăţie, să fac om din el, m-am pus chezaş pentru el în faţa matale, continuă Locureanu, înroşindu-se din ce în ce.

- Potoleşte-te, coane, se uită lumea la dumneata…

- Să se uite, domne’, să se uite! Ce? Crezi că nu ştiu ce zic toţi despre mine? – ridică el glasul.

- Hai să ieşim, coane, hai să ieşim că ne privesc cu toţii!

- Să ne privească, n-auzi? – dădu Locureanu să mugească, numai că bătrânul Colţescu îl trase cu forţa de braţ, ducându-l în curte. Să ne privească! Să se uite la mine, că acu’ mă duc la Vodă să-i zic că pramatia de fie-miu se pregăteşte să-l miruiască! Că a luat pistoalele de-acasă şi că…

- Da’ taci, naibii, odată, că tot asta voiesc şi eu să fac! – îi suflă Colţescul.

- Ah… da? – se potoli Locureanu, ca prin minune. Vrei şi mata să-l pârăşti?

- Păi, da… Că zilele-astea am mai croit ceva la planul nostru… Iar după ce l-am văzut acum pe Anton, cât ne urăşte şi ce gură-spartă…

- Aşa, aşa… E la fel ca mă-sa, blestematul! În plus, are sânge de grec, ce vrei? Sânge de curvar grec! Îl bag în paştele mă-sii de nu se vede, pricepi, coane Colţescule? De nu se vede! Io, cu gura mea, îl spun lui Vodă…

- Gata, gata, hai, ia şi matale un vin, ceva, şi hai la Vodă. Şi-a bătut el, Anton, şi-a bătut el joc de fie-mea cum a vrut până acum, da’ azi a-ntrecut măsura! Păi, ne spune el, nouă, ce şi cum? Off, ce chin pe capul dumitale, coane Locurene, cu aşa pui de cuc în casă…

Între timp, Anton ieşise în curte. Se uita peste tot după Vodă, dar Vodă, nicăieri. Atunci, îl întrebă pe Iancu Zgarbură dacă ştie ceva.

- Păi, a promis că vine, îi făcu acesta cu ochiul. Plângea pe mormântul Golescului de ziceai că acu’-acu’ îl lasă toate alea… Tre’ să vină, da-l ştii cum e!

Mai trecu ceva vreme, timp în care Anton se uită după caretele Mitropolitului care ieşiră din spatele casei pârâind, se mai văzu cu unul cu altul, le vorbi de parcă era de pe altă lume, îl văzu până şi pe domnul Gherghy care se strecura prin mulţime privind în dreapta şi-n stânga, uluit, ba o zări chiar şi pe domnişoara Dilly, care-i trase deîndată un cot lui Steinfels, prim-amorezul trupei.

Râseră amândoi şi dispărură printre ceilalţi.

Or fi ştiind că Ilona e bărbat? – se întrebă Anton, simţind cum i se înmoaie picioarele. Or fi ştiind că…

- Ai venit, până la urmă? – auzi el deodată glasul Smarandei, care se repezi la el şi-l apucă strâns de amândouă mâinile. Ce-ai făcut, Antoane, ce-ai făcut?

- Am promis c-o s-o fac, Smarando! Toată lumea ştie că am promis şi-acum sunt toţi cu ochii pe mine… Îi simt. Mă fac de râs dacă nu-l omor!

- Nu de Vodă vorbesc… – se tângui ea. Umblă un zvon, Antoane, că Ilona cică ar fi moartă…

Anton încremeni. S-a aflat deja? Câte ceasuri or fi trecut de-atunci?

- Şi, reluă el în şoaptă, ce mai spune zvonul ăsta?

- Că s-ar fi omorât. Că s-ar fi dus, sărăcuţa, de una singură în mahalaua Armenească, că ar fi arvunit o cămăruţă la unul, Ghiulbenkian, şi că acolo s-ar fi împuşcat. Iar lumea spune că e numai şi numai vina ta… Că nu trebuia s-o ameţeşti… Că femeile astea austriece sunt prea simţitoare şi că nu-s’ obişnuite cu hăndrălăii noştri… Că ai înnebunit-o de cap, că i-ai făcut tertipuri de-ale noastre… E adevărat, Antoane?

- De unde să ştiu eu? N-am fost cu ea în Armenească.

- De ce minţi? Nicu ăla mic al popii de la Biserica Ienii te-a văzut când ai plecat cu ea de la Hanul Castrişoaiei. Cică vă duceaţi spre Sfântul Sava…

- Ne-am despărţit până s-ajungem la pod, la Ceamur. Ne-am certat, iar io i-am spus că… – Anton se opri, brusc. Auzea lumea din jur de parcă ar fi trăit, toată, într-o cameră alăturată, imensă, uriaşă, cuprinzând în ea meleaguri în loc de mobile, oceane şi lacuri în loc de podele şi cerul cel nesfârşit în loc de tavan. Tot de-acolo i se părea că se ridică şi glasul lui – îndepărtat, gata să vorbească despre nişte întâmplări din alte tărâmuri, petrecute printre alte feluri de oameni. Te-am minţit, Smărăndiţo, şopti Anton după câteva clipe. Eu… am ucis-o, dar nu mă pune să-ţi spun ce şi cum. Eu am greşit totul, de la bun început. Cât despre Vodă, nu mai am de ales – la cum a fost ziua asta, nu-mi rămâne decât să-l ucid, aşa cum am promis tatălui tău şi tatălui meu şi tuturor celorlalţi din Frăţie.

Iar Smaranda:

- Ai… tu ai ucis-o?

Anton făcu semn că da. În clipa aceea, intră şi Bărcănescul pe poartă, deschizând calea Ghiculeştilor care zâmbeau într-o parte şi-n alta, de parcă erau acolo, la ei, în Tei, la vreo promenadă, ceva.

- Ne-a gonit el, Vodă Caragea pe noi, din oraş, da’ acu’ dracu’ l-a luat! – zise bătrânul Ghika de cum se dădu jos din caleaşcă.

- Ce? Ce vrei să spui?! – se strânse lumea în jurul lui.

Iar Ghika, zâmbitor nevoie mare:

- Am plăcerea să vă anunţ că Vodă Caragea a părăsit târgul Bucureştilor în ascuns… A lăsat vorbă că se duce la casa domnească de la Brebu, dar slugile lui spun că a luat cu el ce avea el mai de preţ prin casă…

Se făcu mare tărăboi. Lumea se repezi afară, în curte, dar pentru că Ghika poftea să intre, se buluciră cu toţii înapoi, în palat.

Cum? Când? Unde?

- Acum un ceas şi jumătate, au ieşit cu tot alaiul şi au luat drumul Braşovului… Doo’ştrei de caleşti şi carete, proclamă Ghika pe scările palatului, triumfător precum un faraon. Doo’ştrei!

După care, intră în salonul cel mare ca să-şi prezinte condoleanţele.

Buimac, Anton rămase de unul singur în curte. Podul Mogoşoaiei se goli, şi el, în scurtă vreme: chiuind, calicii şi cerşetorii o luaseră devale, spre Sărindar, ducând vestea din gură în gură. Numai un singur olog mai stătu o vreme în mijlocul uliţei, privind îndelung la Anton.

Apoi, o luă şi el, cu chiu cu vai, spre ulicioarele ce duceau spre Biserica Ienii.

///

Şi-acu, io ce să fac? – se întrebă Anton.

Ca mânat de altcineva, se duse în spatele palatului. Se pornise o stropeală măruntă. Îl zări pe Fane în mijlocul surugiilor, vociferând de zor. Caii deshămaţi fuseseră lăsaţi de izbelişte şi prinseseră a se preumbla prin curte, păscând şi bălegându-se care pe unde nimerea, în timp ce în caleştile abandonate ploua de zor, fără să-i pese nimănui. Singurul care nu vorbea era diaconul certat de Nectarie, Mitropolitul – el se spetea cu nişte săcotei pe care-i arunca, unul după altul, într-o caretă.

Anton se învârti ce se învârti până ce dădu cu ochii, în sfârşit, de unul dintre caii săi. Îi făcu semn lui Fane:

- Pune-o şa p-ăsta, c-acu’ trebuie să plec.

- Conaşule, da’…

- Pune şaua pe el că te-amestec cu gardurile lu’ conu’ Golescu! Mai iute, mai iute!

Boscorodind, Fane se apucă de treabă. Anton se trase sub o streaşină – şi-aşa avea să-l ude ploaia mai rău decât pe-o murătură în ceasurile ce urmau.

Deodată, Anton auzi un glas cunoscut:

- Ai făcut-o de oaie, boierule!

Era Filotim, calicul.

- Tu ce mai vrei, mă? Iar mi-ai adus carte?

- De astă dată, nu! Mai durează niţel până ce-s gata desemnele… Io vorbeam de curva-bărbat, de Ilona aia, pe care l-ai ucis în Armenească, rânji calicul. Un căpitan cu doi ceauşi de-ai Agiei au fost la Ghiulbenkian, să cerceteze… Unul dintre ceauşi a chemat cioclii, iar căpitanul cu ăl’lalt ceauş au plecat aţă la casele măriei tale, boier Antoane! Toată lumea spunea că doar domnia-ta ar fi putut s-o ucidă.

- Şi tu i-ai crezut?

- Io ţi-am spus ce cred ei, boierule, că d-aci înainte ştii şi singur ce-ai de făcut…

- Şi tu ştii ce-am io de făcut?

- Rupe-Pisici spune să nu ne mai forţăm să aflăm ce faci, că tot o să vedem desemnele alea până la urmă. Ochii noştri-s peste tot, coane Antoane.

- Ochii ca ochii… da’ de desemnat, cine o face?

- Parcă noi ştim? Noi doar îi spunem lui Rupe-Pisici ce şi cum am văzut fiecare, iar el îi spune celui cu desemnele. Pe acela, cu mâna pe suflet îţi zic, nu l-am văzut decât de la spate, când venea sau când pleca de la staroste… E om ca toţi oamenii numai că ştie să se strecoare prin târg pe nevăzute, ca un calic – deşi n-arată a calic. Şi aci dacă s-o afla, n-aş putea să-ţi spun care e.

- Eh, n-ai putea… Ţi-e teamă de Rupe-Pisici, că-ţi ia beregata dacă vorbeşti.

- Nu de Rupe-Pisici mi-e teamă. E taina prea mare. De când a venit omul ăla în târg, Rupe-Pisici şi-a pierdut somnul. Şi, când adoarme, totuşi, strigă prin somn şi ne cheamă-n ajutor.

- Coane Antoane, strigă atunci Fane, coane Antoane! E gata calul, boierule!

Îl aducea uşurel de căpăstru – era un roib căruia, dracu ştie de ce, îi spuseseră Postelnicu’. Înalt şi cu crupa zdravănă, fornăia încetişor şi ziceai că râde, privind la Anton. Clipea rar şi liniştitor, după cum au caii obicei.

- Azi ai noroc, Fane, spuse Anton, sărind în şa. Dă acum fuga acasă şi zi-i lu’ rândaşu’ ăla nou, Grigore îi spune, zi-i să ia calea Braşovului, după mine! Şi mai zi-i să omoare calu’ sub el, numai să vină degrabă… Ai plecat?

- Da’ ce fac cu coana Safta şi cu boierul, boierule?

- Ai plecat? – îl fulgeră Anton cu privirea.

Anton se întoarse să-l mai întrebe ceva pe Filotim, dar calicul dispăruse. Anton îmboldi calul şi ieşi în curtea din faţă, însă calicul nu era nicăieri.

Blestematul! – se înfurie Anton şi, neavând la ce să mai stea, o porni în galop spre drumul Braşovului. Când să treacă de cişmeaua lui Mavrogheni, însă, fără să-şi dea seama cum, deodată îşi aminti de… paharul din care băuse vin după ce-l ucisese pe fătălău. Mână calul din ce în ce mai repede, strecurându-se printre gorunii bătrâni de la marginea târgului, doar-doar ar da ochi mai repede cu alaiul lui Vodă, numai că gândul la pahar deveni tot mai stăruitor, până ce ajunse să-l zăpăcească cu totul, astfel încât, oriunde ar fi privit, numai acel pahar vedea.

Apoi, zări şi petele de sânge de pe pahar. Erau în număr de trei – cele trei urme ale degetelor sale, policarul, arătătorul şi mijlociul, degetele cu care ţinuse paharul după moda cea nouă, venită de la franţuji, care spunea că inelarul şi degetul mic trebuie răsfirate în evantai când sorbi din pahare.

Pe la Fierăstrău, lăsă calul să meargă la pas. Îşi scutură capul. De-acum, nu mai zărea decât cele trei pete, aidoma unor colosale ferestre mânjite cu sânge prin care privea la copacii din jur. Dintr-o tufă se auzi un fâlfâit grăbit – un sturz speriat se repezi în sus, printre crengi, dar Anton îl zări tot prin petele de sânge ale paharului.

Atunci, îşi dădu seama că petele aveau un desen ciudat. Linii – multe linii curbe, unduite frumos, una lângă cealaltă, precum inelele unui trunchi de copac retezat. Le asemui cu o ureche, aşa cum se desenau, una după alta, una după alta, una după alta.

Îşi privi apoi buricele degetelor, căutând să vadă acele linii îndeaproape. Mâna dreaptă… Mâna stângă… Din nou dreapta… stânga…

Urmări liniile cu luare aminte şi-şi dădu seama că cele de la mâna dreaptă nu se asemuiau cu cele de la mâna stângă. Şi atunci, dacă nici măcar dreapta cu stânga lui nu semănau între ele – era ăsta semn că buricele degetelor erau altele de la om la om, precum chipurile?

Anton nu cunoştea cuvântul amprente. Nici de Buenos Aires nu auzise vreodată – oraşul în care mai aveau de trecut aproape 80 de ani până când Juan Vucetich avea să se folosească, cel dintâi, de amprente pentru a identifica un criminal. Nu ştia nici că pe vremea lui Hammurabi se luau amprentele ucigaşilor, nici că în Kitay trăise un oarecare pârcălab, Kia Kung Yen pe numele lui, care recunoştea hoţii după amprente, nu citise nici Jami-al-Tawarikh, în care se amintea acelaşi lucru, nu auzise nici de Malpighi şi nici de Purkinje – bărbaţi însemnaţi, care îşi dăduseră seama că amprentele erau unice, irepetabile, marcă şi sigiliu.

Ce ştia Anton, însă, era că la orice judeţ, cine nu ştia a scrie şi nici pecete n-avea, punea pe hârtie degetul înmuiat în cerneală.

Sunt urmele mele, îşi spuse. Sunt precum urmele unor paşi şi se află pe paharul acela, rămas în cămăruţă la Ghiulbenkian. Calul fornăi scurt şi se scutură, vesel.

Anton nu mai stătu pe gânduri: crima lui avea să fie doar una – aşa că scoase cel de-al doilea pistol din pelerină şi descălecă. Se duse la marginea drumului, privi într-o parte şi-n alta, după care luă pistolul în mâna stângă, îşi împreună cele trei degete de la mâna dreaptă şi le ridică în faţa ochilor.

