Archive for the Tag 'de pe la noi'

 

Armeanul fără nume

 
 
"Trei români, un jidan, trei jidani, un armean…"
Vorba asta am auzit-o de la un coleg constănţean şi, să nu vă aşteptaţi ca formularea "jidan" să fi avut vreo conotaţie cât de cât peiorativă. De fapt, era o constatare intrată în folclorul constănţean, referitoare la capacitatea de adaptare şi la pragmatismul evreilor şi, mai ales, la cel al armenilor.
Până recent, eram pătruns de legenda urbană, de la Bucureşti de astă dată, conform căreia armenii ne păstrează nouă, românilor, o simpatie aparte datorată modului în care i-am primit după genocidul la care au fost supuşi la finele primului război mondial pe teritorii încă otomane.
Umpic de research, însă, mi-a demonstrat că avem relaţii cu mult mai vechi cu armenii. Practic, armenii au ajuns

Orşova – cârlig

Buuun, uite, ăsta post! E scris sub influenţa diapazonului, iar Maic ştie dă ce. Povestea începe de la această fotografie, recuperată din zoaiele lu’ recycle bin, amestecate cu imbecilitatea mea funciară din clipa în care ajung să mă folosesc de butoane, şurubelniţe, tastaturi, care de luptă şi armament convenţional.
 
 
Et voila! Mănăstirea cu pricina se numeşte Sfânta Ana şi se află cocoţată deasupra oraşului Orşova.
Care e treaba cu mănăstirea? Păi, construcţia ei a fost finanţată de Pamfil Şeicaru. Monsieur Pamfil a luptat pe dealurile Orşovei în WWI. Cu acea ocazie, insul a fost îngropat în pământ de explozia unui obuz austro-ungar. Scăpând de la îngropăciunea neprogramată, Pamfil s-a jurat că o să facă iel o mănăstire dulce şi frumoasă prin apropiere

Femeia ca garsonieră confort III

Azi dimineaţă, în metrou, am simţit în înghesuială cum o femeie era îmbrâncită zdravăn de tot. Absolut logic, m-am dat deoparte ca să-i fac loc să ajungă la o mult visată bară de susţinere.
Surpriză! Respectiva domnişoară m-a privit extrem de lung, oscilând între agresivitate şi plictiseală, cu aerul că "las’ că nu muşc eu din momeala asta", după care a luat-o târâş-grăpiş prin înghesuială, într-un loc şi mai aglomerat, refuzând o poziţionare echilibrată şi avantajoasă pentru orele 7.45, pe tronsonul Dristor – Piaţa Urinii.
Într-un post precedent, am adus vorba despre doamnele care ignoră cu desăvârşire gesturile de politeţe elementară venite din partea bărbaţilor rătăciţi printre noile reguli impuse de alergătura începutului de mileniu. Cea de azi, însă, a refuzat cu bună ştiinţă nu numai un gest politicos, ci şi

Orange mă tutuieşte, dom’ preşedinte!

 

Dom’ preşedinte,
 
Mă gândesc să vă scriu dă când l-am văzut pă domnu’ ăla, redactor/scriitor sau patron, ce-o fi iel, domnu’ ăla Liceeanu cred că-i zice, care domn nu s-a lăsat azvârlit dă la balconu’ Parlamentului când cu chestia aia de-ai făcut-o matale când ai dat cu toată snaga în comunism cu c mic. Dom’ Liceeanu ăla e priceput însă – mi-au zis mie unii care ştie cum e cu pisiurile astea, că Liceeanu vinde cărţi la orbi pă nişte CD-uri şi că pune o singură carte d’aia audio, care nici măcar nu iera întreagă până mai deunăzi, pune o carte d’aia, aşadar, pă nu’ş’ câte CD-uri, deşi până şi io am vazut că pă un singur CD d’al meu încap v’o doişpe episoade comprimate dîn serialu’ Lost, cu

telefonul mobil si porumbeii miresei

pe cand citeam articolele despre china din ultimul ng, nu ma puteam abtine sa nu constat paralelismul dintre numerosii indivizi galbeni, cu ochii piezisi si mai putin numerosii conationali, cu burti mari.
era acolo, in articole, o remarca de genul : "daca telefonul mobil nu are camera performanta si ecran color, chinezul de sorginte noua se simte rusinat".
daca schimbam chinezul cu romanul, fraza isi pastreaza pe deplin intelesul, reflectand aceeasi realitate pacatoasa : traversam niste ani, neblestemati pe de-a intregul inca, in care importante sunt accesoriile indivizilor. practic, spre deosebire de anii pre ’89 cand tot romanul se lupta pentru masina si video, acum lupta doar ce s-a mai diversificat putin.  s-au adaugat vizitele la supermarket, prilej de a-ti vedea concitadinii cum se plimba printre rafturi, impliniti, cu ochi