Feed enhanced by Better Feed from Ozh

 Motto:

Omoară-l, băh, cât e mic, că al’fel te face el pe tine!

Păi să vedeţi cum stau lucrurile. De fapt.

Hai să vedem specialitatea X, specialitate chirurgicală şi alta nu! Nu incizii de buboaie, nu exereza unghiilor încarnate – nu, nu: vorbim de o specialitate zdravănă, de băieţi numai unu’ şi-unu’! Ca preambul, am să vă povestesc că acum mulţi, mulţi ani, într-o gardă, am constatat că Bucureştiul, centru universitar, capitală de judeţ, de ţară şi de sud-est european, Bucureştiul, aşadar, nu era în stare să absoarbă doi (2!) pacienţi care prezentau o maladie catastrofică ce ţinea de specialitatea X. Nu spui boala, nu spui spitalele pe la care am sunat în noaptea aia – oricum, nu vorbesc despre specialitatea mea.

Mă trezisem cu doi inşi care aveau aceeaşi maladie şi, cum X era vecină de gard cu chirurgia toracică, am fost obligat să efectuez (ah….) diligenţele necesare pentru rezolvarea pacienţilor. Diligenţele au constat din numeroase telefoane date pe la spitalele unde exista specialitatea X.

La o clinică mi s-a închis telefonul până să termin de expus cazul, la alta mi s-a spus că nu se poate, că n-au gardă, în fine, la a treia, mi s-a spus că pot să primească un singur pacient, şi i-am crezut, pe bune că i-am crezut că n-aveau cum să se ocupe decât de un singur bolnav.

Repet, nu vorbesc de buboaie infectate – vorbesc de chestii serioase, iar noi locuim în Ro… Nu, nu e greşeală de tipar, Ro e suficient. Ro: să ţii minte că aşa se cheamă ţara ta. O să vezi de ce.

Au trecut anii. Între timp, apare un nou serviciu din specialitatea X, fie clinica A. Se apucă ei de treabă, se organizează, alea-alea şi vine, în sfârşit, şi ziua în care trebuie să se apuce de operaţiile grele de tot. Echipa lor, însă, nu era completă, aşa că fac apel la clinica B, ca să le împrumute câţiva membri din echipa lor.

Să recapitulăm. Acum sunt serios. Clinica A era alcătuită din oameni cu expertiză, care aveau la dispoziţie back-up-ul tehnologic necesar ca să ducă la bun sfârşit intervenţia propusă, dar le lipsea o echipă auxiliară pentru ca totul să fie OK. Observaţi că bag ceva date vraişte, ca să mi se încurce urmele, oh, mon Dieu… În fine. Echipa auxiliară a fost găsită la clinica B, echipa a zis că da, că vine în timpul ei liber şi că o să-i ajute pe cei de la A să facă o operaţie brici.

Estimp, însă, Cătălin, băiat de casă… Ah, Cătălin, băiatul de casă, este specialist, şi el, tot în specialitatea X. În plus, e şi ceva şef, la clinica C, nu aiurea. De fapt, Cătălin ăsta e ceva şef, în general, că aşa e în Ro: unde-s doi, unu’ e şefu’.

Măre, şi află Cătălin al nostru că vor unii să facă operaţia despre care vă spusei. Atunci, de la înălţimile sale greucenice, azvârle el cu buzduganul spre ăia din clinica B - ăia care doreau să-i ajute pe pirpiriii nou apăruţi de la clinica A.

- Băh! Vă fac! Ce-i aia? Cum adică, să-i ajutaţi p-ăilanţi, băh… Unde vă treziţi?

- Păi, vor şi ei să se diversifice, vor să…

- Băh! Io vă-ntreb: unde vă treziţi?

- Păi, au spus pacientului că-l operează, operaţia e deja programată, aşteaptă omul ăla, ei au tot ce le trebuie, vream doar să-i ajutăm şi noi…

- Ce să-i ajutaţi, băh, ce să-i ajutaţi? Voi nu-nţelegeţi româneşte? Ce dracu’ s’teţi aşa proşti?

Ăia de la clinica B au zis că bine, şefu’, dacă-i p-aşa, asta e, nu ştiam că s’tem proşti, şefu’, nu mai facem, şefu’, alea-alea…

Da’ nu pentru mult timp. Lăsară ei să se mai stingă din iureşul băietului de casă şi, până la urmă, se repeziră la clinica A, de făcură operaţia, pentru că dacă tu-mi faci mie blat, îţi fac şi eu ţie, tot blat. Aşa stă scris în sângele nostru. Mă rog. Cert e că pacientul scăpă viu şi doar puţin vătămat (se cheamă traumă operatorie, să fim înţeleşi!) şi-apoi se duse la el acasă bine mersi. Poate că ciocneşte un pahar cu şpriţ chiar acum, când voi citiţi povestioara asta. Să-i urăm sănătate.

De Cătălin, băiat de casă, însă, nu mai ştiu ce să vă spun: habar n-am cum a reacţionat, da’ fiţi siguri că a belit ochii cât cepele. Şi nu i-a belit a mirare, nu, nu: el acu’ pândeşte după perdea, tată, pândeşte, pândeşte, pândeşte…

Poate chiar şi un fotoliu ministerial mai micuţ, aşa, ca pentru el, poate că aia pândeşte. Să nu-l judecăm prea tare, însă, că aşa s-a născut el: pândind.

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

Nu ştiu de unde mi se trage frica asta de urşi! Habar n-am cine mi-a băgat-o în oase şi când. Îmi amintesc însă că, fiind foarte mic (probabil că aveam opt, cel mult nouă ani), am văzut într-un Pif o ilustrată alb-negru în care un ţăran medieval, dacă-mi e permis, aţintea un arc mărişor, cu o săgeată lucitoare, către un urs ridicat pe labele din spate, care căscase un bot năprasnic. Ţin minte că m-am întrebat atunci: ce naiba o să facă ţăranul ăla cu arcul lui cu tot când s-o repezi fiara aia peste el?

Era un articol despre la Jacquerie, în care ni se explica în ce fel ajunseseră ţăranii francezi să mănânce chiar şi urşi din cauza foametei. Mărturisesc că articolul nu m-a convins deloc că ţăranul ăla ajungea să ducă acasă la ai lui haleală pe săturate!