Sbrafff! – carnea şi oasele degetelor îi înfloriră pentru o clipă mult prea scurtă. Simţi arsura năprasnică, apoi văzu sângele izbucnind în fuioare.

- Blestemată Ilona, icni el, încovoindu-se. Fiinţă blestemată!

Scăpă pistolul pe drum. Se apucă cu cealaltă mână de cioturile degetelor şi se prăvăli în genunchi. Răcni de durere, de furie, de ciudă.

Ce clipă fusese aia în care îl văzuse pe comediant pe scena Cişmelei Roşii? Cum de se plămădise clipa aia, dintre miliardele şi miliardele de clipe ale vieţii fătălăului, plecat din Krakowia, migrat prin Imperiu, ajuns la Vienna şi de acolo la Bucureşti, şi cum de se amestecaseră cu clipele de nenumărat ale lui Anton Canta, bătăuş şi boier, hăndrălău care se caftea la eleşteu cu başbuzucii, care răsturnase femei de toate naţiile prin aşternuturile mahalalelor, un neterminat care, uite, primea epistole şi desemne de la necunoscuţi…?

- Monsieur Canta? Vous vous sentez bien?

Anton răsuci capul. Baronul de Segonzac se apropia de el. Era călare pe un cal sur, cam slab. În spatele lui: Prasad, călare şi el.

- Frate, îi spuse indianul.

Iar baronul:

- V-am spus că Prasad e un om foarte inteligent. A învăţat o sumedenie de cuvinte în limba dumneavoastră.

- Ce vrei, baroane?

De Segonzac se scotoci sub redingotă. Scoase un plic gros, foarte gros – semăna, mai degrabă, cu o ploscă pântecoasă – şi i-l arătă lui Anton, zâmbind.

- Aş fi putut să mă prefac că n-am primit nicicând această misivă, zise el. Aş fi putut s-o păstrez numai şi numai pentru mine. Oh, la, la, mais vous perdez votre sang à flots… – exclamă baronul. Tenez! – mai zise el şi-i întinse lui Anton batista.

Anton făcu semn că nu-i dorea batista. Postelnicu’ fornăi uşor şi, apropiindu-se de Anton, îl împinse uşurel cu botul. Numai că, de astă dată, îl privea speriat – Anton ar fi pus mâna în foc că Postelnicu’ era speriat şi că, dacă ar fi avut gură să vorbească ar fi întrebat: dar ce se întâmplă stăpâne, ce-i cu oamenii ăştia? Ce naiba vor de la matale?

- Ce naiba vrei, baroane?

- Deocamdată, să vă înmânez această scrisoare. Mărturisesc că nu m-am putut abţine şi că m-am uitat peste ea, dar, e teribil de voluminoasă. E un rotulus veritabil… Donc, nu i-am parcurs decât tablourile de la început şi primele rânduri scrise.

Iar Anton:

- Şi cum vi s-a părut?

- Judecaţi şi singur, îi întinse el plicul. Oh, vedeţi să nu pătaţi hârtia cu sânge.

- Ia aminte, frate, grăi Prasad, fără să i se clintească un muşchi.

De Segonzac păru să se enerveze, căci se răsti la indian într-o limbă pe care Anton n-o pricepea. Cu toate astea, Prasad abia atunci zâmbi.

Cu chiu cu vai, Anton deschise plicul, scoase manuscrisul şi se apucă să-l desfăşoare. La început, era acoperit, cum altfel, cu schiţe desenate în fugă.

El, la bal la franţuji. El, împreună cu Ilona trecând peste podul lui Ceamur. Anton, rupând o floare pentru Ilona. Ei doi hârjonindu-se. Focul de armă. Apoi, un fel de stâlp, care n-avea legătură cu nimic şi sub care era scris Ilona lingam.

- Prasad îmi spune, simţi baronul nevoia să intervină atunci, Prasad îmi spune că acest lingam, care este al lui Shiva, nu are legătură cu ceea ce ne-ar trece nouă prin minte.

- Habar n-am cine-i Shiva. Iar Prasad habar n-are ce-mi trece mie prin minte.

Privi mai jos. Anton, mâncând la Ciupagea. Anton, stând de vorbă cu Locureanu şi cu Colţescu. Şi tot aşa, până la ultimul tablou, alcătuit doar din nişte linii ce păreau să nu arate nimic – o simplă mâzgăleală. Dedesubtul lor scria: şterge bine hârtia ca să vezi ce-i aici, dar n-o face decât când eşti singur.

- Ce crede Prasad despre liniile acestea? – întrebă Anton, în zeflemea.

- Nu crede nimic. Am şters hârtia din răsputeri, dar nu a apărut decât ceea ce vedeţi şi dumneavoastră.

Anton puse scrisoarea pe genunchi şi îşi trecu mâna stângă peste hârtie. O dată, de două ori… apăreau alte linii, şi alte linii… De Segonzac mână calul până lângă Anton şi privi peste umărul lui.

- Oh, mon Dieu, dar cum aţi făcut?

- Aşa, îşi mai trecu el mâna peste hârtie.

Şi atunci, văzu. Văzând, trecu mai jos, cu repeziciune, doar-doar n-ar vedea de Segonzac ceea ce văzuse Anton. Acolo, dădu peste un şir de slove pe care le putea citi:

Dacă Anton Canta trăieşte în carne şi oase şi dacă cineva scrie povestea lui Anton Canta, şi dacă altcineva, citind povestea, o desemnează în tablouri, şi dacă altcineva, văzând-o desemnată în tablouri, face cântece din ea, şi dacă altcineva, ascultând cântecele, o povesteşte prin viu grai altcuiva – atunci cine l-o fi desemnat pe Anton Canta să trăiască în carne şi oase şi care dintre toţi cei ce se numesc Anton Canta este viu cu adevărat?

Cel din slove? Cel din desemne? Cel din cântece? Cel din carne şi oase, sau cel repovestit prin viu grai? 

Strânse rotulusul, îl vârî la loc în plic şi închise plicul. Acum, nu trebuia decât să câştige ceva vreme – să dea timp să se petreacă păţaniile văzute în cel din urmă desemn, după cum fuseseră schiţate. Doar aşa putea să iasă la liman.

- Domnule Canta… Şi noi avem o grămadă de hârtii ca cele pe care le aveţi dumneavoastră. Am putea să facem atât de multe împreună dacă am cădea la învoială!

- Deocamdată, trebuie să mă achit măcar de înţelegerea pentru care am bătut palma.

- Nu mai e nevoie. Caragea a plecat şi n-o să se întoarcă niciodată în Valahia. Capugiul lui Mahmud e pe drum spre Bucureşti şi-l va înscăuna pe omul dorit de noi. Acele lucruri s-au aranjat bine mersi, Monsieur Canta.

- Nu mă interesează că s-au aranjat, făcu Anton, urcându-se în şa. Am motivele mele ca să-l ucid pe Caragea.

- Uite, frate! – spuse Prasad atunci şi, mânând calul, se apropie de Anton. Şi eu am primit scrisoare. Aici. Chiar în cetatea ta. Poftim!

Erau tot câteva schiţe, numai că îi reprezentau pe de Segonzac şi pe Prasad. Ultima schiţă era, la fel ca în scrisoarea lui Anton, un noian de linii din care abia dacă se desluşea ceva. Numai că sub ele, spre deosebire de scrisoarea lui Anton, nu scria nimic.

Iar Anton:

- Voi aveţi calea voastră. Eu o am pe-a mea, dădu el s-o ia din loc.

- N-aţi privit cumsecade la ultima schiţă din scrisoarea noastră, domnule Canta, zise baronul. Dacă aţi fi făcut-o, v-aţi fi dat seama că n-aveţi cum să plecaţi!

Se auzi ropot grăbit de copite, iar dintre copaci apăru Grigore Canta, mânându-şi calul nebuneşte.

- Vedeţi…? – zâmbi Prasad. Ceva ce seamănă cu asta, arătă Prasad spre Grigore, ceva ce semăna cu întâmplarea asta aţi văzut şi în scrisoarea dumneavoastră şi, la fel, am desluşit şi eu în scrisoarea mea. Noi doi, tu şi cu mine, trebuie să fim ca fraţii, după cum tot încearcă baronul să te facă să pricepi. Să ne uităm împreună peste scrisori. Tu, eu, domnul de Segonzac. Ba chiar şi acest om care vine, dacă vrei tu. Domnule Canta, înţelege odată că nu eşti decât visul celui care te scrie…

- Eşti un prost, băh! Io nu-s’ visul nimănui! Ştiţi şi voi asta, dar nu pricepeţi cum de se potrivesc lucrurile: desemnele, scrisorile, slovele – pe-astea nu le pricepeţi, că de-aia umblaţi după mine cu limba scoasă.

- Dacă ne-am pune în minte, interveni baronul, am putea ca, împreună, să dăm peste cel ce face schiţele… Aţi văzut că hârtia… hm, hârtia pe care scriu ei este tare deosebită. Scrisul, la fel. Oamenii care ştiu asemenea lucruri ne pot rezerva surprize deosebite, nu credeţi? 

- Nu, făcu Anton, şi-şi mână calul în întâmpinarea lui Grigore.

- Hai noroc, frate! – hăuli Grigore. Mi-a zis Fane să viu, şi-acu’, uite-mă!

- Hai, bine-ai venit, făcu Anton.

- Ai-ai-ai… ce-ai păţit, Antoane? – întrebă Grigore, văzându-i mâna însângerată. Ai-ai-ai… Cumva, oamenii ăştia…

- Nu, nu, nu, zise Anton. Ei n-au nici o legătură cu rana mea.

Îl privi lung pe Grigore. Apoi se uită la calul lui. Era năduşit tot şi abia mai sufla. Postelnicu’, în schimb, bătea din copită, nerăbdător. Anton vârî scrisoarea în coburii şeii.

- Nu ne faceţi prezentările, domnule Canta? – zâmbi baronul.

- Parcă voi nu l-aţi şti.

Îl îmboldi pe Postelnicu’, iar acesta prinse a se roti. Necheză uşor şi se vârî în calul lui Grigore.

- Uf, săracu’ de tine, făcu Anton şi descălecă. Îi săltă copita, privi la caiele, şi se apucă să scobească, de parcă vroia să-l scape pe Postelnicu’ de-o piatră înfiptă sub potcoavă. Apoi, deodată, scoase din pelerină pistolul cu care puşcase în cămăruţa lui Ghiulbenkian şi-l aţinti spre baron.

- Grigore! Treci pe calul meu şi pleacă! Pleacă şi să nu te mai vadă nimeni din târgul Bucureştilor, niciodată!

- Monsieur Canta! – exclamă de Segonzac. Dar putem să ne înţelegem, mon Dieu!

- Ce vrei să faci, frate? – se chiorî Grigore.

- Ia calu’ meu, Grigore, tai-o d-aci şi nu mai întreba nimic!

- Frate…

- Pleacă, n-auzi? Ţi-am zis că epistolele nu-s’ de mine! Aţi auzit şi voi, da? – îi întrebă pe baron şi pe Prasad. Epistolele şi slovele voastre nu mă interesează nici cât negru sub unghie!

- Domnule Canta, făcu baronul, împăciuitor.

- Nu mai spune nimic, coane, făcu Grigore atunci şi, deodată sări pe Postelnicu’. În clipa aceea, Prasad îşi repezi calul spre Anton, dar acesta sări într-o parte:

- Stai locului, că-ţi împuşc bunătate de baron, mă!

Grigore scoase şi el pistolul, aţintindu-l spre indian:

- Stai, dracu’, liniştit, că n-ai bătut atâta drum ca să te-omor io aici!

- Domnilor, domnilor…. Nu se pune problema qu’on s’empoigne comme des chiffonniers… Ne putem înţelege! Toţi am avea de câştigat!

- Du-te, odată, Grigore! Dispari d-aci! Şi nu mai aştepta pe nimeni, pricepi, pe nimeni! Epistolele trebuie să-ţi rămână doar ţie.

- Frate… eşti singur… cum naiba să te las… ăştia-s doi…

- Du-te, mă, du-te dracului, odată, că acu’ ai văzut şi cum se termină cu mine! – scuipă Anton vorbele.

Grigore dădu bice calului şi-o luă în galop spre târg. Se opri puţin mai încolo şi privi peste umăr.

- Pleacă, n-auzi!

Grigore îşi potrivi cuşma pe frunte şi-o şterse fără să mai privească în urmă. De Segonzac strâmbă din nas.

- Mă dezamăgiţi, domnule Canta. Dacă voiaţi să fiţi mai veridic, ar fi trebuit ca măcar acum, la sfârşit, să schimbaţi pistolul cu fratele dumneavoastră. Cel pe care-l ţineţi în mână, am văzut-o din prima clipă, e mânjit de pulbere la gura ţevii. Numai fratele dumneavoastră ne-a mai ţinut în loc. Acum, o să trebuiască să-l vânăm pe el, aşa că, haideţi să ne înţelegem. Nu e nevoie să curgă sânge.

- Credeţi? – făcu Anton, făcând un pas către baron.

- Domnule Canta, aţi avut o zi infectă, ştiu, dar haideţi, fiţi rezonabil.

- Cât de rezonabil să fiu? Am văzut foarte bine ce reprezenta ultimul tablouaş, spuse Anton şi continuă să avanseze spre baron, cu arma goală aţintită spre el.

- Domnule Canta, îmi repugnă să trag într-un om lipsit de apărare, făcu de Segonzac, scoţând, la rându-i, pistolul din redingotă.

Era o armă ciudată – mică şi scurtă, dar cu o ţeavă extrem de groasă. Anton surâse şi apucă armăsarul baronului de dârlogi.

- Aici, aici, îl chemă alături pe Postelnicu’. Poate că n-o să trageţi… Cel puţin, aşa ar trebui, dacă e să mă iau după ultimul desemn din scrisoarea mea…

Cu chiu, cu vai urcă în şa. Până la urmă, puse pistolul la loc în pelerină. Se uită la cei doi.

- Ştiţi ce doresc, nu?

- Nu. Din păcate, zâmbi baronul cu amărăciune, nu ne-am priceput să ştergem ultima schiţă, aşa cum aţi făcut dumneavoastră… Chiar nu vă interesează să aflaţi cine ştie atât de bine cum şi în ce fel se petrec lucrurile, astfel încât să deseneze nu numai ce s-a petrecut, dar şi ce anume se va petrece?

- Nu. Acum, trebuie să plec. Dacă vă promit că n-o să trag în dumneavoastră, îmi daţi pistolul acesta? Ca să fiu sincer, arma dumneavoastră îmi pare mai interesantă decât toată hârţogăria de care-am scăpat.

De Segonzac se uită la Prasad. Iar acesta:

- Domnul Anton Canta este liber de-acum. Rotulusul stirpei lor se află, deja, la fratele domniei-sale.

- Îţi dau pistolul, făcu baronul, mâhnit. Ştii, îl primisem de la Împăratul meu, à Sainte Hélène, il y a un an et demi…

- Înseamnă că e cea mai nimerită armă ca să ucid un domnitor, fie el şi pe fugă, spuse Anton.

Luă arma din mâna baronului, se înclină, şi-şi împunse calul cu călcâiele. Se afundă în pădure, în galop. În scurt timp, dispăru după un cot, dar nici Prasad, nici baronul nu se clintiră.

- Mda, făcu baronul după o vreme. Aş vrea să mai privesc odată schiţele pe care le-ai primit. Vreau s-o… hm, şterg pe ultima dintre ele, după cum a făcut domnul Canta. Hm, domnia-sa nu s-a purtat deloc cu hârtia aşa cum m-aş fi purtat eu.

- Canta nu-i obişnuit cu hârtiile, remarcă Prasad şi-i înmână baronului scrisoarea.

De Segonzac privi cu atenţie la ultima schiţă. Îl desluşi pe Grigore care venea cu calul către ei, prin pădure, îl ghici pe Anton cum porneşte spre târgul Ploieştilor, dar, de-aci încolo nu mai pricepu nimic – erau doar acele linii fără de sens care se pierdeau în nişte slove fără cap şi fără coadă.

Baronul şterse ultimul desen cu toată puterea, după cum îl văzuse pe Anton că face – ziceai că netezea o bucată de stofă. Abia atunci reuşi să vadă ce se năştea dintre linii: Anton Canta năpustindu-se asupra alaiului lui Caragea, ţinând în mâna stângă pistolul cu care trăsese singurul glonţ posibil în chipul celui ce-şi spunea Ilona Steclaci. Galopând, Anton avea pulpanele pelerinei ridicate, iar pistolul baronului se ghicea şi el, undeva în urmă, căzut în colbul drumului şi fumegând.

- Oh, exclamă Prasad, Monsieur Canta nu are nici cea mai mică şansă.

- Nici nu şi-a propus să aibă vreo şansă, comentă de Segonzac. Un om bizar, acest Canta… În învălmăşeala aceea, toată lumea o să creadă că a tras şi cu pistolul cu care ne-a ameninţat pe noi. Nu înţeleg de ce vrea asta, la fel cum nu înţeleg nici de ce s-a împuşcat în… degete… Parcă numai degetele îi erau rănite, nu?

- Numai degetele, făcu Prasad. Primele trei degete de la mâna dreaptă.

- M-da… Mergem pe urmele lui, ca să vedem dacă lucrurile se petrec întocmai ca în desen?

Iar Prasad:

- Eu cred că nu vrei decât să vezi dacă Anton n-o să scape şi de data asta.

Şi cu asta, plecară să prindă din urmă alaiul lui Vodă Caragea.

///

Aici se încheie povestea lui Anton Locureanu, zis Canta, aşa cum am aflat-o de la fiul lui Raul Ghiulbenkian, proprietarul cafenelei dosite din strada Popa Rusu. Nimeni nu ştie precis ce s-a petrecut cu Anton după ce s-a repezit asupra alaiului lui Vodă, dar, cel mai probabil a fost ucis. Cert e, însă, că nici un registru nu menţionează nici decesul şi nici înmormântarea sa. Nu ştim dacă actul său nesăbuit a fost aflat de rudele şi prietenii săi, după cum nu ştim nici ce s-a mai bârfit pe seama sa după încheierea acestei întâmplări. După cum spusese Prasad, Anton nu mai avea importanţă: rotulusul nu mai era în posesia lui aşa că povestea nu ne mai spune nimic în acest sens, chiar dacă bucureştenii or mai fi discutat despre ciudatele păţanii, preţ de câteva săptămâni, după cum aveau obicei.

Se ştie, însă, că la scurt timp după ce s-au consumat aceste întâmplări, Ghiulbenkian a pus un nou nume tavernei, şi anume Ursul Levantului. Cei care au trăit pe vremea aceea spun că, la numai trei zile după moartea celui ce-şi spunea Ilona Steclaci, în curtea lui Ghiulbenkian a apărut un pui de urs, care nu s-a lăsat niciodată dus de acolo. 

Nimeni n-a priceput de ce-a dorit Anton să scape de cele trei amprente care l-ar fi incriminat – cei mai mulţi spun că, prin cine ştie ce mecanism bizar, ar fi avut o nemaipomenită intuiţie, chiar dacă aceasta era lipsită de urmări practice în ce-l privea. Unii spun că Anton ar fi dorit să dea cu tifla celor care, cândva, ar fi fost dispuşi să-i ia urma pornind de la paharul din cămăruţa lui Ghiulbenkian. Aceştia din urmă cred că, simpla primire a epistolelor, l-ar fi făcut pe Anton (fiinţă suspicioasă, în fond) să înţeleagă că nici un act petrecut pe lumea aceasta nu e lipsit de urmări, numai că firea sa, prea înclinată spre pragmatism, a interpretat acest lucru de parcă el ar fi fost buricul pământului: nici o crimă nu rămâne nedesluşită, nici chiar dacă cel ucis este un pederast.

Zburându-şi degetele, Anton Canta ne-a împiedicat pe toţi să facem afirmaţii clare în ce priveşte crima lui. Numai că, în egală măsură, degetele lui zdrobite fiind exact cele ale căror urme se aflau pe pahar, suspiciunea oricui a fost ridicată la cote maxime.

Dar, aşa era Anton Canta şi, ca el, o grămadă din cei ce alcătuiau poporul lui: îi bănuieşti mereu de cele mai rele lucruri, dar niciodată nu poţi să probezi că au făcut una sau alta. Aşa sunt ei – preocupaţi să se acopere cu o armură alcătuite mai ales din cuvinte.

–//–

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

Ieşind de la legaţie, Anton se strecură pe nevăzute pe lângă caleaşcă  – îl auzi pe Fane râzând alături de ceilalţi surugii care aşteptau în frig şi-n zloată, după care o luă tiptil, furişându-se pe uliţi până la birtul lui Chesaru, ăla de la maidanul Episcopiei. Decum intră, îl zări pe Grigore la masă, lângă o mahalagioaică tânără şi frumoasă.

- Hai să trăieşti, frate! Sângele apă nu se face, îi zise Anton, făcând cu ochiul spre femeie.

Grigore râse larg. Mahalagioaica, una lungă şi zdravănă de pârâia carnea pe ea, se ridică şi-o şterse cât ai clipi din ochi.

- Hai să trăieşti şi tu. Măi, frate, măi… Mi-e cam ruşine să stau p’aci pe banii matale. Îmi place să mănânc, să beau şi să vrăjesc muierile – dar o să mă plictisesc dacă mă ţii mult aşa.

- Păi, mi-e cam ruşine să-ţi dau simbrie, fir-ar să fie. Dacă ar fi după mine, ţi-aş da bani aşa, fără să faci nimic. Când e, e! – când nu e, nu e! – şi-acum e! Uite, am vorbit cu tata înainte să plecăm la franţuji. Ziceai că-ţi plac caii, nu?

- Şi-ncă ce-mi mai plac!

- Păi, atunci, ce să facem, o să cam ai grijă de caii noştri, frate, ca să nu bată la ochi… Epistolele-alea… Le-ai pus bine?

Grigore zgâlţâi ditamai tăşcălăul care-i spânzura peste umăr.

Dar Anton:

- Vezi c-aci nu-i ca la tine, în Corbii-de-Piatră! Aci, dac’o fi să fie, te face unu’ de nici nu-l miroşi… Iar muierile-s mai ale naibii ca toate!

- Marghioliţa asta cică-i muiere cu scaun la cap, se apără Grigore. E de-aci, de la birt… Şi pe urmă, Rupe-Pisici mi-a spus că mă-nvaţă el cum se trăieşte pe la voi, pân târg.

- Vezi să nu-i crească nasul prea lung, lui Rupe-Pisici, ăsta… Ei, mâine dimineaţă o să chibzuim cu luare aminte, să vedem unde pitim toate epistolele alea. Mda… Cine-ar fi zis… Să-mi apară un frate aşa, din senin…

- Mie tot mi-e ruşine, conaşule.

- Ia nu mă mai coconi atâta! Mai bun un frate de sânge decât toţi fraţii de vin pe care-i am. În plus, îmi place cum se aşează lucrurile! Parcă ar începe un basm din acela, ştii… Vine Făt-Frumos, face, drege şi pfuuh! – toate alea se pun pe calapod!

- Mama zice că nici un basm nu stă alături de păţania a mai groasă dintr-o viaţă de om.

- O cred, făcu Anton. Că zău dacă pricep ce şi cum mi se întâmplă de la o vreme-ncoace. Aşa că, un frate care m-ajută e binevenit. Bun! Aşadar, dis-de-dimineaţă, deîndată ce se crapă de ziuă, vii la noi în Podul Caliţii, spui că eşti Grigore din Corbii-de-Piatră şi că pofteşti să te tocmeşti rândaş, că tu eşti ăl de-a vorbit cu mine, da?

- Da, frate!

- Numa’ să nu te scapi că suntem fraţi şi alelalte ce le-ai mai auzit…

Grigore se înroşi niţel:

- Oi fi io dă la munte, da’ una-alta, mai pricep io.

- Bine, nu te supăra! Hai, ai grijă de tine, da’ n-o ierta pe Marghioliţa, ’nţeles? – zise Anton, ridicându-se de la masă.

- N-o iert, coane, n-o iert!

În clipa aceea, un lăutar începu să se tânguie de mama focului:

Uite-l cum vine la pasî,

Calcă-n câinii de pripasî,

Şi le ia muierileee

La toate beizadelileeee,

Canta, Canta, hoţ de omî,

Suie-i pe boieri în pomî!

- Ce naiba? – se miră Anton. Asta ce mai e?

- Ah, păi l-a mai zis de v’o doo ori… Vin p-aci nişte căruţaşi de la nu-ş’ ce vamă de la voi, dân târg! Ăia îl ştiau cel mai bine şi l-au pus pe nea ăsta să-l zică aşa, cu foc… Da’ zău dacă-mi venea să cred că-i despre Canta ăla care mi-e frate, chicoti Grigore. Eşti cam zvăpăiat, frate!

Ş-apoi dete iel de-o fatăî,

Care-l scoase de la roatăî

Care-i supse snaga toatăî

De-l lăsă singur în zloatăî

Canta, Canta, râd dujmaniii,

Viaţa-ţi vor şi gologanii!

Pân’ şi Vod-acu’ te vede

Că ţi-ascuţi hangerele,

Că ţi-au foc pistoalele

Şi că-ţi arde sângele!

- Să mă ia dracu’… ăştia mi-au făcut cântec, râse Anton cam strâmb. Hai mai bine s-o şterg d-aci până nu mă recunoaşte vreunu’. Ne vedem mâine dimineaţă.

Îşi luară la revedere, iar Anton ieşi din nou pe uliţă şi începu să meargă aiurea, rătăcind prin mahalale. Îl ningea, dar nu-i păsa. Se gândea la Vodă Caragea şi la vorba pe care nu şi-o ţinuse nici faţă de Colţescu ăl bătrân, nici faţă de prietenii săi. Se gândea la Iordache Olimpiu şi la ce-o să spună lumea după ce-o să afle că grecul acela va fi făcut ceea ce nu făcuse el, Anton Canta despre care, iată, umblau şi cântece de-acum. Se gândi la epistole şi la acel om care desemna de toate – te pomeneşti că fusese şi el la bal, la legaţia franţujilor? Iar cântecul lăutăresc? – se gândi el din nou. P’ăla cine-l mai făcuse? Că parcă i se păruse că versurile-l cam luau peste picior…

…Care-i supse snaga toatăî

De-l lăsă singur în zloatăî…

Na, că tot o să trebuiască să-l ucid pe Caragea, se hotărî Anton când, fără să-şi dea seama cum, se trezi prin mahalaua Doamnei, prin dosul bisericii, la doi paşi de poarta hanului Castrişoaiei. Se înfofoli mai bine în pelerina largă şi pătrunse în han. Urcă scările. Se duse la uşa Ilonei şi bătu.

- Jaa?!

Nu spuse cine e şi intră încetişor.

Îmbrăcată într-un halat gros ce-i lăsa descoperite picioarele lungi şi mlădii, Ilona stătea la masă şi scria o epistolă la flacăra tremurată a lumânării. Se întoarse brusc, privindu-l cu frică, parcă, după care ţâşni din scaun:

- Dumnezeule, ce bine că ai venit! Ce bine-mi pare că ai venit din nou! – îl îmbrăţişă ea la fel cum o făcuse cu zece ceasuri mai devreme, pe poteca ce ducea la eleşteurile Fălcoienilor. Se amestecară unul cu altul şi se îmbrăţişară şi se unduiră în felul acela de neînţeles, el încercă să facă ceea ce ştia că se face în asemenea clipe, ajunseră în pat şi se răsuciră, îşi supseră buzele şi-şi frământară limbile, se rostogoliră în aşternuturi, mârâiră şi parcă se luptară cumva, de ziceai că-s fiare ce se pândiseră anotimpuri întregi ca să intre la loc în călduri.

După o vreme, se prăvăliră ca răpuşi unul lângă altul, la fel de îmbrăcaţi ca la început, suflând din greu, buimaci, gâfâinzi şi sătui, chit că nimic nu se sfârşise.

- Ştii ceva Ilona, zise Anton după ce-şi recăpătă suflul, zilele astea am să omor un om.

Puiul de urs, care până atunci nu scosese nici pâs, dădu un mormăit greoi şi tresări, de parcă s-ar fi trezit din somn.

///

 - Dacă nu mă-ntorc, ai tu grijă de epistolele alea… – îi zise Anton lui Grigore. Dacă iese rău, ascunde-te, cu ele cu tot, până ajunge tatăl nostru aci în târg.

Grigore se cam codi să răspundă. Dădu să se uite în zare de parcă ar fi vrut să prindă putere dar, cel mai apropiat deal, şi anume Dealul Mitropoliei, era mai mărunt decât colina dindărătul casei din Corbii-de-Piatră. Dimineaţa era cenuşie, cu cer umed, coborât până jos.

- Basm ziceai, făcu Grigore. Of, bine-ar fi fost să trăim păţaniile astea în sat la mine, că târgul ăsta nu prea se potriveşte cu basmele – n-am mai văzut atâta noroi de când mă ştiu.

- Şi nici atâtea jigodii, zise Anton.

- Nu vrei să-mi spui ce faci?

Anton dădu din cap:

- Lasă-mă să ies cumva din încleştare! Dacă scap, o să râdem împreună, dacă nu, o să mai facă vreunu’ un cântec despre mine. Sau, o să mă desemneze. Pân’ la urmă, tot afli tu ce şi cum.