Primele poveşti mai tari cu urşi le-am încasat prin 1982, vara, pe când eram în convocarea militară anuală de la Câmpulung. Pe vremea aia, aveam un comandant de companie atipic, lent-majorul D., care avea printre multe alte pasiuni, vânătoarea. D. era un ofiţer de infanterie completamente nelalocul lui pentru anii ăia. Ne lăsa să zacem prin livezi, ne lăsa să fumăm, ne arăta când şi când câte o hartă şi ne dădea nişte elemente de bază ca s-o citim, nu prea ne alerga, bârfea cu noi şi stătea de poveşti. Iar când apuca să vorbească de vânătoare, ne ascundea prin nişte văgăuni, ca să nu ne vadă tov. colonel, care tare om aprig mai era!

Aşa. De la D. am aflat pentru prima oară cam ce poate un urs. D. ne-a relatat o poveste interbelică, în care protagonistul era unul dintre maeştri de vânătoare regali. Cum pe vremea aia oamenii aveau mai multă glagorie şi, oricum, mai multă onoare decât în zilele noastre, maestrul de vânătoare nu se ducea la doborât urşi aşaaa, precum comuniştii de ieri, consumeriştii de azi, adică adăpostit în turnuri de lemn încălzite, cu ceai fierbinte la cap, cu femela la picior şi cu gonaci care să-i aducă vânatul în bătaia puştii. Nooo, tată! Omul pornea pe coclauri doar cu puşca la el, însoţit cel mult de un alt tovarăş, după care lua urma ursului ca să vadă: care pe care!

Şi aşa se face că maestrul de vânătoare a plecat după urs prin pădurile de la poalele Bucegilor. Însoţitorul său în ale vânătorii era unul dintre administratorii Eforiei Spitalelor Civile, un ins al cărui nume îmi scapă acum – puteţi să i-l aflaţi, însă, dacă vă duceţi la Sfânta Ana, lângă Sinaia: când faceţi stânga de pe drumul care duce la Stâna Regală, la intrarea pe drumeagul ce duce la Sfânta Ana există o placă din piatră pe care este trecut şi numele acestui domn. În fine… Chiar dacă nu-mi amintesc numele lui, cert e că domnul cu pricina a plecat cu maestrul de vânătoare după urşi.

Erau pe la intrarea în Valea Morarului, înspre Ţambal (loc doldora de urşi şi acum) când au reuşit să ia urma fiarei. Era octombrie, era frig, ploua mocăneşte şi bătea un vânt rece, tăios. Ursul, hoţoman, s-a prins că ăia doi erau pe urmele lui, aşa că a încercat să scape cu fuga. Cei doi erau, însă, vânători pe bune, aşa că l-au încolţit pe barosan înspre torentul care coboară dinspre Valea Bujorilor, cam pe unde se întretaie cu traseul Take. Nemaiavând ce să facă, ursul s-a decis să-şi joace ultima carte aşa că, pentru început, a tulit-o într-o viroagă. Cei doi, după el! Erau deja siguri că ursul era al lor, pentru că viroaga se afunda într-un brusturet nenorocit, pe marginea râpei ce coboară abrupt spre Glăjărie. Numai că ursul era mare şmecher: după ce s-a prefăcut că fuge, s-a ascuns îndărătul unor bulumaci doborâţi şi, când cei doi au dat să treacă şi ei pe acolo, i-a întâmpinat, furibund, adoptând (îmi imaginez) atitudinea ursului din imaginea văzută în Pif – s-a ridicat în două labe, a căscat botul larg, a urlat şi s-a repezit la vânători.

Maestrul de vânătoare a apucat să tragă un glonţ numai că, surprins fiind de bruscheţea atacului, n-a reuşit să doboare fiara care se năpustea peste el.

- Trage, domnule! – a mai apucat să urle maestrul la însoţitorul său, în timp ce ursul îi trăgea o labă peste puşcă, azvârlind-o bucăţi, cât colo şi făcându-i mâna dreaptă terci.  Omul ar fi pierit fără discuţie dacă tovarăşul lui nu şi-ar fi păstrat cumpătul: administratorul Eforiei Spitalelor (un omolog al preşedintelui CNAS din zilele noastre, numai că avea sânge în trotinetă) a apucat să ţintească precis şi a tras, ucigând animalul dintr-un singur foc.

Ah, ce oameni…

Chestia asta îmi aminteşte de un moment de mare ruşine din viaţa mea. Înainte de ’89, pe vremea crizei de carne şi de alte alea, un prieten m-a invitat la braconaj undeva în Bărăgan, nu spui unde că nu-i frumos. Ne-am dus la el, la casa părintească, maică-sa ne-a copt în cuptorul din curte cea mai adevărată pâine pe care am mâncat-o vreodată, după care ne-am întâlnit cu primarul şi cu poliţistul comunei, iar la lăsarea nopţii am luat o Dacie 1300 şi ne-am repezit pe câmpuri după iepuri.

Rahat! Iepurii ăia n-aveau nici o şansă! Încremeneau în lumina farurilor, unul dintre cei trei ieşea din Dacie, lua animalul la ochi şi pooooc! – îl dădea jos.

A fost o hecatombă! Ne-am întors cu 17 iepuri pe care i-am băgat într-un sac de iută infect, pe bancheta din spate a Daciei. Odată ajunşi la prietenul meu acasă, s-a lăsat cu un chef din ăla cum nu prea se mai vede acum: în numai patru ore reuşisem să furăm statul, să comitem ilegalităţi cot la cot cu decidenţii locali şi, mai ales, să finalizăm totul cu o orgie bahic-gastronomică – mâncam carne, da? Mâncam vânat, da? – chestie care m-a făcut să dau naibii feelingul că nu fusesem la o vânătoare fair-play şi să bag la tub hălci după hălci.

Buuun! Să revenim la cei doi vânători adevăraţi. Ursul a fost doborât, iar maestrul de vânătoare s-a ales cu mâna dreaptă făcută ferfeniţă. Pe vremea aia nu exista chirurgie plastică, aşa că omul a beneficiat, în final, de o deformaţie majoră a mâinii, ceea ce l-a obligat pe armurierul Casei Regale să-i modifice puşca cea nouă pe care şi-a cumpărat-o (cică era un Mauser special), poziţionând trăgaciul undeva în lateral, maestrul de vânătoare nemaiavând cum să-şi rotească mâna ca să îmbrăţişeze puşca şi să tragă ca un om normal.

Mda. Nici după povestea asta nu m-am speriat de urşi. Mă tot gândeam la istorisirea lent-majorului D. doar pentru că nu-mi puteam imagina cum de poate un urs să pună la cale, cu viclenie, asemenea tactici de supravieţuire.