- Tata scria în epistolă că…

- Nu sunt aşa cum şi-ar dori tata să fiu, se încruntă Anton. Ei… e mult mai bine că ai apărut şi tu p’aci, măi Grigore. Presimt aşa, că ce-or vrea ei de la noi e peste puterile şi pofta mea. Ăştia sunt oameni născuţi din cuvinte, ba chiar din desemne, şi aşa vor să-mi facă şi mie viaţa, măi Grigore. Dacă soarta ţine cu mine, bine, dacă nu, parcă n-aş vrea să ajung aidoma lor. În târgul ăsta suntem mai mult ca fiarele, frate, şi asta-mi place cel mai mult. Aici cresc copacii şi buruienile vraişte, iar apa curge la vale cum are chef – of, parcă n-aş vrea să se piardă toate astea! Păi… Ai auzit tu că-n târgul lor cel mare de la Paris au uliţele podite cu piatră? Nu cu lemn – cu piatră!

- Adică, făcu Grigore, cu cărămizi?!

- Nu, nu! Seamănă cu nişte cărămizi, numai că-s’ dân piatră! Cic-ar avea toate casele puse la linie, nici mai în faţă, nici mai în dos… Până şi bălţile sunt făcute de mână omenească prin târgurile lor, ba chiar şi râurile, iar bisericile, aud, sunt înalte de tot, mai înalte decât cei mai înalţi stejari… De ce-or fi intrând ei aşa, ca împăraţii, peste câmpuri şi păduri, poţi să-mi spui? Ce fel de viaţă mai e aia când, în loc să vezi, naibii, soarele sau luna, ţi se împiedică privirea în acoperişuri şi turle? Aşa că, Grigore, iartă-mă, dar nu prea vreau viaţă din asta cum vor ei. Una-două, pui genunchiu’-n pământ, mai faci o reverenţă, mai săruţi o mână şi tot aşa. Iar dacă ai ceva de zis – te grăbeşti să pui în cuvinte pe care le scrii, naibii, într-o epistolă, să te afle toţi, iar tu să uiţi de ele… Că mie de-asta mi-e cel mai teamă cu slovele astea: dacă scriu, o să uit ce-am scris, că gândurile îmi pleacă din minte tocmai hăt, pe hârtie! Deci… Epistolele de la tata… parcă m-aş mai gândi o dată dacă e de mers până la capăt, după cum zice el. Poate că n-o fi de mine asemenea tărăşenie.

- Ştiu io dacă-i bine să faci după capul tău? – făcu Grigore. Tata, ţie ţi-a lăsat şi epistole, şi tot.

- Da. Dar a fost om deştept şi-a avut grijă să mai aibă un fiu, râse Anton. Îmi pare rău că n-ai venit mai de mult pe aci. Tiii… Să vezi ce-am mai fi făcut noi doi prin târgul ăsta!

Îşi luă rămas bun şi-o luă pe jos, precum calicii. Era devreme. Se opri în piaţă la Sfântul Anton, se cafeli la Altîntop, supse şi-o narghilea de la el, după care o luă mai departe prin uliţa Gabrovenilor, ieşi în Uliţa Mare, de acolo trecu prin spatele hanului Şerban Vodă, iar în faţa caselor cele mari ale Bărcănescului, îşi trase pălăria pe ochi şi-şi vârî capul în gulerul pelerinei. O luă la stânga spre hanul Castrişoaiei, dar Nicu ăla de scria frumos, feciorul popii de la Biserica Ienii, îl recunoscu şi-l strigă din spatele gardului:

- Bună ziua, bună, coane Antoane!

Anton se făcu că nu-l vede, fapt ce avea să cântărească în orele următoare, după ce firul întâmplărilor se va fi depănat până la sfârşit.

Trecu apoi în grabă pe lângă casa Agăi Niculaie Villara, cel ce nu se dezlipea de anteriu deşi-i plăcea să stea în clădire nemţească, frumoasă. Ciudat: lui Anton i se făcuse o sete cumplită, dar, chit că-i ardea buza după o bragă, trecu pe lângă bragagiul din colţ fără să-l bage în seamă.

Ce mai tura-vura, se duse la Castrişoaia şi-o luă pe Ilona la plimbare, aşa cum făceau de obicei.

Era sâmbătă, 28 septembrie, pe la ceasurile zece din dimineaţă. La ora aceea, Vodă Caragea însoţea convoiul mortuar al Golescului, care tocmai pornea din faţa Bisericii Dintr-o Zi.

Pentru Anton, era oricum prea devreme.

O luă cu Ilona pe jos spre mahalaua Colţei şi ieşiră în Caimatei, trecând peste podul lui Ceamur, unde îi văzu Iancu Zgarbură din careta sa. Din ce avea să mărtutisească acesta prietenilor apropiaţi, Anton cu Ilona păreau plini de voie bună, deşi priveau cam tâmp şi râdeau cam prea tare – în plus, cică Anton îi culesese femeii nişte năsturei mici şi verzi dintr-o tufă ce creştea pe lângă gardul lui Stan, măcelarul, ăla care-a avea gardul proptit chiar în lemnăria podului.

Intraseră apoi în Armenească, se grăbiră când Anton îl văzu pe Bărbucică Catargiu care se învârtea pe acolo (acesta nu-i văzu), după care traseră – unde altundeva? – la taverna lui Ghiulbenkian. Vizavi de tavernă: chef mare, turcesc, cu meterhanea şi narghilele de-ale lor, la care se adăugau podance şi vin de-al nostru, că aci n-aveau turcii cadiu să stea toată ziua cu ochii pe ei. Anton recunoscu printre ei pe un oarecare Mustafa, unul forţos tare, cu care se luptase de mai multe ori pe maidan, împărţind victoriile la küres.

Ca mânat de-o presimţire, nu-i dădu nici ăstuia bună ziua, deşi se aveau bine.

Camera pe care o arvunise Anton la Ghiulbenkian se afla undeva la primul cat, în capătul unui culoar îngust care, mai târziu, a fost preschimbat într-un fel de pridvor. Era o încăpere măruntă, cu un pat îngust, cu măsuţă, cu sobă scundă de teracotă, frumos emailată cu albastru (franţozeşte) şi cu un dulap cam şui. Când au ajuns ei acolo, Ghiulbenkian deja le făcuse focul, lăsându-le pe masă şi o carafă cu Negru de Drăgăşani vechi de dooj’ de ani, că aşa-i dăduse Anton poruncă.

Ca un făcut, taverna era goală la ora aceea – toată lumea era peste drum, chefuind cu turcii care se şi apucaseră să frigă un miel în groapa săpată în curte. Turcii, cam deşelaţi de vin, se tot foiau încoace şi-ncolo, descărcând pistoalele când şi când, că aşa făceau ei la bairamuri.

La început, Ilona se cam codise dar, după primul pahar de Drăgăşani, începuse să zâmbească toată, după cum avusese Anton impresia, de ziceai că tot trupul prelung îi ţinea loc de surâs. Simţind ei doi că de data asta aveau să se vadă după cum era scris, mai amânară o vreme ceea ce amânaseră şi până atunci, cu multă pricepere şi aplicaţie, ezitând să se apropie unul de celălalt, discutând despre muzică şi despre grădini, despre Krakowia şi despre Imperiul Austriac, despre politicale şi despre crima pe care Anton o pomenea din ce în ce mai des – fără a preciza, însă, cine avea să fie ucisul.

Dar, nici Ilona nu stăruise să afle pe cine voia Anton să ucidă. Îl întrebase doar dacă era pregătit s-o facă, iar el îi răspunsese:

- Aş zice că oricând, numai că trebuie să aştept momentul potrivit.

- Ştiu cum e, spusese ea, rămânând pe gânduri câteva clipe. Şi eu am ucis odată.

Aşa că i-a povestit cum ucisese ea, numai că ea nu se folosise de pistol, ci de hanger.

- Şi… pe cine ai ucis tu? – s-a grăbit s-o întrebe Anton.

- Nu-ţi spun decât dacă-mi spui şi tu pe cine vrei să ucizi.

Pe Anton îl ameţi şi mai şi căutătura ei sălbatică, aşa că se apropie de ea.

- Eşti sigur că vrei asta? – îl întrebă ea din nou, după cum îl tot întrebase pe Anton în ultimile zile. Eşti sigur că vrei să mergi până la capăt?

El se jură că da, că era gata să meargă până la capăt. Cică doar asta aştepta.

- Şi o să mergi până la capăt orice s-ar întâmpla?

Da. Anton era decis să meargă până la capăt indiferent ce s-ar fi întâmplat.

- O faci, cumva, pentru că trebuie să ucizi? – mai întrebase ea.

- Poate că da. Poate că nu, se jucase el, că doar nu era să recunoască tot ce-i trecuse prin cap de când o cunoscuse.

Se apropiară aşa, uşor, pentru că nu mai aveau de ales şi se încercară unul pe altul fără grabă – în nici un caz nu doreau să păţească ceea ce mai păţiseră deja: să simtă că dau în clocot şi că se aprind precum flăcările din lemn de brad, rătăcindu-şi gesturile şi vorbele, copilăreşte. Cică Dumnezeu lăsase treaba asta spre înmulţire – oamenii o stricaseră şi aşa, preschimbând-o în plăcere, darămite s-o risipească în îmbrăţişări şi atingeri sterpe chiar şi pentru diavol?

Se sărutară, aşadar. Se strânseră în braţe şi se lipiră unul de celălalt, numai că femeia asta nu era ca toate celelalte: se tot răsucea şi-şi tot dădea ochii peste cap, de parcă era o pisică uriaşă, ceva. Îşi arăta dinţii şi gâfâia gros, precum râşii după ce-i plesneai cu săgeata în ceafă şi, tot precum râşii, dar în călduri, se punea în coate şi-n genunchi şi-şi frângea spinarea, târându-se pe duşumeaua lucioasă fără ruşine şi fără teama c-ar putea s-o audă careva.

Face ca cea mai josnică podancă, se aprinse Anton, văzându-i trupul arcuit, cu muşchi ce parcă torceau, sfârâind încetişor. Îi desfăcu rochia în spate şi-şi lunecă mâinile în faţă, încercând să-i cuprindă sânii, dar ea se răsuci precum o anghilă şi-l cuprinse cu braţele şi cu picioarele – se mişca de parcă s-ar fi căţărat pe el, târându-se odată cu el pe podea, muşcând şi mârâind. Ochii îi luceau, îi surâse, iar îşi dădu ochii peste cap şi iar mormăi, după care îi conduse palmele peste sâni, unduindu-se. Nu-l lăsă să-i simtă sfârcurile decât pentru o clipă mult prea scurtă, căci iarăşi se răsuci, târându-se până la măsuţă precum o jivină încinsă.

- Acum, spuse ea, vom bea câte un pahar de vin. Tu-ţi vei ţine ochii închişi şi o să mă laşi pe mine să am grijă de toate, bine?

Anton, care sta în genunchi pe duşumea, spuse că da, bine. O auzi cum toarnă în pahare, o simţi cum se apropie, se simţi acoperit cu faldurile călduroase ale rochiei ei, îi cuprinse coapsele încordate, îi simţi aroma îndelung ocultată după care, ghemuit, primi paharul acolo, între picioarele ei…

- Bea. îi spuse Ilona. Bea-l până la capăt!

Îl bău. Se trezi, aproape deîndată, cu alt pahar în mână.

- Bea!

Îl bău. O auzi şi pe ea cum bea, plescăind zgomotos, precum cea din urmă ţărancă. Apoi, băură tot aşa, pahar după pahar, pe nerăsuflate, până ce se termină carafa. Anton simţi cum îi amorţesc buzele. Îşi înăbuşi un râgâit. Ce-o fi vrând? – se întrebă. Poate că aşa-i place să înceapă, îşi spuse şi dădu să se ridice, să-şi vâre capul între coapsele ei, dar Ilona deodată se dete înapoi, punându-se în genunchi în faţa lui. Buimac, Anton fu luat prin surprindere şi fu cât pe ce să cadă în patru labe.

- Ţi-am spus că o să am grijă de toate, îi reproşă Ilona şi se apucă iar să-l sărute, să-l muşte şi să-l zgârie – îi rupse cămaşa, îl zădărî, se retrase.

- Ilona… – începu Anton. Aşa nu… nu ştiu dacă…

Ea îi răspunse, înghiţind în sec:

- Mi-e atât… de teamă… Dacă nu suntem… pregătiţi… Lasă-mă… pe mine… Ştiu ce fac. Ştiu bine… ce fac.

Iar înghiţi în sec. Se tot uita într-o parte şi-n alta, de parcă nu ştia ce să mai facă. Până la urmă se hotărî să se aşeze în coate şi-n genunchi, cu spatele la el.

- Dă-mi… dă-mi mâna… lasă-mă pe mine… hai…

O ascultă, abia reuşind să nu zvâcnească din şale. Mâinile li se întâlniră între coapsele ei. El dădu s-o caute după cum ştia, dar ea îl conduse cu putere în… spate. Anton îi simţi parfumul de mosc şi se întrebă dacă la asemenea femei aşa miroseau măruntaiele.

- Aşa trebuie… aici, aici vreau, se rugă ea, numai că era prea mult pentru Anton care îşi smulse mâna din strânsoarea ei şi se repezi acolo unde…

Încremeni. Preţ de câteva clipe crezu că băuse prea mult. Că e ea altfel.

Apoi, se prăbuşi în spatele ei – buf! – în fund. N-avea cum să fie într-atât de diferită! – se holbă el. Era doar…

- Blestemat nenorocit! – se ridică Anton, cu venele de pe gât umflate, gata să-i plesnească. Ilo… – dădu el s-o strige, dar îşi dădu seama că fiinţa din faţa lui n-avea cum să poarte numele acesta.

- De-asta spuneai că n-ai cum să mergi până la capăt? De-asta? Ţi-ai bătut joc de mine! – urlă Anton, făcând spume la gură.

Ilona (încă îi vom spune aşa) se ridică, înghiţind în sec. Pletele îi acopereau faţa, iar pieptul vânjos îi juca grăbit – îşi trecu mâinile prin păr, dezvăluind un chip turbat de tristeţe şi, pentru o clipă, Anton se simţi rupt între dorinţa de a împăca fiinţa ce avea un asemenea chip drag şi furia clocotitoare ce-l făcea să caute cea mai apropiată armă. Apoi, îi zări rochia ridicată în faţă, cu faldurile albe, de dantelă, atârnând de-o parte şi de alta a ştremeleagului sculat.

- Bleste-mat nenorocit! – simţi Anton cum ia foc şi-i repezi un pumn în faţă. Zi-mi cum te cheamă, ca să po’ să te-njur mai bine, pederast împuţit!

- Mă cheamă… Ilona… – zise fătălăul, acoperindu-şi gura însângerată cu amândouă palmele.

Sângele i se prelinse printre degete.

Anton se repezi asupra lui şi-i trase un pumn în ceafă – nu lovi cu toată puterea, căci încă avea senzaţia că loveşte o femeie.

- De ce-ai făcut asta, Cristoşii şi grijania mă-tii de scopit nenorocit?

Trosc! – izbitura îl aruncă pe fătălău de-a berbeleacul în patul îngust. Picioarele lungi i se dezgoliră. Anton le privi cu dorinţă pentru o clipă scurtă, dar apoi mugi ca un urs. Îl lovi cu piciorul în faţă, aproape zdrobindu-i ţeasta de perete.

- De ce-ai făcut asta?