Pe urmă, însă, am aflat lucruri şi mai abitir despre urşi. Pe la sfârşitul anilor ’80, un Moş Martin din ăsta tot dădea târcoale caselor de la periferia Buştenilor. Ursul cu pricina era şi el un hoţoman. Azi lovea într-o gospodărie, mâine în alta, şi tot aşa, fără să fie prins de localnicii care se apucaseră să organizeze ceva ce semăna a poteră. Cel care mi-a spus povestea avea vreo şase oi în curte, aşa că s-a băgat şi el în potera aia, dar ursul, pas să-l prinzi! Ataca, lua un porc sau o oaie, după care dispărea preţ de câteva zile, până ce poteraşii îşi băgau picioarele şi lăsau curţile nepăzite, moment în care fiara revenea şi “băga din nou craca” la animalele şi orătăniile de prin curţi.

Într-o noapte, aude omul meu zaveră mare pe stradă: lătrau câinii ca bezmeticii. Se uită el pe geam, dar nu bagă de seamă nimic – câinele lui stătea potolit în coteţ.

- Iete al naibii, îşi spuse omul meu. Nu se bagă cu potăile alelante.

Liniştit, se pregăti de culcare când, auzi din nou mare tărăboi. Lătrau câinii pe uliţă de-şi dădeau duhul, numai câinele lui stătea la fel de liniştit în coteţ, filozofu’ dracului!

Iese omul afară din casă şi, ce credeţi că vede? Cretinul ăla de câine al lui, rămas în coteţ, tot mesteca la nişte maţe nesfârşit de lungi, poarta care ducea spre curtea animalelor era dată jos, iar oile zburdau, mute, prin curtea din spate. Se duce el acolo şi vede că una dintre oi lipsea şi că alta abia mai mergea, sângerând din spinare: fusese lovită de urs.

Se strânge lumea, se apucă de vorbă că ce şi cum, îşi dau seama că golanul de urs spintecase pe blat o oaie, ca să-i azvârle maţele câinelui şi să-l facă să tacă, se prind ei că iarăşi îi aburise ursul, se enervează, înjură, beau nişte trăscău, iarăşi fac un plan, şi tot aşa, pe româneşte.

Dar unul mai bătrân:

- Băh, să ştiţi de la mine că ursu’ a fost mare prost de data asta…

- De ce, domne, nu vezi că iar a furat? Cum o să fie prost?

- Dacă a însemnat o oaie, aflaţi de la mine că data viitoare tot aici o să vină, că aşa fac ei. O să vrea s-o ia şi p-aia însemnată, pricepeţi? Barem acu’, ştim un’ să-l aşteptăm.

Băh, şi l-au aşteptat! Şi l-au aşteptat! Nopţi şi săptămâni la rând, da’ ursu’ nimic! Ba chiar începuseră să se audă zvonuri dinspre Azuga, că începuse să bântuie fiara tocmai pe acolo, aşa că buştenarii iarăşi au slăbit paza.

Până când, într-o noapte, aude omul meu tămbălău venind din curtea din spate, de la ţarcul cu oi. Nu mai ieşise el la poteră, dar măcar ţinea puşca pregătită, aşa că a luat-o, a încărcat-o din mers şi s-a dus la fereastră. Rahat! Ursul stătea în fund în faţa porţii de la intrare, ţinea oaia în spinare, pe umăr, şi deschidea poarta, tacticos, “la fel ca un om”! N-apucă omul meu să deschidă fereastra ca să tragă, că ursul iese din curte, trage poarta după el, civilizat, şi o ia în sus pe uliţă, spre pădure.

Inutil să mai spun că oamenii tot nu l-au prins deşi s-au luat după el imediat. Inutil să mai spun că ursul luase oaia pe care o însemnase. Inutil să mai spun că potaia din curte, care de data asta nu mai primise nici un bacşiş, nu era în stare nici măcar să latre de frică:

- Ziceai că se bâlbâie, mi-a povestit omul meu. Bâ-bâ-bâ-bâ-bâ! – Uite-aşa făcea şi-i clănţăneau dinţii, tremura tot de frică, amărâtul!

Altcineva mi-a povestit nişte faze cu urşi petrecute pe la cabanele de la poalele Bucegilor. Cabanierii organizau serviciu de pază, frumos ca la armată, noapte de noapte pentru a depista ursul din timp. Staţi liniştiţi, că nu se lua nimeni la bătaie cu ursacii, doar se apucau să facă tărăboi, frate – loveau tigăi şi capace, răcneau ca bezmeticii, chiuiau şi aruncau după urs cu apă, până ce fiara se plictisea şi-o tăia de-acolo.

Fireşte, cabanierii nu stăteau totdeauna de pază. Şi când n-o făceau, barosanul intra în cămări, fraţilor! La cabana X, ursul a intrat frumos pe uşa de la depozitul de mâncare, după ce-a rupt-o într-un fel de neimaginat: fiind dublată cu tablă bătută în cuie, ursul a decupat tabla aia de parcă ar fi deschis o conservă (s-au jurat nu ştiu câţi că aşa au găsit uşa a doua zi!), apoi a rupt ce a rămas din uşă şi a intrat printre şunci afumate, fleici, murături şi alte alea. Era la el acasă! A halit câteva şunci afumate loco dolenti, a dat jos o oală uriaşă, pe care a pus-o într-o altă oală goală de pe jos, doar ca să poată avea acces la o a treia oală, plină cu carne pusă la conservat în grăsime, a băgat la tub din carnea aia până a plesnit, drept urmare a defecat peste tot prin depozit, după care s-a pus pe căutat: a sfâşiat sacii cu făină, a dat două-trei dulapuri pe jos, a deschis un borcan cu murături din care a mâncat v’o cinci kile de gogoşari acri, pe urmă a urinat pe unde a nimerit, a râgâit ca porcu’, după care a finalizat, apoteotic, prin a fura un sac de iută plin cu pâine, pe care l-a cărat cu el. Câteva pâini abia muşcate rămăseseră în urma lui, pe drumul către pădure, de parcă ar fi fost Hansel şi Gretel, idiotul!

Dar, nu toţi urşii sunt neapărat hoţi. La refugiul Coştila era un urs pe care îl chema Gurides. Ăsta ajunsese să se înţeleagă bine cu alpiniştii – se instituise un fel de barter care decurgea cam aşa: Gurides venea din pădure, căţărătorii se urcau repede pe refugiu, îi aruncau ceva haleală, Gurides o lua şi se căra să glojdească în linişte, în pădure, la mijloc de codru des.

În timp, lumea s-a obişnuit cu Gurides. Insul venea la refugiu când îi trăznea, iar căţărătorii îi aruncau de mâncare fără să se mai urce pe acoperiş. Se suportau/distrau reciproc, ursu’ mormăia, ăştia îl gratulau pe româneşte, ce mai tura-vura, trăiau cu toţii într-o devălmăşie d-asta frumoasă, după cum merg lucrurile la noi. Fireşte că neofiţii, la vederea lui Gurides, se repezeau ca istericii sus pe refugiu, în hăhăielile celorlalţi, dar cam la asta se rezuma tot haiul, pentru că în rest, Gurides îşi primea partea de fiecare dată. Era de-al casei, pricepeţi?

Asta până într-o zi când Gurides a făcut-o lată. A apărut, nenorocitul, ca de obicei, plictisit, dând târcoale refugiului. Unii zic că de atâta conlocuire cu oameni veseli, Gurides învăţase să zâmbească, al naibii, şi că zâmbea româneşte, aşa, într-o parte. Alţii zic că Gurides zâmbea mai mereu din cauză că îl cam dedulciseră turiştii la spirtoase, dar nimeni nu poate fi sigur că lucrurile chiar aşa au stat. În fine. În ziua când a făcut-o lată, nu se ştie de ce, Gurides n-a primit haleala cuvenită la timp, aşa că, pătruns de o furie rece, s-a îndreptat agale spre un turist care aţipise, făcând plajă în picioarele goale – cică mergea drept, fără să se clatine şi fără să mormăie împleticit, aşa că ipoteza beţiei cade din start. Cum-necum, Gurides s-a apropiat tiptil de turist; ceilalţi se şi pregăteau să tragă o porţie de râs, când, Gurides deodată şi-a repezit botul spre degetul mare al celui adormit, muşcându-l sec: haţ! Împricinatul s-a trezit urlând şi sângerând, fără degetul mare de la picior, iar ăia din jur, care au râs, care s-au speriat, că aşa fac românii, dar cert e că până la urmă s-au apucat cu toţii să dea cu pietre după Gurides. Pe urs îl durea la bască, însă – a pornit alene spre pădure, molfăind din buci, fără să-i mai bage în seamă.

Bietul Gurides! A murit, se spune, într-o avalanşă de primăvară pe Valea Albă…

Eu n-am văzut în viaţa mea vreun urs liber. Pe vremea când îi făceam curte nevesti-mii, trebuia să mă duc la ea, la cabană, la Vârful Omu. Ştiţi cum e în situaţii d’astea: te duci, naibii, la ordin, indiferent de ora din zi sau din noapte, fără să ţii cont de anotimp sau de condiţiile meteo. Într-o primăvară, pe când încercam să ajung la nevastă-mea dinspre Bran, urcând prin Scara, ajung eu la punctul Salvamont de la Poarta Branului. Era martie, pe la început. Zi cenuşie, ninsese cât să pună o spoială de zăpadă pe jos. Când ajung eu la uzina de apă de mai sus de punctul Salvamont, văd pe jos două perechi de urme de urs. Unele mari şi unele… mici, foarte mici!

Ei, bine, în clipa aia mi-am adus aminte de toate legendele legate de ursoaica ce-şi însoţeşte puiul. Prima chestie: simţind cum mă ia cu fiori din ăia cutremurători, m-am apucat să urlu de unul singur – îmi amintesc că am cântat, cu patos, Oh, Lord, won’t you buy me, a Mercedes Benz…. A doua chestie: mi-am luat pioletul în mână aşa, că sa mă aflu în treabă, după care am tot chiuit şi am făcut ca toate alea dar, pentru că iar s-a pus ninsoarea şi pentru că vizibilitatea era din ce în ce mai rea, am lăsat naibii poruncile deoparte şi m-am dus la nevastă-mea pe alt drum, ştiind sigur că o să întârzii, numai că era vorba de un drum mult mai sigur.

De atunci, mi-e frică de urs. De atunci, ori de câte ori merg de unul singur prin pădure răcnesc şi cânt aşa, fără zăbavă. Pentru că mi-e frică, tată, recunosc că mi-e groază de urs. Am auzit că ăia, în China, îşi leagă clopoţei de rucsac – cică totul e să te audă ursacul din timp şi să se care din calea ta. Fundamental, el n-are chef să se ia de tine şi nici nu te place, unii zic că din cauza duhorii tale omeneşti. Pe de altă parte, ursacul nu vede aşa de bine – în schimb, aude şi miroase excelent. Eh, şi dacă vântul bate dinspre el şi nici nu te aude, când dă ochii cu tine îl apucă şi pe el o spaimă nemaipomenită aşa că, în consecinţă, sare la tine.

Cam asta ar fi baza teoretică a chinezilor care îşi pun talăngi ca să-l anunţe din timp pe ursac că un împuţit de om se apropie de el.

Mă rog. Şi urşii miros urât. Mi-a spus nevas’mea. Mi-a spus nevas’mea, pentru că şi ea a avut o păţanie cu un urs, sus la Vârful Omu. Într-o noapte, n-avea decât un turist la cabană (era mijlocul săptămânii, iar vremea era cam nasoală), când, deodată a auzit ceva forfotă prin cămară.

- Să vezi că avem un şoarece, i-a spus ea angajatei cu care dormea în cameră.

S-au trezit ele două, s-au dus la bucătărie şi, când au deschis uşa cămarei, au dat nas în nas cu ursul.

Ele s-au speriat de el, el s-a speriat de ele, dar nevastă-mea a fost mai iute ca ursul şi a apucat să trântească uşa – buuum! – după care a blocat-o cu un drug, ceva, că nu mai ţine minte cu ce. Ursul, al naibii, intrase prin cealaltă uşă a cămării, cea care dădea direct la exterior. Cei care aţi fost la Omu ştiţi uşa aia: e lângă stânca cea mare care apare în toate pozele cu vârful.

Aşa. După ce trânteşte uşa dintre bucătărie şi cămară, nevastă-mea aprinde toate lumânările şi îşi ia toate lanternele la îndemână. Ursul, al naibii, încă trebăluia prin cămară.

- Bun, zice nevas’mea. Ia să vedem dacă ne dă turistul ăla o mână de ajutor.

Se duce la el şi-i spune că a intrat un urs în cabană.

- Şi ce pot să fac? – întreabă ăla. Dacă aveţi nevoie de mine, totuşi, treziţi-mă că vă ajut!

Chiar ăsta a fost dialogul, aşa că nevastă-mea a decis că n-are rost să-l mai trezească şi s-a dus să vadă cum să gonească ursul. A reuşit să-l alunge, ca de obicei: făcând un tămbălău nemaipomenit, în timp ce angajata se urcase în pod, ca să pândească ieşirea ursului din cămară. De îndată ce a ieşit ăla la aer, nevastă-mea s-a repezit în cămară şi a închis dinăuntru uşa exterioară – adică ce mai rămăsese din uşă.