Iar fătălăul:

- Te-am… iubit… te… iubesc… acum, gata… s-a terminat.

Era buimac. Tot dădea să se ridice, dar braţele i se înmuiaseră de tot. Până la urmă, se prelinse în genunchi, lângă pat.

Iar Anton:

- M-ai iubit?! Tu?! Un blestemat ca tine iubeşte?

Fătălăul se uită la Anton şi-şi şterse borşul care îi năclăia buzele plesnite. Îi zâmbi strâmb:

- Tu nu m-ai iubit?

Buff! – Anton îl lovi cu piciorul în burtă. Fătălăul se încovrigă. Un val de sânge se revărsă pe duşumea.

- Mă doare… zău!

- Câine ce eşti! – îi strigă Anton şi-l apucă de ciuf, dându-i capul pe spate. Îi veni să-l scuipe, dar nu-i trase decât o carabă, aşa cum obişnuia să-i lovească pe calicii prea căpoşi. Tu?! Să mă iubeşti pe mine?! Tu, mă?!

Dar fătălăul:

- Şi tu m-ai iubit… Dacă nu te-aş fi lăsat să mă atingi ca azi… m-ai mai fi iubit şi acum… Prost am fost!

- Trebuia să-mi spui! – izbucni Anton din nou, lovind pe unde nimerea. Trebuia să-mi spui! Nici că se putea înşelăciune mai mare ca asta, porc de scopit blestemat ce eşti! Nici că se putea minciună mai mare ca asta!

Fătălăul se acoperi cu braţele, încasând loviturile fără să strige, până ce Anton obosi şi se lasă să cadă în scaun.

- De ce m-ai înşelat în felul ăsta? De ce, fir-i-al dracu’ cu cine te-a ouat? De ce, sta-ţi-ar stâlpii la cap?

Fătălăul se adună de pe jos şi se puse pe marginea patului. Scânci precum o femeie. Îşi dădu pletele pe spate cu un gest care-i răvăşi inima lui Anton.

- De ce, mă, de ce? De ce?

Fătălăul se şterse de sânge. Apoi:

- Dacă nu te-aş fi minţit… ai mai fi simţit vreodată o dragoste ca asta, Antoane? Spune… Ai mai simţit vreodată asemenea dragoste?

Nu-şi dădu seama decât prea târziu că tocmai asta n-ar fi trebuit să spună.

- Ce… ce-ai spus?! – se holbă Anton, repezindu-se asupra redingotei şi scotocind după pistoale.

- Nu, făcu cel ce-şi spunea Ilona, străduindu-se să se ridice. Nu face asta…

- Ce-ai spus, scopit nenorocit?! – şuieră Anton şi se năpusti asupra fătălăului.

Îi simţi parfumul greu, de mosc. Îi zări zâmbetul rătăcit, dinţii întredeschişi, îi simţi răsuflarea care aducea atât de mult cu cea a femeilor. Îl apucă de ciuf şi-l zgâlţâi din toate puterile:

- Cum ai spus?!

- N-o să afli nicicând, şopti fătălăul, înciudat, nicicând n-o să afli… ce-ai pierdut… pentru că n-ai mers azi până la capăt!

- Taci, blestematule! – răcni Anton şi-l plesni cu ţeava pistolului peste faţă.

- De ce… de ce să tac? Ţi-a făcut, vreodată… nevastă-ta sau altcineva… ce ţi-am făcut eu azi?

Anton luă foc. Apăsă pe trăgaci. Chipul fătălăului înflori, sângele îi împroşcă perna, iar trupul i se înmuie, prăbuşindu-se în pat. Ciudat lucru: ştremeleagul încă-i era falnic dar Anton îşi luă imediat privirea de la el – ah, de ce n-ai fost femeie? – se trezi el că se întreabă. Adulmecă. Mirosul de mosc se stinse, aspirat în boarea sărat-acrişoară a pulberii arse.

Ceea ce fusese Ilona se afunda ca într-o apă, parcă. Ca şi cum se retrăgea între faldurile de aer ale zilei. Ziceai că se topeşte în sobă, în masă, în scaune şi pat – tras în fuioare, odată cu mirosul de mosc.

Anton încremeni şi trase cu urechea. Dintr-o curte apropiată se auzea cotcodăcitul unor găini. De peste drum, se ridica muzica meterhanelei şi chiotele turcilor care, până atunci, parcă doar aşteptaseră să vadă ce se petrece în încăpere.

Or fi auzit ceva? – se întrebă Anton şi se duse la masă, păşind pe vârfuri. Duşumelele scârţâiră. Unul dintre paharele cu Negru de Drăgăşani mai avea ceva vin înăuntru. Anton se aşeză pe scaun. Sorbi vinul cât ai clipi din ochi. Când puse paharul la loc, lângă carafă, văzu urmele de sânge pe care le lăsase pe sticla lucioasă a paharului.

O fi fost paharul meu, sau al ei? – se întrebă în timp ce-şi ştergea degetele pe îndelete. Aşa făcea şi după ce spinteca porcul de Crăciun.

Se uită la Ilona şi i se făcu chef să tragă dintr-o narghilea. N-ar fi trebuit să-i spulber faţa cu glonţul, îşi spuse, nu faţa ar fi trebuit să i-o spulber. Scopit blestemat!

Auzi un ciocănit discret în uşă. Se uită pe fereastră, gata să sară, dar uşa se şi deschise, scârţâind.

- Coane Antoane… ce naiba faceţi?

Era Ghiulbenkian.

- Am făcut tărăboi mare? – întrebă Anton, sfârşit.

Parcă-i venea să plângă cumva. Nenorocitul ăla de pederast… nici măcar nu se apărase! Nu lovise, nici măcar nu înjurase, nu făcuse nimic!

Doar aşteptase.

- Dumnezeule, coane Antoane… – puse Ghiulbenkian mâna la gură. Se apropie de trupul mortului. Ai omorât-o?

- Uită-te mai bine la ea, jupâne…

Armeanul se cutremură. Se uită pe geam. Apoi se uită la mort – din ureche încă i se prelingea o şuviţă de sânge.

- Atunci, bine că l-ai omorât! Nici ca muiere nu-mi plăcea, da’ aşa…

- S-a auzit ceva de jos?

- Jos nu-i nimeni. Eu eram peste drum, la zaiafet, şi doar mi s-a părut că aud ceva… Ăilalţi erau ocupaţi să trăznească şi să bubuie, cu flinte şi puşti, care cu ce nimerea, aşa că nu s-au prins de nimic, conaşule! Of, of, of, ce-ai făcut în casa mea… – se plânse el deodată, de parcă abia atunci şi-ar fi dat seama de toată nenorocirea.

- Las’ că iau totul pe mine, îl potoli Anton. Şi-aşa, ziua mea nu s-a încheiat.

Dar bătrânul:

- Ba n-o să iei nimic, că şi tu cu tatăl domniei-tale m-aţi ajutat când cu ruşii ăia acu’ un an…

- Lasă.

- Nici un lasă! Comedianta asta, o ştia toată lumea, era o nemernică. Nici nu ştii ce te plângea lumea-n târg, conaşule! Mai bine c-ai omorât-o, diavoliţa… Pfuah, îşi dădu seama Ghiulbenkian. Cu atât mai mult cu cât era bărbat! Păi, îi sclipiră lui ochii, se mai face judecată dacă ai omorât un nenorocit d’ăsta?

- Se face oricum, se posomorî Anton.

- Şi n-o să ţie nimeni cont că eşti boier, iar el doar un comediant care se dădea muiere?

- E supus austriac, jupâne, iar Moravek a tovarăş cu Vodă, iar Vodă abia aşteaptă un prilej să mă înfunde. Aşa că, nu mai am de ales, făcu Anton.

- Astea-s prostii, se trezi Ghiulbenkian la viaţă. Te-a văzut careva când ai venit încoa’?

- M-or fi văzut, de un’ să ştiu eu?

- Te-or fi văzut, da’ unu’ n-o să te vândă pe matale când la mijloc e nemernica asta! Auzi tu: băr-bat! – scandă Ghiulbenkian. Apoi: Ştii ceva? Ia ia-o matale p’aci, pân spate, că te ştiu că eşti hăndrălău şi poţi să cobori pe geam! Du-te-n trebile matale, şi las’ pă bătrânul Ghiulbenkian să le desfacă! Curva asta, ţi-o spun eu, a venit aci cu un negustor de… – se opri brusc. Nu e nevoie să ştii matale cu cine a venit ea aci să se fută! Şi nici eu! Hai, du-te, conaşule, şi las’ pe mine!

- Jupân Ghiulbenkian… – încercă Anton, dar armeanul se duse la fereastră şi-o deschise.

- Vezi că grădina din spate dă în drumeagul ce duce la Plumbuita, la mănăstire, conaşule. Ia să te văd! Eşti curat pe mâini? Tiii, da’ ce monzoleală v-aţi tras, exclamă bătrânul privindu-i veşmintele, de nici nu ştia ce să mai facă: să râdă, sau să fie serios?

–//–

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

- Regretam, începu domnul Gherghy, stâlcind cuvintele, tar tomnişoara Tilly este racita, tonc, ce sera matemoiselle Ilona qui chantera ce soir…

Aşadar, o s-o văd, îşi spuse Smaranda, sumeţindu-se. Se sili să nu privească în jur, dar invitaţii erau numai ochi şi urechi la scena improvizată în salonul cel mare al Legaţiei Franceze. De afară se auzi vuietul vântului, de ziceai că şi anul acesta venise iarna mai devreme – încă de la orele amiezii, se pornise o furtună aducând aer rece dinspre miazănoapte. Focul din cămin deodată se umflă, împrăştiind scântei, în timp ce vântul şuiera pe horn.

Lumânările cele mari din salon pâlpâiră. Ilona îşi făcu apariţia pe scenă. Te pomeneşti că, se cutremură Anton, privind în lături, te pomeneşti că chestia aia de-i zice dragoste chiar o fi lucru adevărat… Te pomeneşti că n-o fi doar vorbăria cu care au împodobit oamenii împreunarea… O fi aşa, precum o apă alcătuită din gânduri, ce ni se trage tocmai de la greieri, fluturi şi râme.

Şi dacă aşa o fi, unde anume în noi pândeşte?

Ilona se înclină.

Sau or fi vorbele într-atât de puternice încât ele însele să fi născut… chestia aia şi s-o fi picurat în noi de la primii oameni care au vânat în altfel decât dobitoacele, urlând unii la alţii ca să se priceapă şi…

Ilona slobozi primele note ale cântecului – cică i se zicea arie şi n-o fi fost nici aria asta, altceva, decât o viclenie care punea la cale ameţeala lui Anton. Un subterfugiu melodic. Un pretext care distila zgomotele haotice din jurul oamenilor. O ordine în sunete…

Ilona, îşi zise Anton.

Scoaba, îşi zise Smaranda, simţind cum i se încinge pielea capului. Dacă m-aş duce peste ea la hanul Castrişoaiei…

- Bonsoir, chère Madame… Monsieur, şopti consulul.

Viclean ca de obicei, Ledoux se apropiase pe nesimţite de Smaranda şi de Anton, zâmbind precum un copil. În clipa aceea, Ilona îşi începu aria.

Per lui che adoro,

ch’è il mio tesoro…

- Bună seara, Monsieur Ledoux, se înclină Anton în timp ce consulul săruta mâna înmănuşată a Smarandei.

- Chiar vreţi s-o ascultaţi? – întrebă consulul.

Iar Smaranda:

- Sunt sigur că Anton ştie pe dinafară nu numai cântecul, dar chiar şi ultima inflexiune a glasului acestei distinse comediante…

Anton zâmbi subţire, dar nu spuse decât:

- Bănuiesc că vreţi să discutăm în aparté…

- Nu neapărat. Votre chère Madame peut nous rejoindre… Am înţeles că a aflat, şi dumneaei, ce am discutat noi în ultima vreme. Pe de altă parte, dacă doamna va veni cu noi, atât Vodă, cât şi Aga Niculaie, vor fi mai puţin bănuitori.

- Vreţi să râd, chiar acum, ca să le adorm susceptibilitatea? – întrebă Smaranda, pufnind fără motiv într-un râs zglobiu.

Cei mai apropiaţi invitaţi întoarseră capul. Vreo doi-trei şoptiră ceva. Glasul Ilonei se ridică treptat, precum un tăiş de mătase, învăluind salonul, penetrându-i toate colţişoarele, amestecându-se cu flăcările lumânărilor, înşurubându-se în urechile invitaţilor precum vibraţia adunată de milioane de ani în pământurile, copacii şi pietrele din jur:

Questo velo è troppo basso…

Quelle piume un po’ girate…

Anton se strădui să nu se clatine, furios pe sine însuşi. Ştia că opera era doar un truc. O ambuscadă. Căută ochii Ilonei, dar ea se uita peste capetele tuturor cu ipocrizie, mânată de un exhibiţionism ce-i alerga prin vine alături de sânge – asta făcea, după cum îi dicta însăşi aria, opera, ba chiar toată muzica cântată vreodată pe lume. Drept dovadă, Ilona îşi coborî braţul, uşor, odată cu glasul, apoi aplecă şi privirea, clipind mai des şi ţintuindu-l pe Vodă însuşi:

Non cosi… voi m’inquietate…

- Are un glas, remarcabil, trebuie să recunosc, şopti Ledoux. Oare de ce n-o fi fost ea distribuită în rolul principal? Dumneavoastră ce părere aveţi, doamnă Locureanu?

- Poate că glasul nu este suficient în această artă, chèr Monsieur… Ea nu arată, nici pe departe, ca o femeie pe care să şi-o dispute un bei şi-un amant italian.

- Mă tem că aveţi dreptate. Aduce, mai degrabă, cu o ţărancă din Campania, nu cu une femme fatale. Aţi avut prilejul să vedeţi Neapole, stimată doamnă?

- Nu.

- Ce păcat! Cetatea este superbă, dar femeile sunt îngrozitor de urâte. Dacă nu sunt lungi şi slăbănoage, precum această Ilona, sunt grase şi au crupa cam coborâtă.

Smaranda pufni în râs, dar Ilona ridică din nou glasul, rostogolindu-l precum un val mareic blând peste întreaga adunare:

Turco caro, già ci sei…

un colpetto, e déi cascar

Spre sfârşit, aruncă o privire fugară spre Smaranda – nu mai mult decât o clipă – după care încheie cântecul, brusc. Sunetul de lemn vechi al glasului ei persistă încă două-trei clipe între zidurile salonului, de parcă se aduna în paharele cu şampanie, vutcă şi lichioruri, căutând calea prin care se putea scurge liniştit în sângele şi celelalte umori ale invitaţilor.

Aplauzele irumpseră, clocotitor.

- Bravo! Bravo! – strigă Sivorski, consulul Rusiei, dând exemplu şi celorlalţi, care i se alăturară:

- Bravo! Bravo!

- Spuneaţi că vreţi să discutăm ceva? – întrebă Smaranda, zâmbitoare. Cu mâinile mele o ucid! – îşi spunea, simţind cum privirea Ilonei i se aţintea drept între ochi.