- Bueey! – se prinde nevas’mea în clipa aia. Ăsta intră la loc oricând. Tre’ să-l gonim d-aci!

Aşa că s-a lăsat cu o mică luptă de asediu. Ursu’ tot dădea să se bage înapoi în cămară, iar nevastă-mea cu angajata ei aruncau după el cu feştile înmuiate în gaz cărora le dădeau foc. Western, tată, western, amestecat cu Jeanne D’Arc, da? Una aprindea feştilele, ailaltă aruncă cu ele dupa urs! Ursu’ tot mormăia, ele tot ţipau la el, turistul tot nu se trezea aşa că, până la urmă, ursacul s-a scârbit şi şi-a băgat piceoarele: enervat peste măsură, s-a cărat spre Valea Cerbului.

A doua zi, nevastă-mea a bătut uşa de afară a cămarei în piroane, a întărit-o cu o reţea de fier-beton care zăcea prin pod şi a pus încă un rând de lacăte de zici că a făcut o mică poartă de cetate. După care, odată problema rezolvată, şi-a dat seama că s-a ales şi ea cu o spaimă cumplită de urs.

Cea mai hazlie fază cu urşi de care am auzit a avut loc în Poiana Bătrânilor, tot la poalele Bucegilor, pe poteca ce leagă Gura Diham de intrarea în Valea Morarului. Acolo, în Poiana Bătrânilor, e o căbănuţă de lemn, lângă un izvor pirpiriu. Demult, doi dintre prietenii mei de munte se tot duceau la căbănuţă – era baza lor pentru escalade pe Mănuşa Morarului (au şi o premieră pe acolo…), pe Ace, pe văile nordice ale Morarului etc. Ziua mergeau la căţărare, iar seara se întorceau şi stăteau de poveşti.

Haleala o ţineau afară, la rece, sub acoperiş, atârnată de nişte grinzi chiar deasupra intrării în căbănuţă. Într-o noapte, aud ei ursul. Se uită cu atenţie pe ferestruici şi-l văd pe hoţoman cum amuşina prin jurul pungilor cu haleală. Se uită unul la altul, îşi fac cu ochiul, îl urmăresc apoi pe ursac şi, când îl văd pe ăla că se urcă pe o piatră şi că se întinde, exact ca un om, ridicându-se pe vârful unui singur picior, ca să apuce cu laba o pungă, cei doi deschid uşa brusc, aprind deodată lanternele şi urlă din străfundul bojocilor:

- BRRRAAAAAAA!!!!!

Ursul a sughiţat brusc şi-a înţepenit într-un picior. În clipa următoare, şi-a pierdut echilibrul. Mugind întretăiat, s-a străduit să se apuce cu labele de grindă dar n-a reuşit, drept pentru care s-a prăbuşit grămadă peste zidul căbănuţei – Buuff! Ăia, cu lanternele după el, urlând din ce în ce mai tare:

- BRRRAAAAAAAA!!!!

Siderat, ursacul s-a prăvălit în iarbă, cu ochii beliţi. Nu-i venea să creadă că trece prin aşa ceva, aşa că nu mai stătu pe gânduri şi ţâşni în patru labe ca o mâţă brusc trezită din somn şi o luă la goană, rupând crengile şi scăpând flatusuri zgomotoase la fiecare pas.

Dar, nici măcar după ce-am auzit asta, tot nu mi-a trecut frica de urşi. De lupi, de pildă, nu mi-e frică. De fapt, de lup nu mi-e frică, pentru că n-am avut ghinionul să mă întâlnesc cu o haită întreagă, ci numai cu câte un lup singuratic. Cu lupii ăia pe care i-am cunoscut eu, ca şi cu orice câini întâlniţi pe munte, am avut, mereu, o metodă infailibilă: i-am înjurat, frate! Da’ i-am înjurat, nu glumă! Nu puteţi să vă daţi seama cum i-am înjurat! Am vorbit foarte urât cu ei, asta am făcut!

Şi, vă jur, ăia rămâneau ca trăzniţi. Se uitau la mine cu ochii holbaţi, încremeneau preţ de câteva clipe, după care o luau înapoi, cu precauţie, în timp ce eu îi înjuram din ce în ce mai tare, de mamă, de tată, de bunici, de soare, de neveste, ba chiar şi de Băsescu în ultima vreme, până ce ăia o luau la sănătoasa, oprindu-se când şi când să se mai uite la mine, pentru că eu continuam să-i înjur rău, aşa cum am învăţat după blocuri, în Bucureştiul iubit.

Offff… Ce naiba să fac ca să-mi treacă frica asta de urşi? Să mă apuc să-i înjur şi p’ăştia? Parcă nu-mi vine… Şi, dacă nu-i vine nici măcar nevesti-mii, care e munteancă get-beget, mai bine o las aşa, şi-o să mor cu frica asta, nah!

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

Mai acu’ o săptămână am avut treabă pe la postul TV X., tocma’ la celălalt capăt al oraşului. Voi mă ştiţi pă mine: nu mai merg cu maşina pân Bucale, neam! Pă dă altă parte, până la postul TV X., n-aveam cum să iau metroul – şi aşa se face că am ajuns să mă urc în autobuzul 335, autobuzul tinereţilor mele, autobuzul anilor mei de liceu, autobuzul chiulurilor mele subtile, linia 335 despre care, iată, abia acu’ am realizat cât de longevivă este.

Ah, persistenţa liniilor de autobuz din Bucureşti! Au, şi ele, remanenţa lor, trasează şi ele o istorie minimalistă, lasă urme, ne arată ce mai subzistă din interesul oamenilor muncii în materie de deplasare urbană, ahhh….

Mă rog. Despre asta, altădată, pentru că acum o să trec la subiect. M-am dus, aşadar, la capătul liniei, am luat şi io un bilet şi m-am urcat în otobuz. În otobuz, ce să vezi? – erau chiar şi niscaiva locuri pe scaune. M-am aşezat mai întâi la babord, da’ nu mi-a convenit, că bătea soarele. M-am mutat, atunci, la tribord, da’ mi s-a părut scaunu’ prea înghesuit, aşa că m-am dus pă ăl mai dân faţă tamburel, unu’ cocoţat lângă uşă, la juma’ de metru de şofer.

Eram fercheş. Eram elegant, că mă duceam la postul TV X., iar acolo, în studiouri, nu sunt primiţi decât fercheşi dân ăştia. Mda…. Îmi plăcea mult în otobuz, ce să zic. Mă uitam la lumea de pe stradă, mă uitam la maşini cum se depăşeau, ascultam claxoanele, ce mai tura-vura: era minunat. De când nu mai mersesem cu autobuzul, adică de mai bine de 20 de ani, nici nu mai ştiam cum arată oraşul, mai ales că pă vremea aia nu prea prindeai loc pe scaun… Aaah, şi o chestie icstrem de valabilă era că dân otobuz aveam o perspectivă senzaţională asupra… hm… asupra şoferiţelor. Mai precis, asupra unor părţi ale şoferiţelor. Nu-ş’ cum naiba de nu m-am prins de perspectiva asta încă de pe vremea când mai foloseam otobuzele – poate că pe atunci erau mai puţine şoferiţe? Sau erau otobuzele mai joase, de nu le vedeam eu pe toate doamnele de la volan cum schimbă vitezele? Sau, te pomeneşti, că erau parbrizele prea mici?

Habar n-am, da’ ştiu sigur că acu’ aveam capu’ ca pe bile, privind când la un magazin, când la o doamnă care schimba vitezele, când la un Jaguar, când la o doamnă care schimba vitezele, când la o clădire veche, când la o doamnă care… În fine! 

Uşor-uşor, iată-ne ajunşi la Nasture, adică la Piaţa Charles de Gaulle. Acolo, se urcă în otobuz nişte stewarzi – ăştia nu s-au schimbat deloc în toţi anii de care v-am spus: au aceleaşi moace, poartă aceiaşi pantalonaşi albaştri roşi în cur, au aceeaşi căutătură tâmpă dublată de o licărire care sugerează că în otobuz ei sunt in charge… Mă rog, cei care mergeţi cu RATB-ul mai des ştiţi la ce mă refer.

De regulă, când văd că apare naşu’, oriunde aş fi, mă apuc să scot biletul la vedere ca să fac pe civilizatu’, da’, nu ştiu de ce, de data asta, fiind eu prea fercheş (inclusiv la pantofi), doar m-am asigurat că biletu’ e la locu’ lui, în pozonaru’ de la piept şi după aia, m-am făcut că plouă. Mda… După cum mă aşteptam, stewarzii s-au uitat mai lung la mine şi, fără o vorbă, au hotărât să mă lase în pace. În schimb, s-au luat dă papagalii ăilanţi – ia, nişte proletari, acolo, care umblau în blugi şi şlapi, nişte femele în pantaloni trei sferturi, cu bluziţe străvezii şi v’o două-trei băbuţe care târau de genţi cu merinde.

Estimp, eu eram un barosan! Priveam plictisit pe geam. Otobuzul se hurduca deja, semn că ajunsesem pe strada pe care Videanu o vinde bucată cu bucată, maşinile de pe lângă noi se hurducau şi ele, şoferiţele intraseră în vrie şi schimbau vitezele mai abitir ca oricând, iar eu mă bucuram de privelişte. Dumnezeule! Atâţia ani… Atâţia ani am ratat agitaţia asta bucureşteană, vizibilă ca atare numai de pe scaunul unui otobuz: trecători şi trecătoare, aer fierbinte, bărbaţi transpiraţi şi neraşi, maşini strălucitoare, feromoni, asfalt înmuiat, semafoare, miliţieni cu şepci aburinde, Herăstrăul plin de tineri chiuitori, pfuaaai! – era de-a dreptul minunat.

- Biletele, vă rog! – aud, puţin mai răstit, de undeva dân spate.

Mă uit în geamul din faţa mea, în care se reflecta întreaga scenă. Stewarzii ajunseseră pe la mijlocul otobuzului. Toate scaunele din jurul lor erau ocupate de nişte inşi… ăăă… mai tuciurii? Mda! Nişte inşi mai tuciurii!

- Biletele, vă rog.

Dar ăia:

- No comprene. Ai dont andărstend. Che dice?

Stewarzii se uită lung unii la alţii. Restu’ călătorilor se uită lung la inşii mai tuciurii – mai ales la încălţări: au şlapi, au pantofi ciocaţi şi scâlciaţi, iar degetele de la picioarele ălora cu şlapi au doliu la unghii…

- Vă rugăm să ne arătaţi biletele sau legitimaţiile de călătorie! – revin stewarzii la atac.

- Vas? Como? Legitimaţionăn?

- Che dice?

- Dice che chiere legitimaţionăn! Biletes!

- Che biletes? Che biletes? Ai dont andărstend!

Ce-p’ana mea era cu ăştia? Ăhâm – stewarzii îşi dreg glasurile. Călătorii ăilanţi încep să mormăie. Io fac, mai departe, pă belferu’ – n-aud, n-a văd şi sunt un lord, ce kilu’ meu!

- Ai dont andărstend, face unul dintre tuciurii. Biletes? Che biletes? Pesport? Iu uant pesport?

Dar stewarzii:

- Nău, nău! Nău pesport! Tichets! Tichets for reatebe!

- Tichets? Uat tichets?

Tuciurii sunt sideraţi:

- Che dice? Che dice?

- Lui volio tichets!

- Uat tichets? No comprene!

- Ai dont nău! Lui volio tichets!

Şi stewarzii, dregându-şi glasurile:

- Iu mast teic tichets. Iu pei tichets, ies? Iu gău chioşc, pei tichet, teic autobuz, ies?

- Ies! Tichets?

- Ies, ies! Nău tichets? Iu pei faiv handred! Iu pei mi faiv handrăd.

- Uat handrăd? Che volio?

Se tot canonesc ei o vreme, tuciuriii o ţin pe-a lor, iar călătorii încep să se cam înfurie:

- Da’ dă ce i-aţi făcut cu ochiu’ când i-aţi spus că să vă dea cinci sute? – se îmbăţoşează una scurtă şi slabă da’ cu celulită, cu mini de blugi, cu maiou’ cam străveziu şi cu şlapi.

- Da’ nu i-am făcut, doamnă, cu ochiu’!

- Mie aşa mi s-a părut! Ce? Vreţi să-i lăsaţi, cumva, să coboare fără să-i amendaţi?

- Păi….

- Aha! Deci vreţi să nu-i amendaţi! D-aia le-aţi făcut cu ochiul! Da’ dă ce să nu-i amendaţi?

- Păi n-a ştiut, doamnă! E şi ei prima oară aici şi n-a ştiut!

- Uat? Che volio dona?

- Şi sei iu mast pei amendă! – zâmbeşte stewardul, lipicios.

- Amendă? Vas is das, amendă?