Ca un hanger micuţ.

- Mergem? Domnule Locureanu…?

Anton nu răspunse. Se retraseră pe nesimţite într-o încăpere alăturată, timp în care aplauzele se stinseră cu lentoare. Domnul Gherghy anunţa ceva, dar pe niciunul dintre cei trei nu-i mai interesa ce se petrece dincolo. Adică, aşa spera Anton că-i păcălise pe ceilalţi doi, pe Smaranda şi pe Ledoux.

- Aţi putea să mai râdeţi o dată, doamnă? – se interesă Ledoux.

- Doar dacă o să mi se pară strict necesar, spuse Smaranda, zâmbind cu îndoială.

Iar Anton:

- Vă e teamă că vă scapă Vodă printre degete, chèr Monsieur?

- Am putea să spunem şi aşa. Până una-alta, din cauza ezitărilor dumneavoastră, a trebuit să-l oprim pe capugiul sultanului la Giurgevo… Are în buzunar numirea acelui Vodă pe care îl dorim şi noi şi voi, dar e legat de mâini şi de picioare câtă vreme Caragea e viu şi nevătămat. Sivorski a aflat şi el câte ceva, aşa că a trimis scrisoare la Sankt Petersburg, să ceară instrucţiuni. Cu toate astea, ştim sigur că va face un tărăboi nemaipomenit dacă sultanul îl schimbă pe Caragea înainte de trecerea celor şapte ani, consfinţiţi prin tratatul semnat acum şase ani. Pe deasupra, nemernicul de Capodistria, ministrul de externe al Ţarului, atât aşteaptă, ca să dea semnal eteriştilor domniei-sale, să treacă la fapte… Cui vreţi să închinaţi ţara asta, domnule Locureanu? Iordache Olimpiu, o ştiţi bine, e aci, şi e gata să-l omoare pe Vodă… Dacă o s-o facă, n-o să avem de ales şi-o să-i sprijinim pe oamenii lui…

- Şi ce-o să vă faceţi, atunci, cu Capodistria şi cu Ţarul? – i-o reteză Anton.

Aga Niculaie băgă capul pe uşă.

- Deranjez? – întrebă.

- Nicidecum, făcu Ledoux, în timp ce Smaranda izbucni într-un râs sănătos.

- Cel mai bine ar fi, spuse ea, să aduceţi câteva franţuzoaice de-ale dumneavoastră, Monsieur Ledoux! Nu cred ca această Ilona o să le facă faţă.

Aga Niculaie căscă ochii mari, iar Ledoux trebui să recunoască în sinea lui că cette Madame Smaranda era unsă cu toate alifiile. Unde naiba învăţase, fără curte regală, fără nimic, să le zică şi să le deszică în felul ăsta?

- Coană Smaranda, prinse Aga ocazia din zbor. De ce n-ai venit la mine să-mi spui că soţul dumitale face şi drege? Iar tu, coane Antoane, află că ai sărit peste cal! Eşti bărbat şi pricep că mai scapi încoace şi-ncolo, cu vreo podancă sau cu vreo ţărăncuţă… Dar să te plimbi chiar aşa… Cu o comediantă… Eşti om în toată firea… Ce zice bietul Locureanu, tatăl tău?

Dar Ilona, din salon:

Pensa alla patria, e intrepido

il tuo dover adempi…

- Iar pe muierea asta, o pot ridica imediat, oricât ar aplauda-o conu’ Sivorski, rusu’… Doar plângere să faci, coană Smaranda!

- Îţi mulţumesc pentru tot, Agă Niculaie, dar eu nu-s’ orice mahalagioaică. Ori mă descurc de una singură, ori îmi port crucea.

Baronul de Segonzac intră şi el în încăpere.

- Dumenezeule, începu el. Ce căutaţi aci? Dar voi n-auziţi ce glas divin are femeia asta? L-a vrăjit până şi pe Prasad, care în viaţa lui n-a mai auzit muzică de-a noastră…

- Oh, deschise gura Anton pentru prima oară. S-au strâns aici cu toţii, ca să mă certe, o dădu el pe glumă.

De Segonzac clătină din cap, părinteşte.

- Văzând-o pe doamna dumneavoastră, nu pot decât să le dau dreptate! Dumneavostră, dacă-mi permiteţi, domnule Locureanu, nu mai sunteţi de unul singur, ca să zic aşa. Aveţi o misiune. Sunteţi un stâlp de nădejde al acestei cetăţi, şi ochii tuturor, de la vlădică pân’ la opincă, după cum am auzit că spuneţi voi, valahii, ochii tuturor sunt aţintiţi asupra dumneavoastră. Domnule Locureanu: aveţi, ceea ce noi, la Paris, numim, une sacrée tâche a remplir… Sunteţi un om puternic şi responsabil, ce Dumnezeu…

- Ce vreţi să spuneţi, domnule de Segonzac? – se băgă în vorbă Aga Niculaie, cam încruntat.

- Ce vreau să spun? Că un personaj de talia domnului Locureanu ar trebui să fie mai discret. Cu cât sunt mai neplăcute anumite lucruri, cu atât se cere o discreţie mai mare. Altfel, se duce totul de râpă, ma chère Madame, et Messieurs. O ţară modernă, aşa cum vă doriţi şi dumneavoastră, este o chestiune de mici detalii ce trebuie puse la punct. Odată asumată o sarcină, e musai să fie dusă la îndeplinire, nu credeţi, domnule Niculaie?

- Dacă aş şti negreşit despre ce sarcină e vorba, se înfoie Aga, aş putea să răspund.

- Vorbeam despre poziţia domnului Locureanu în acest oraş, mon chèr Aga, zise baronul de Segonzac, de parcă s-ar fi scuzat. Domnia-sa nu este un boier oarecare… Domnia-sa este un exemplu al vremurilor noi, după cum ne-am obişnuit să le denumim. Iar cuvântul de ordine al acestor vremuri este responsabilitatea.

Un ropot de aplauze se revărsă din salon, iar Smaranda fu cea care îi îndemnă să se ducă alături.

- Trebuie s-o mai văd odată… Din cărţile dumneavoastră am citit, Messieurs, că primul pas spre victorie este să-ţi cunoşti bine adversarul.

- În locul dumitale m-aş mulţumi, spuse Aga Niculaie în doi peri, să-l cunosc bine de tot pe conul Anton.

Ilona tocmai părăsea scena, iar lumea începu să vorbească de una, de alta, ca la baluri. Retras într-un colţ, consulul Ledoux se uita peste nişte hârtii, pregătindu-se să ţină un mic discurs. Orchestra trupei Gherghy se lansă într-un cântec din cele noi, care făceau furori la Viena încă din zilele când se pusese la cale Sfânta Alianţă, iar lumea din salon începu, pe nesimţite, să bată tactul, în timp ce femeile şi bărbaţii se priveau cu ochi lucitori.

- Ce muzică frumoasă, începu Smaranda, simţind nevoia să se ridice şi să danseze cumva, nici ea nu ştia cum, în ritm cu melopeea săltăreaţă.

- Se cheamă vals, zise de Segonzac. Pentru dumneavoastră, mă tem, e o muzică numai bună ca să vă readucă aminte cât de fragile sunt sentimentele. La Paris, valsul e creditat ca fiind pasul muzical către maxima lascivitate.

Anton făcu un pas spre baron.

- Doamna mi-e soţie, monsieur. Ce fac eu cu viaţa mea e una, dar ce faceţi dumneavoastră şi cu domnul Ledoux cu Smaranda, e alta. Nici măcar un duel n-aţi merita pentru ce aţi spus acum. Un coupe-jarret vous suffiraît…

Vântul de afară se stârni brusc, cutremurând geamurile dar, aproape nimeni nu băgă de seamă furtuna ce se înteţea.

- Oh, pricep… – făcu de Segonzac Aş merita ceea ce tot amânaţi să-i faceţi domnitorului dumneavoastră. Aş merita ceea ce aş prefera să faceţi chiar dumneavoastră, domnule Locureanu, şi nu domnul Iordache Olimpiu, care se roagă de noi cu cerul şi pământul să ia această problemă în mâinile sale. Numai că, din mâinile sale problema ar ajunge în mâinile lui Capodistria, iar de-acolo, direct în ale Ţarului. Acest Iordache Olimpiu… scuzaţi-mă c-o spun, e un om la fel de special ca şi dumneavoastră. Coincidenţă, sau nu, s-a născut foarte aproape de Meteora, în aceeaşi Thessalie în care s-a născut şi tatăl dumneavoastră natural. De ce o fi dorind el să-l ucidă pe Vodă cu atâta ardoare? De ce dumneavoastră ezitaţi? Habar n-am…

- Cumva, Iordache ăsta se pricepe la desemne?

Întrebarea îl luă pe baron pe nepregătite.

- Ce vreţi să spuneţi cu asta?!

- Sau dumneavoatră? Sau chiar Prasad? Ştiţi, vreunul dintre dumneavoastră, să desemnaţi repede şi bine?

De Segonzac rămase stană de piatră. Fură o privire către Smaranda care, simţind că nu era a bună, se vârâse în Anton. Între timp, Sivorski şi Cunningham, care mai ascultaseră valsuri, le invitaseră pe domniţele lui Vodă la dănţuială, învârtindu-se printre ceilalţi invitaţi de parcă ar fi fost nişte cupluri de dervişi rotitori. Vântul de afară se porni atunci cu atâta furie, că aproape că stinse focul din cămin.

- Ia-uite, a început să ningă, constată cineva dindărătul Smarandei.

- Tot e bine! Mai ţii minte că acum un an pe vremea asta, sacagiii spărgeau gheaţa la Mihai Vodă?

- Aşadar, vă pricepeţi la desemne, monsieur le baron?

- Eu şi cu Prasad, nu… Iar despre Iordache, habar n-am dacă ştie să desemneze, sau nu… Dar, îşi drese glasul de Segonzac, văd că aţi aflat destul de multe, domnule Locureanu.

- Sunt în oraşul meu, monsieur le baron. Aveţi bani nenumăraţi, ce-i drept, dar ce să cumpere calicii de-aci cu ei?

- Pricep… pricep foarte bine… Domnule Locureanu! Atunci, poate că înţelegeţi mai bine de ce vă prefer pe dumneavoastră lui Olimpiu Iordache. Într-un fel, dumneavoastră şi Prasad sunteţi legaţi de un legământ foarte profund.

- Dumneavoastră ce legătură aveţi cu acest legământ?

- Eu? – se sumeţi baronul. Eu i-am luat urma, domnule Locureanu! De mai bine de douăzecişicinci de ani, am luat urma acestui legământ. În plus, vorbesc în cincisprezece limbi şi cunosc nouă feluri de scrisuri şi caligrafii. Eu pot să descifrez ce e scris acolo, în rulourile acelea, lucru pe care nici Prasad şi nici domnia-ta, bănuiesc, nu-l ştiţi.

- Şi, doar pentru atâta lucru a acceptat Prasad să vă însoţească?

- Nicidecum! Intrase într-un complot împotriva familiei lui Vikranayam, cel ce stăpâneşte Chandernagor şi împrejurimile. Dar, acesta din urmă a câştigat confruntarea, aşa că soarta lui Prasad era pecetluită, chiar dacă, de facto, noi, francezii, guvernăm Chandernagorul. Prin urmare, Prasad n-a avut de ales şi a trebuit să mă urmeze. E un om deosebit de inteligent: a folosit timpul pe care l-am petrecut împreună ca să înveţe din limbile şi scrierile pe care le cunosc eu.

- Ah, şi d’asta insistaţi să intru şi eu în complotul dumneavoastră?

- Amintiţi-vă, domnule Locureanu, că dumneavoastră înşivă aţi pus la cale acest complot, cu multă vreme înainte ca eu să apar pe aceste meleaguri. Câteodată, realitatea potriveşte lucrurile într-un mod remarcabil.

- Depinde pentru cine.

- De astă dată, soarta vrea să ne servească şi pe noi, şi pe voi. Domnule Locureanu, peste câteva zile, la Aix-la-Chapelle, va începe o mare întâlnire a celor mai puternice naţiuni de pe acest pământ. Franţa, o ştiu prea bine, îşi va recăpăta o binemeritată poziţie în acest concert – domnul Ledoux, de altfel, va anunţa acest lucru în această seară. Eh, dacă noi vom fi făcut o mutare pozitivă către dumneavoastră, Franţa şi Valahia vor avea numai de beneficiat în anii ce vor veni. Iar dacă dumneavoastră veţi fi cel ce ne ajutaţi să facem această mutare, veţi fi părtaş la aceste beneficii.

Dar Anton:

- Mă întreb dacă aceste beneficii vor fi cumva vizibile, monsieur le baron. Deja, am mai multe pământuri şi case decât pot să văd într-un an, dacă m-aş plimba de la o proprietate la alta. 

- Vorbesc despre putere, domnule Locureanu. Despre putere, despre ambiţie…

- Ceea ce înseamnă nopţi nedormite şi griji. Sau, dacă dau greş, moartea.

- Moartea? De ce vă gândiţi la un asemenea deznodământ? Poate că ne-om afla noi în oraşul dumneavoastră, dar avem şi noi oamenii noştri care ne slujesc cu credinţă. De Segonzac se apropie de Anton şi-i şopti: Noi ştim să ne ajutăm chiar şi aliaţii care ratează, domnule. Duceţi-vă la Vodă să-l împuşcaţi, după cum am convenit şi, dacă veţi da cumva greş, Franţa o să vă ajute să fugiţi din acest oraş şi din această ţară, oricât de multe potere ar trimite Aga după domnia-voastră.

- Eu nu fug decât după vânat, monsieur le baron.

Cine ştie de ce, Ilona apăru atunci în salon, strecurându-se în grabă spre ieşire. Câţiva o aplaudară, discret dar ea trecu printre ei precum o nălucă. Nici nu se uită la Anton, care, fu cuprins din nou de acea ameţeală lâncedă.

Blestemata, îşi spuse. Să-mi facă mie, o femeie, aşa ceva?

- Cu toate astea, zise el, străduindu-se să nu privească după Ilona, cu toate astea, s-ar putea să fac ceea ce am promis, monsieur le baron!

- Uite-l şi pe tata, spuse Smaranda atunci, răsuflând uşurată că avea motiv să oprească discuţia. Mă duc să-l pup!

- Vin şi eu, spuse Anton şi, înclinând capul spre baron, o urmă pe Smaranda.

Bătrânul Colţescu se saluta deja cu Zgarbură şi cu Ghika. Fălcoianu îi făcu un semn tineresc din cealaltă parte a salonului. Consulul Ledoux lăsă baltă hârtiile şi-i ieşi în întâmpinare. Se îmbrăţişară. Preţ de câteva clipe, se făcu mare îmbulzeală în jurul său. Văzând asta, Aga Niculaie îşi ţuguie buzele şi-i strecură lui Vodă ceva la ureche. Sivorski se trăsese mai la o parte, hoţeşte – sorbind cafă dintr-o ceşcuţă, se prefăcea că discută cu Băleanca cea tânără, dar nu pierdea pe nimeni din ochi.