- Da’ nu vedeţi că face mişto dă dumneavoastră? – îl întreabă cucoana în mini pe şeful stewarzilor. Face mişto! Dă ce nu-i amendaţi? Pă mine dacă mă prindeaţi fără bilet, mă amendaţi pă loc!

- Doamnă! E străini şi nu ştie!

- Uat? Uat? Che?

- Străini, pă dracu’ ghem! Ce? Io nu-s’ străină la ei acasă? Pă mine nu mă amendează dacă mă prinde fără bilet?

- Io vă rog să nu ridicaţi tonul la mine!

- Da’ n-am ridicat nici un ton! – se apucă aia să zbiere.

- Daaa? – încep să-i sticlească ochii stewardului. Ia arătaţi-mi biletul dumneavoastră, vă rog!

- Bilet? Uite că n-am! N-am bilet! E bine? – îi face aia în necaz.

- Che dice? Vas?

- Îi zic că n-am bilet, daaa? – se holbează ea la tuciurii. Uite! N-am bilet! Ce-o să-mi faci, ‘ai? Ce-o să-mi faci? – se răsteşte ea la steward.

- Păi, o să vă amendez! – se ambalează stewardul-şef.

- Dă ce? Dă ce să mă amendezi pă mine, domne’? Şi dacă mă amendezi pă mine, pă iei dă ce nu-i amendezi, că nici ei n-are bilet?

- Chiar aşa, vere! Dă ce s-o amendezi pă ea? – se bagă un ins, unu’ cu cămaşă în carouri, care stătea cam în spatele stewardului. Sau dă ce să mă amendezi pă mine? Uite: io n-am găsit ghereta dă bilete! Dă unde vreai să iau bilet?

- Vas is das?

Tărăboiul creşte, da’ numai treptat. Unii se ridică în picioare. Tuciuriii se uită de la unii la alţii, cu ochii căscaţi. Şoferul frânează brusc. Bueeeeey! Ce dreacu’, băh, suntem oameni aici, nu saci dă cartofi! Stewarzii fac faţă cu greu: se răsucesc, răspund, ameninţă, vor să dreseze procese verbale, se bagă unii în alţii ca guguştiucii, că lumea se înforţoşează din ce în ce şi parcă s-ar da la ei.

Ajungem în staţie. Urcă un ins cam flower power, cu rucsac. La început nu se prinde care e treaba aşa că se uită de la unii la alţii, de parcă ar urmări un meci de tenis – e clar că vrea să se bage şi el. Nişte puştani făceau mişto în spate. Stewarzii se puseseră între timp cu spatele la perete. Aia scurtă cu fustă mini se ridicase în picioare. Deja răcnea:

- Nah, că nu-ţi arăt biletu’! Să te văd! Mă amendezi?

- Dacă aveţi bilet, nu vă amendez! Da’ pă dânsu’, că a recunoscut că n-are…

- Şi dă unde era să iau? – face ăla cu cămaşa în carouri. Că nu puneţi gheretele unde trebe’…

- Cum adică, nu e gherete? E gherete peste tot!

- Ba la Arcu’ dă Triumf nu e! Am căutat io şi nu e!

- Ba e! Pă partea ailantă e! Spre Caşin, încolo…

- Che dice? Uat? Che chiere?

- Ce Caşin, tată? Doar nu vrei să merg trei staţii pă jos ca să-ţi iau ţie bilet, bueeey!

- Ba să-mi iei! – îi ies ochii dân cap stewardului. Să-mi iei bilet, măh! Ce? Eu am magazin dă pâine în faţa casii? Şi uite că mă duc nu una, nu două, ci trei staţii merg pă jos ca să iau pâine la copii!

Da’ ăla cu rucsacu’, cam in petto:

- Pâinea nu e serviciu public, prietene….

N-apucă să mai adauge nimic, însă, că maşina opreşte în staţie, iar aia scurtă cu fustă mini pufneşte cu năduf:

- Nah! Uite-i pă hoţii ăia! Uite-i că coboară şi tu nu i-ai amendat! Dă ce să mă amendezi, domne, pă mine?

- Da’ nu vă amendez!

- Vas? Uat? – întreabă tuciuriii, coborând în grabă.

- Atunci, nici pă mine să nu mă amendezi! – chiuie ăla cu pâinea, chiorându-se la steward. Uite la ei cum râde dă tine, bueeeey!

Ne uităm la tuciurii. Verbigerează şi ei, pe trotuar, se uită cu ochii beliţi la noi, parcă ar râde, parcă ar fi şi romi de-ai noştri, da’ nu poţi să fii sigur… Stewardu’ strigă la ei:

- Uen uant cam hiăr, teic tichets! Ies? Teic!

- Ies, teic, teic! – fac ăia, cu ochii beliţi după noi, că tocmai plecam din staţie, vociferând cu toţii. Din spate se aude o vacă mugind fioros; sau era sirena unui vapor gigantic? Dracu’ ştie! Puştanii ăia tocmai puseseră un ringtone fastuos care se asorta cu toată ciorba din otobuz.

Da’ ăla cu pâinea:

- Te-a făcut, vere, hă, hă, hă, hă! Uite la ei, uite la ei cum te-a făcut!

- Era străini, da? – izbucneşte stewardul. Ringtone-ul puştanilor răsuna tot mai tare. Ziceai că are ecou. Terminaţi, băh! – face stewardul. Apoi, către ceilalţi: Era străini, domne! Hai să fim oameni…. dă un’ să ştie ei ce şi cum?

- Ba ţi-a fost frică, frică ţi-a fost să-i amendezi şi uite acu’, face aia în mini, uite-acu’ că te-a făcut! Dacă ieram io sau omu’ ăsta, pă loc ne ardeai!

- Pă iel încă pot să-l ard, zice stewardul privind la ăla cu pâinea, că-s’ sigur că n-are bilet! Ia arată, bre, biletu’!

- Uat? Uat? – începe să se scălâmbăie acuzatul. Ai dont nău, hă, hă, hă, hă!

- Domne, pă mine să nu mă iei aşa! – se îndreaptă de şale stewardul.

- Che dice? Uat? – se hăhăie ăla în continuare.

- Hap! Hap! Hap! Nah, că ţi-o trage şi ăsta! – face tipa în mini şi începe să dea din burtă printre scaune. Fusta îi cam căzuse şi i se vedea partea de sus a chiloţilor. Mi s-a părut că erau curaţi. Uat? Uat? – se apucă ea să-l îngâne pe ăla cu pâinea. Tichet, tichet!

Frână bruscă.

- Ne omori, băh! – ţipă puştanii din spate. Ăsta ne ia banii şi tu ne omori!