- Oh, grăsanul ăsta nenorocit o să pună gheara pe Băleancă, îi şopti cineva lui Anton.

Era Scarlat Bărcănescu.

- Las’ că nu cade ea la pat aşa de uşor, răspunse Anton, râzând.

- Da’ de Leurdeancă ai fi zis că se lasă?

- Hei, ce tot vorbiţi? – îi întrerupse Smaranda. Apoi continuă în şoaptă: De ce-a trebuit să vă amestecaţi cu franţujii ăştia, Antoane?

Bărbatul ridică din umeri. Simţea doar spaimă în glasul ei – de Ilona uitase deja.  

- De vreo şase luni încoace, spuse el mâhnit, parcă mi-a luat Dumnezeu minţile.

Iar Smaranda:

- Cum ţi le-a luat, ţi le-o da şi-napoi dacă ai putere şi te căieşti, răspunse ea, strângându-l mai tare de braţ.

Ajunseră în apropiere de bătrânul Colţescu. Orchestra, simţind că valsul făcuse furori, se lansă într-o nouă piesă, şi mai săltăreaţă decât prima, care începea cu nişte goarne într-atât de sonore încât cutremurară geamurile legaţiei.

- Oh, ce faci, fata tatii… – se bucură Colţescu de vederea fiică-si şi-o îmbrăţişă strâns.

- Dar reci mai ţi-s veşmintele, se miră Smaranda.

- Păi, a început ninsoarea, fir-ar să fie, că nici Dumnezeu nu mai are răbdare cu noi, constată el, strângând buzele când dădu cu ochii de Anton. Cu toate astea, nu avu ce să facă: prea multă lume se uita la ei, aşa că-i strânse mâna, cam cu lehamite. Se apropie şi Aga Niculaie de ei, aşa, în treacăt cumva, iar Colţescu îi făcu semn:

- Am să-ţi zic doo’ vorbe, Agă Niculaie.

Se desprinse de cei din jur şi se apropie de Agă cu paşi mari. Acesta din urmă căscă ochii – Colţescu nu schimbase mai mult de câteva cuvinte cu el în ultimii şase ani, de când ocupase scaunul Agiei şi făcuse asta doar când n-avusese încotro.

- Să trăieşti, coane, îl întâmpină Niculaie, zâmbind mieros.

- Să trăim cu toţii. Colţescu se uită de jur-împrejur, zâmbind la rândul său. Ledoux era cu ochii pe el. Sivorski, la fel. Fă-n aşa fel, continuă Colţescu, fă-n aşa fel ca atunci când mă închin lui Vodă, să fie cât mai multă lume în jurul nostru. Dacă ar putea şi vlădica să fie acolo, o să fie cu atât mai bine: o să creadă toţi că mă plâng de gineri-miu.

- Păi, nu asta pofteşti, coane? – făcu Aga, cu schepsis.

- Lui Anton o să-i plătesc cum ştiu eu, coane Niculaie… Acum, însă, poftesc numai să-i înmânez lui Vodă ceva ce nu vreau să vază ceilalţi.

- Aha, căscă Aga ochii. Ştiam eu… Eşti boier vechi, de-ai noştri, şi sângele apă nu se face…

Dar Colţescu:

- Tu du-mă la Vodă în felul în care ţi-am spus, încheie el şi-i făcu semn lui Zgarbură cel bătrân.

Intră cu el în vorbă, făcu apoi haz de necaz cu Catargiul, care se plângea de fie-su, Bărbucică, fură o privire către Smaranda care râdea cu Bărcănescu ăl tânăr fără să fie râsul ei, după care o privi pe sub sprâncene pe Băleancă – se vârâse în Sivorski precum ultima podancă din ţigănie.

Las’ că te iartă Dumnezeu pentru asta, gândi Colţescu, iar Băleanul să mă ierte pe mine, se mai rugă el. În clipa aceea, în jurul lui Vodă se strânsese o grămadă de lume. Vlădica era cel din frunte, dominându-i pe toţi cu marea lui statură – Aga aruncă o privire scurtă spre Colţescu: hai încoa’, dacă vrei.

Colţescu o ţintui cu privirea pe Băleancă, iar aceasta râse zglobiu, întinzând mâna înmănuşată lui Sivorski. Rusul i-o sărută, iar conul Colţescu o luă spre Vodă.

- Rogu-te, mărite domn, se înclină Colţescul adânc din şale, primeşte ruga unui părinte întristat de soarta fiicei sale. Fă dreptate, măria ta, fă dreptate!

Cam ameţit de vin şi de muzica săltăreaţă, vlădica dădu să se bage în vorbă, cum că înaintea lui Vodă, asemenea chestiuni se discutau la el în deal, la Mitropolie, dar Aga Niculaie îi trase un ghiont.

  - Nu strica tot! – îi suflă Aga, făcându-l pe Mitropolit să-l privească aiurit, clătinându-se uşor.

Între timp, Colţescul scoase de sub anteriu un plic bine înfăşat.

- Asta mi-e jalba, domnia-ta! E jalba unui părinte mâhnit peste poate.

Cu obrajii înroşindu-se de supărare că boier Colţescu nu-l băga în seamă, Vlădica îşi drese glasul:

- Coane Colţescule! Dacă ai veni mata mai des sus în deal…

Dar Aga Niculaie, privind cu coada ochiului la jalbă:

- N-auzi să-ncetezi, Prea Sfinţia Ta? – şuieră el, şerpeşte. Aici se desfac politicale…

- Ce vrei să zici? Tot târgul ştie de Anton cum o înşeală pe Smaranda…

Privirea pe care i-o aruncă Vodă atunci îl îngheţă pe Mitropolit.

- Prea Sfinţia Ta, se rugă Caragea de el cu glas molcom, deşi ochii-i scăpărau. Recunoscuse sigiliul lui Sivorski pe plic, aşa că petrecerea din jur şi vorbele Mitropolitului nu făceau altceva decât să-l încurce.

- Păi, hai să ne retragem alături, boier Colţescule, făcu Vodă. Şi, dacă tot ai venit la mine, o să-l luăm şi pe Aga Niculaie cu noi, că la treburile astea, trebuie văzut ce zice şi domnia-sa …

- Te rog, nu face asta, măria ta! – îi suflă Colţescul printre dinţi. Sunt un părinte prea îndurerat pentru a lăsa o lume întreagă să se chiorască în daravelele mele…

Caragea înghiţi în sec.

- Fie, acceptă el. Am să merg cu boier Colţescu într-o cameră în care nu trebuie să mai intre nimenea, pricepi? – îi porunci el Agăi Niculae, în felul său ciudat, de parcă s-ar fi rugat de el.

Când să se retragă, apăru lângă ei consulul Ledoux:

- Maiestate, se înclină el franţozeşte, doar nu ne părăsiţi… Tocmai mă pregăteam să vă citesc tuturor…

- Nici gând să vă părăsesc, i-o reteză Vodă. Am doar de stat puţin de vorbă cu boier Colţescu.

- Maiestate… – insistă Ledoux.

- Dacă domnia-ta pofteşte să citească ce-are de citit, poftim, dă-i drumul, că o să-mi spună postelnicul Petria tot ce e de aflat…

- Nu mi-aş permite să vă aduc o asemenea ofensă, maiestate, se înclină Ledoux adânc. Înainte să se ridice, îl scotoci pe Colţescu scurt, din priviri, după care se retrase de-a-ndaratelea.

Vodă şi Colţescul intrară într-un salonaş şi se aşezară unul lângă celălalt pe o canapea micuţă, despre care târgul spunea că se chema recamier. Doi dintre arnăuţii lui Rudeanu închiseră uşile, iar muzica şi zvonul glasurilor de dincolo păru să amuţească. De afară se auzea tot acel vânt blestemat. Pe geam se vedeau fulgi groşi şi lipicioşi de zăpadă, adunându-se în rama ferestrei.

- Cum ai pus mâna pe epistola asta, coane Colţescule? Dacă ne află rusul? Până una-alta, cu ajutorul lui am stat în scaun cu trei ani mai mult decât i-am promis sultanului…

- Măria ta, ai să citeşti şi singur acea epistolă şi-ai să vezi ce-a plănuit rusul în ultimele luni. Eu, de-asta ţi-am adus-o: ca să afli că Ţarul nu mai pofteşte să te ţină în braţe…

- Ce vorbă-i asta?! De ce să nu mă mai ţină în braţe? L-am uns pe Capodistria de nu ştiu câte ori până acum, ca să-mi pună vorbă bună, la Alexandru… E grec de-al meu, doamne iartă-mă…

- Iordache Olimpiu e tot grec de-al măriei tale. Citeşte epistola, atâta te rog! Dar, iartă-mi cutezanţa şi ia aminte la ce-ţi spun acum: cu cât pleci mai repede de-aci, din târgul Bucureştilor, cu atât mai sigur îţi scapi capul, familia şi averile, măria ta.

- Colţescule! – zise Caragea, micşorând ochii. Tu vrei să-l faci scăpat pe gineri-tu! Aga Niculaie mi-a zis ce-aţi pus la cale… D-aia nu l-ai vrut pe Agă cu noi, aicea…

Vodă se ridică în picioare şi dădu să-i cheme pe arnăuţi. Dar Colţescu:

- Am pus noi la cale să-ţi luăm viaţa, aşa e, dar l-a văzut măria ta pe nemernicul ăla de Locureanu să se apropie de palat, cumva?

- Recunoşti, aşadar…

- Recunosc şi poţi să-mi iei capul când vrei, pentru asta. Dar, pedeapsa pe care ne-o vei da, n-o să te salveze. Citeşte ce scrie Sivorski în epistolă, că i-a trimis-o chiar lui Capodistria, măria ta! Şi, după ce citeşti, nu uita că la Giurgevo aşteaptă chiar acum capugiul trimis de Mahmud încoace. Are la el un firman de mazilire rea, dar, pentru că nu ştie ce-o să zică Ţarul despre asta, încă mai aşteaptă. Că de-aia vroiau ei să te omorâm noi, măria ta, ca să netezim calea turcului, pricepi acum?

- Şi pe cine vreaţi să puneţi în loc?

- Păi… de-asta eşti viu încă… – se înegură Colţescul. Că noi îl vream pe unul pe care nici franţujii, nici turcii şi nici ruşii nu-l poftesc.

- Şi-atunci, la ce v-aţi băgat cu ei?

- Ei s-au băgat cu noi, măria ta. Dar citeşte epistola, ca să vezi că nu mint…

Vodă o deschise şi-o parcurse iute-iute – era în ruseşte, dar, ca fost dragoman al Porţii o pricepu fără greutate.

- Dumnezeule mare, spuse el, înmuindu-se în recamier. Toţi oamenii ăştia mă mint de luni de zile. Toţi! Credeam că numai la Poartă-i aşa…

- Eşti grec! Adu-ţi aminte ce-au făcut cu voi cruciaţii lui Dandolo, când l-au dat jos pe Isac Anghelos. Cum au prădat. Cum au minţit. Cum au necinstit femeile şi cum au pus jos frumuseţe de case şi palate de creştini… Cum au trădat, şi toate cele… Tot din carne-s şi ei, şi franţujii, şi ruşii! Au doi ochi, o gură, două braţe şi două picioare – la fel ca turcii!

Caragea înlemni.

- De-aia s-or fi întors Filipescul şi Bălăceanul în târg, pe furiş… Că au mai vrut ei să mă spulbere o dată… Şi tot de-aia n-o fi venit nici Golescul aci, în seara asta, că de vreo două săptămâni nu mai vrea să dea ochi cu mine… Doamne, Dumnezeule… Şi v-am dat legi, v-am ridicat şcoli şi biserici… De ce vreţi să mă omorâţi cu toţii?

- Golescul n-are nimic cu domnia ta. Mi-a spus Safta că a căzut la pat. De-aia n-a venit nici ea aci, că s-a dus să-l vegheze, cot la cot cu Goleasca…

Tăcură preţ de câteva clipe. Afară bătea un viscol ca iarna. Alături, orchestra atacase încă un vals – se auzea tropot de picioare neobişnuite cu dans din acesta.

- De ce mi-ai spus toate astea, Colţescule, că şi tu mă vroiai mort?

- Asta n-am cum să-ţi zic, măria ta! Şi-aşa am făcut prea mult, lăsându-mi viaţa zălog în mâna domniei-tale, laolaltă cu epistola lui Sivorski.

- Blestemaţii… – şopti Caragea şi, greoi, se ridică în picioare. Şi zici că nemernicul ăla de capugiu aşteaptă la Giurgevo?

- Da, măria ta.

- Ordinele cui le aşteaptă?

- Ce importanţă mai are, măria ta? Ce pot să-ţi zic sigur e că n-o să plece încoace mai devreme de trei zile. Oricum, pe capugiu n-am să pot să-l omor aşa cum am făcut cu trimisul lui Sivorski.

- Hai să ieşim afară, spuse Caragea, că şi-aşa am stat prea mult pentru fleacul pe care cred ei că-l vorbim. Toţi… ah, toţi mi-aţi pus la cale pieirea…

Ieşiră. Consulul Ledoux se uită la Colţescu îndelung – numai că bătrânul boier se tot înclina în faţa lui Caragea care, zâmbitor, se purta de parcă tocmai îi făcuse un mare favor. Cu coada ochiului însă, îl văzu pe Înalt Prea Sfinţia Sa cum tresare, brusc îndreptându-se de şale lângă Sivorski.

- Până şi Mitropolitul mă vinde, şopti Vodă Caragea. L-ai văzut cum îi ungea urechea lui Sivorski?

- Îţi jur pe ce-am mai scump, măria ta: nu mai ai multă vreme aici!

Valsul încă răsuna în încăpere. Moravek, consulul Austriei, zâmbea afabil în timp ce Predescul, prietenul bun al Filipescului, îl ţinea de vorbă fără teamă, în văzul lumii.

Măcar Moravek e cinstit şi-mi spune tot ce-i suflă ai noştri, se consolă Vodă şi se duse în fotoliul său. Tot neamţu-i mai corect! Se mai uită după Colţescu – el de ce mi-o fi spus ce şi cum? El ce urzeşte? Îi urmări privirea şi-l zări cum se uită cam prea lung la Băleancă. Apoi, o văzu pe Smaranda cum se repede într-un suflet la el.

Şi fiică-sa care crede că pentru ea am stat noi de vorbă, se gândi Caragea, regretând că n-o aude ce-i spune…

- De ce-ai făcut asta, tată? – îl luă ea în primire. De-atâtea ori mi-ai spus că ce-avem noi de făcut, facem doar noi, nu cu ajutor!

- Stai potolită, fata mea… Unde-i Anton? Spune-i să stea cuminte, că nu de el am vorbit cu Vodă.

- Cui să-i mai spun, tată? Că a plecat val-vârtej după ce te-a văzut cum intri cu Vodă în salonaş…

Colţescul căscă ochii.

- Adică… vrei să zici că a fugit?! Anton?! – Smaranda ridică din umeri     – Păi, dacă o fi fugit cumva de frică, chiar că nu-l mai meriţi, fata mea!

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

Eh, cum-necum, de ce-de nece, din seara aceea, Anton şi Ilona începură a se plimba prin târg şi pe lângă târg cât era ziulica de lungă, fără să ţină cont nici de gura lumii şi nici de cum era vremea pe afară. Trupa Gherghy locuia la hanul Castrişoaiei, pe Podul Mogoşoaiei, aşa că Anton, nepăsător, îmbrăcat de-acum în veşmintele pe care i le ştia toată lumea, venea pe jos în fiecare dimineaţă până la han şi, pentru început, se juca ce se juca cu Lindorro, după care stătea la o cafă şi la cofeturi cu Ilona – dar numai ei doi, fără ca nimeni altcineva din trupă să mai intre sau să schimbe o vorbă cu ei, de parcă ar fi fost singuri pe lume, lucru care pe atunci nu-l mira pe Anton din cale afară. Apoi, pe la ceasurile zece, ieşeau din han şi-o luau la pas, străbătând ulicioare şi grădini, oprindu-se să mănânce prin birturi, ieşind după aceea din târg ca să se plimbe prin pădurile din mărginime, pentru ca după o vreme iar să poposească prin te miri ce han.

Nu făceau pauză din plimbările astea decât atunci când avea Ilona spectacol şi, bineînţeles, peste noapte, când, lucru ciudat din cale afară, Anton nu rămânea la ea, ducându-se acasă precum hoţii, pe beznă. Prietenii şi cunoscuţii: cu ochii pe ei! După numai două zile, vorbeau cu toţii că blestematul de Anton Locureanu, fiu de thesaliot venetic şi tartor de inimi, o încasase precum cel din urmă puştan şi că nemernica aia de actriţă (ai văzut-o, şerpoaica?) îl juca în foi de viţă, ca pe hoţii de cai. Ce-şi vorbeau cei doi în cursul acelor plimbări interminabile?

Dracu’ ştie! – dracu’ ştie ce puteau să-şi spună, că toţi cei care-i văzuseră ziceau că vorbeau extrem de animat, că-şi tot explicau unul altuia te miri ce cu deosebită ardoare, că din când în când pufneau în râs de parcă ar fi fost zurlii – ce mai, trăiau o poveste cam prostească, neîmplinită în nimic de înţeles.

- S-or face unul pe altul doar dân vorbe, îi bârfise Firu într-o seară, pe ostrovul de pe Balta lui Dura Neguţătorul. Am mai auzit io de cazuri din astea. Naiba o să-l ia pă Canta al nost’.

Ciudat e că aceste bârfe, odată ajunse la urechile lui Anton, îl încântară peste măsură, de parcă ar fi dorit ca toată lumea să aibă habar prin ce trece el, de parcă ar fi avut un chef pervers de a împărtăşi cu toţi cunoscuţii şi necunoscuţii bizara buimăceală care-l anima zi de zi, lungoarea care-i cuprinsese gândurile laolaltă cu măruntaiele toate, zâmbetul prostesc pe care-l arbora când se ducea de unul singur spre Hanul Castrişoaiei ş.c.l.

Văzând cum povestea creşte, creşte şi iar creşte fără ca buba să se spargă cumva, Safta Locureanu – femeie trecută prin multe păţanii amoroase – s-a alarmat peste măsură şi, într-o bună dimineaţă, i-a tăiat calea lui fie-său ca să-i spuie ce şi cum.

- Ce naiba, Antoane… Te dai în stambă ca ultimul mahalagiu. Da’ stai, Dumnezeului, cu ea într-o casă! Cine-a mai pomenit să te plimbi atâta pe uliţă?

- Îi place să meargă la pas, prin târg, replică Anton. Cică, pe unde-a mai fost, n-a mai văzut atâtea grădini.

Maică-sa simţi că se îneacă. Cum adică, atâtea grădini? Ce fel de prostie mai era şi asta?

- Măi, Antoane… Zice lumea că nu-i lucru curat, pricepi? Şi calicii au început să vorbească! Păţaniile astea se fac şi se desfac prin alcoave şi aşternuturi, în salonaşe ascunse, nah… nu pe uliţă şi-n pădure! De trei zile încoace, vă tot plimbaţi prin târg ca zăbăucii…

Anton căscase ochii:

- De trei zile, zici?! Numai de trei zile?! Maică Precistă, credeam că a trecut pe puţin o lună de când am schimbat primele vorbe cu Ilona.

- Eşti nebun! Ţi-a luat minţile… Şi pe urmă, ce nume mai e şi ăsta, Ilona? Tu n-ai văzut-o cum arată, măi Antoane? E lungă şi-are-un cap de guşter, e pe jumătate neagră, se uită cu ochii ăia de zici că taie sticla cu ei, e numai piele şi os şi se mişcă de parcă s-ar răsti mereu la tine… O femeie trebuie să fie mai molatecă niţel, măi Antoane, o femeie trebuie să se cuibărească în pat, să se întindă precum o mâţă leneşă, să ştie să se uite pe sub gene, să… Offff!

- Mie tocmai asta-mi place la ea! Zici că-i o regină din aceea din vechime, care ştie ce să poruncească…

- Regină?! Doamne sfinte… Nu-s’ eu în locul bietei Smaranda, că-i arătam eu regină, arăpoaicei… Da’ las’ că poate i-o coace Leanca, că până şi pe podance le-ai scos din sărite cu prostia asta… Auzi: regină!

- Voi nu pricepeţi, se amuză el. Deloc nu pricepeţi!

Dădu să-i spună maică-si că de-acum, după ce ieşise cu Ilona la plimbări (numai de trei zile?! – se întrebase iarăşi, mirat), după ce ieşise şi vorbise cu ea aşa, fără scop, putea să-l ia şi ciuma că lui oricum nu-i mai păsa de nimic. Se opri în ultima clipă, însă: Safta îl privea cu un fel de milă neputincioasă, ca atunci când fusese el cu adevărat bolnav, în copilărie, când cu vărsatul de care scăpase aşa de greu.

- Uite-te la tine, da’ uite-te la tine, izbucni maică-sa. Zâmbeşti şi te uiţi peste mine ca un prost! Blestemata asta ţi-a luat minţile, Antoane, minţile ţi le-a luat! Nemernica…

- Aşa o fi în familia noastră, mamă, se îmbăţoşă el deodată, să ne ia cineva, din când în când, minţile! Sângele apă nu se face!

Pircepându-l unde bătea, Safta încremeni. Ochii i se îngustară. Se uită peste umăr şi, asigurându-se că uşa era bine închisă, zise:

- Ba s-a făcut apă, că nici eu, nici Teofil, n-am umblat cu comedianţi!

- Păi, da, şi pentru că voi doi n-aţi fost comedianţi, a-nchis ochii tot târgu’ la ce făceaţi! Nu-mi pasă că-i comediantă! Află că dacă n-ar fi fost Smaranda la mijloc, aş fi luat-o pe Ilona cu mine, diseară la bal, la franţuji! Aş fi îmbrăcat-o cu cele mai scumpe veşminte şi aş fi prezentat-o fără teamă lui Ledoux, că oricum nici una de p-aci nu ştie a face reverenţa ca ea!

- Nu-mi rămâne decât să sper că o să pună Leanca mâna pe ea într-una din zilele astea, s-o smotocească niţel, zise Safta. Şi, că tot ai vorbit de Smaranda, află că eşti un porc! Măcar pentru ea ar trebui să fii mai cu luare aminte!

Îi trecură şi ei prin minte, fără s-o ştie, vorbele fără perdea ale lui Firu, dar, pentru că era mamă şi femeie, ieşi fără să le zică, trântind uşa în spatele ei.

A început ziua prost, se supără Anton, care era cam superstiţios. Eh, şi pentru că atunci când le cauţi, le şi capeţi, iată ce se mai întâmplă în aceeaşi zi. Peste numai câteva ceasuri, pe când Anton se plimba cu Ilona prin codrii de pe Dealul Spirii (ajunseseră dincolo de Mănăstirea Nebunului), trebuiră să treacă peste o mocirlă. Anton, galant, se oferi s-o ia în braţe şi s-o treacă pe Ilona dincolo, căci îşi puseseră în minte să ajungă pe la eleşteurile Fălcoienilor.

Era pentru prima oară când o ţinea atât de aproape şi de strâns. Îi simţi trupul nervos, lunecos şi elastic precum un arcuş bine întins. Îi simţi mirosul care aducea cu moscul. Îi simţi suflul grăbit şi îi simţi tremurul, aşa că făcură acolo ceea ce amânaseră atât de mult – adică, o îmbrăţişă şi-o sărută, căci nu putea fi vorba de mai mult pe noroiul ăla.

Ilona parcă ameţi atunci. Parcă-şi dădu ochii pest cap. Se agăţă de el aşa cum nici o femeie n-o mai făcuse. Se lipi de el, se răsuci şi se undui de parcă dorea să se amestece cu el. Îşi pierdu suflul şi gunguri, iar Anton simţi că se învârte pământul cu ei. Poate că l-o fi şi strigat în şoaptă, rostindu-i numele cu acel accent inimitabil? I-o fi zis ceva, încet-încet, împletind tăioasa limbă germană cu consoanele moi, slave, plutind pe deasupra unei graseieri fără rost?

Lui, aşa i se păru, dar n-avea cum să fie sigur pentru că nu mai avea aer, în timp ce ea părea că se transformă într-o fiinţă beată, cu prea multe mâini şi prea multe picioare – aşa de aprig şi de nesigur îl îmbrăţişa. După cum se va vedea, lui Anton avea să-i cadă sub ochi, destul de curând, o gravură a lui Shiva Distrugătorul şi, bineînţeles că avea să-i amintească de Ilona în acele clipe.

Norocul (sau ghinionul) lui a fost că nu ştia pe cine anume reprezintă gravura cu pricina.

- Dumnezeule… – făcu Ilona după ce-şi traseră sufletul. Nici în… Niciodată, dar niciodată…

Se sprijini de un copac şi, preţ de câteva clipe păru că nu e în stare să-şi revină din ameţeală. Răsufla precum o căţea fugărită şi se tot uita la Anton, de ziceai că nu mai are mult şi-o să-şi dea sufletul, dar nici el nu era mai breaz. Cum dracu’ vine asta, se tot întreba Anton, da’ cum dracu’ vine asta…

Apoi, Ilona odată răsuflă adânc – se apucă să-şi aranjeze veşmintele cu gesturi sigure, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat după care, fără o vorbă, trecu pe lângă Anton şi-o luă drept prin mocirlă, îndreptându-se înapoi spre târg.

- Ce e? De ce pleci? – se holbă Anton în urma ei.

Ilona nu răspunse. Mergea cu paşi mari, sărea peste băltoace şi nici nu-l privea.

- Ce s-a întâmplat? Nu voiai… nu voiai să facem asta?

- Ba da, rosti ea, apăsat. Vroiam mult de tot să facem asta.

Anton se luă după ea, fără să priceapă. Vroia să spună ceva dar habar n-avea ce. Ce naiba… Cu ciudă, simţi că avea să vorbească precum un copil, dar tot întrebă:

- Şi atunci, de ce pleci?

- Pentru că n-o să iasă nimic bun din povestea noastră. Nimic, nimic, nimic.

Anton simţi cum îi amorţesc gândurile. Înghiţi în sec. În gât parcă i se întări un calup rece de plumb. Nu găsi altceva mai bun decât să-şi plângă de milă:

- Şi eu care doream să-ţi spun… voiam să te rog să facem cumva ca să stăm împreună.

- Nu pot, spuse Ilona. N-am cum. Şi-aşa am mers prea departe.

Ajunseră pe culmea unei măguri. În vale se vedea cum gârla, bătută de soarele prânzului, şerpuia, plină de clisă lucioasă, pe sub zidurile mănăstirii Mihai Vodă.

- Cumva… Te aşteaptă cineva, pe vreundeva?

- Nu. Ilona o luă pe poteca ce cobora spre Curtea Arsă. Apoi: Doar nu credeai că sunt o fiinţă într-atât de obişnuită încât să ies cu tine în timp ce mă aşteaptă altcineva…

- Atunci, să fie vina mea? Că-s’ însurat? Nu vrei să mergi mai departe pentru că-s’ însurat?

Ilona se opri. Părea că încremenise, privind la târgul ce i se aşternea la picioare. De undeva din stânga se auziră nişte chiote de copii: se jucau faţea-scunsea. Ilona culese un fir lung de iarbă şi se apucă să-l rupă între dinţi, cu delicateţe.

- Nevasta ta… Cât o fi suferind din cauza mea…

- Asta te opreşte? Suferinţa Smarandei?

- Nu.

- Nu pricep nimic, zise Anton, simţind cum sângele îi dă în clocot. Zău dacă înţeleg ceva.

- Nici n-ai ce, fir-ar să fie. Atât de mult aş fi vrut… începu Ilona, dar lăsă fraza neterminată, după care reluă: Mă doare să-ţi spun toate astea, dar mai bine încheiem aici, până nu-i prea târziu… Of, ştiu să mă întorc şi singură de aici, încheie ea, cu glas stins.

Ah, Firule, Firule, îşi spuse Anton atunci, privind la Ilona cum o ia devale, spre Curtea Arsă. Ducă-se pe pustii, îşi spuse şi dădu s-o ia unde-o vedea cu ochii, numai că nu era în stare să-şi ia privirile de la ea. Nenorocita… I se făcu ruşine de el însuşi, dar nu era în stare să n-o petreacă cu privirea, îi era ciudă că nu făcuse cu ea ce făcuse cu toate celelalte, dar, doar ce se gândea că o va pierde, că şi simţea că-i vine să-şi smulgă carnea de pe el.

Ce naiba fac, se întrebă, abia reuşind să n-o ia la fugă după ea.

Ca un făcut, în clipa aceea auzi un glas venind dindărătul unui tufiş. Dumnezeule, îi trecu prin cap, cineva m-a văzut cum mă rugam de ea! Dumnezeule…

- Conaşule, pssst…. Conaşule!

- Du-te, băh, d-aci, că numa’ de tine n-aveam chef!

- Nu stau mult, conaşule! Doar cât să-ţi dau o epistolă!

Un calic ieşi atunci dindărătul tufişului numai că, spre deosebire de toţi ceilalţi, era un calic tare bătrân, unul care ştia să-şi poarte straiele rupte de parcă ar fi fost un domn, ceva. Se uită şi el după Ilona, după care, uşor, de parcă ar fi vrut să nu deranjeze, întinse plicul spre Anton.

- Îmi pare rău, dar trebuie să te uiţi deîndată peste epistola asta, conaşule… Pe lângă asta, alături de epistolă, din care acum nu primeşti decât prima jumătate, ţi-a trimis vorbă şi însuşi Rupe-Pisici.

Anton luă plicul. Ciudat! – de data asta era un plic uşor şi subţire. Privi în vale, dar Ilona dispăruse îndărătul unor salcâmi uscaţi. În crâng, copiii chiuiau de mama focului.