- S-a băgat ăla cu căruţa, băh! Ce era să fac? – urlă şoferu’. Avea glas cam piţigăiat.

- Ne luaţi banii degeaba!

- Baluba! Muie! Rupe-i mânaaa! – chiuie puştanii.

- Vă bateţi joc, fire-aţi ai dracu’!

- Murim cu zileeeee! – zbiară o băbuţă. Am tensiuneeee! Cu zile muriiiiim!

Dar stewarzii, cu ochii beliţi:

- Nu mai amendăm pe nimeni! Pe NIMENI! – răcnesc ei şi, profitând că ajunseserăm în staţie, îşi rup picioarele pe scări, la coborâre.

- Un’vă duceţi, bueeey! – strigă după ei ăla cu pâinea. Bueeeey!

- Huooooo! Baluba! Muie la statuie! – răcnesc puştii.

- Fascişti împuţiţi! – scrâşneşte în urma lor flower power, potrivindu-şi rucsacul pe umeri.

Mda. Se face linişte. Se bagă 335 al nost’ pân spate, pă unde era odată Apimondia, noi ne liniştim de tot, eu mă scol dă pă scaun, mă uit după un avion Wizzair, da’ tanti-ta Udrea nu spânzura dă iel, (scuzaţi, dom’ preşedinte!) ca să profit de un upskirt pe burta goală, drept pentru care îmi revin privind în jos, la şoferiţele care schimbă vitezele cu o mână în timp ce vorbesc la telefon cu cealaltă mână, fixând volanul cu genunchii uşor ecartés… Aaah, cred că le pare rău că nu mai au încă o mână, că şi-ar ţine şi poşeta atârnată afară, pe geam, ca atunci când defilează la mall, aşteptând vânătoarea…

Treaba lor! Mă întreb: oare Băse ce face estimp? O fi lucrând la piscină, că afară-i cam cald?

Mă rog. Chestia e că exact când era să ne băgăm la staţia de la gara Băneasa, un Volvo cu număr de Spania ne blochează accesul. Stăm cam trei-patru secunde, da’ după aia, şoferu’ nostru îşi pierde controlul şi se apucă de claxoane! Uaaaaaam! Uaaaaaaam! Uaaaaaaaaam! – ziceai că-i la timona unui petrolier pe cale să eşueze, nu în 335!

Atunci, din Volvo se reped afară unii cu pantaloni trei sferturi, cu tricouri prea scurte – se năpustesc în spatele maşinii, deschid por’bagajul şi se apucă la scos de paporniţe. Aaaaaah! Dă la autogara Militari n-am mai văzut dân astea, dă pă vremea când făceam naveta la Gratia, judeţul Teleorman, înghesuit într-o rată, printre gâşte vii, găini jumulite şi galeţi cu brânză.

- Băăăăăh! – se înfurie şoferu’. Daţi-vă, băăăăăăh, la o parte!

- Avionu’, şefu’! – face unu’ mai mic şi mai slab, unu’ care nu căra nimic, al naibii. Ne arată mulţimea de femeiet cu fuste înflorate şi pe cei trei barosani care săltau în spinare sacii din por’bagaj, grăbindu-se spre intrarea în aeroport de parcă tocmai furaseră ceva.

- Pierdem avionu’, şefu’! – mai strigă ăl mic, după care o ia şi el la goană spre aeroport, iar Volvo-ul cu număr de Spania o ia, în sfârşit, din loc.

Dar flower power, potrivindu-şi rucsacul şi privind după ăia cu paporniţele:

- Fi-v-ar căpşunile-ale dracu’!

- Amin! – face şi şoferul şi-şi bagă picioarele de tot, apucându-se să claxoneze fără sens în staţia de la aeroportul Băneasa.

Am coborât. Eram cam transpirat. M-am mirosit la subbraţ, da’ eram OK. Eh, puteam să mă duc, naibii, la emisiune. Oricum ai fi luat-o, tot în filmul www.gherţoi.ro jucam!

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

Să începem cu începutul. Burebista: a făcut obiectul unui complot şi a fost asasinat. Aşadar, sfârşit violent.

Decebal: se sinucide, urmărit fiind de cavaleria romană. Prin urmare, sfârşit violent.

Gelu românul (ăl de s-a luptat cu maghiarii…) – săgetat de arcaşii adverşi. Sfârşit violent.

După aia, ba nu prea se ştie, ba nu au fost prea importanţi, ba au scăpat binişor. Numai că, odată cu Vlad Ţepeş, revenim în forţă, căci Drăculea piere asasinat prin decapitare, capul fiind trimis sultanului spre bună dovadă că lucrurile reveniseră pe făgaşul normal. Cu alte cuvinte, sfârşit violent.

Mihai Viteazu – piere decapitat. L-au decapitat de supărare, de furie, de teamă – oricum, încă un sfârşit violent pe răboj.

Ioan Vodă cel Cumplit – ucis, sfârtecat de cămile.

Brâncoveanu – moare decapitat, cu fii cu tot, după ce şi el îl scurtase de cap pe Bălăceanul şi după ce şi tatăl lui (Papa) fusese scurtat de cap.

Dimitrie Cantemir – exilat. (Persoană norocoasă…)

Fanarioţii – încheierea domniei prin moarte era inclusă în fişa postului.

Tudor Vladimirescu – torturat, împuşcat, decapitat, azvârlit în râu (într-o fântână părăsită, după alţi autori).

Dar, să dăm pe repede-înainte şi să ne apropiem de zilele noastre.

Cuza: încheie conturile cu statul român ca obiect al unui complot; în plus, un prim-ministru de-al său moare asasinat pe… Dealul Mitropoliei.

Carol I şi Ferdinand au marcat o scurtă pauză, binevenită, de antrenament pentru ce avea să vină, adică…

Carol II – abdică.

Mihai I – abdică.

Mareşalul Antonescu – arestat, judecat, împuşcat.

Ana Pauker + amicii – complot.

Gheorghe Gheorghiu-Dej – moare în patul lui, dar încă se discută despre ce şi cum: că a fost operat şi că nu s-a băgat de seamă cancerul, că a fost iradiat etc.

Ceauşescu – împuşcat aproape live.

Dupe care, încă o pauză binevenită: Iliescu e viu, Constantinescu e viu, Iliescu rămâne viu după revenirea în fruntea bucatelor…

Cum am spus mai sus, când a fost vorba despre Carol I şi Ferdinand? Că au marcat o scurtă pauză, binevenită, de antrenament pentru ce avea să vină. În mod similar, putem să-i categorisim şi pe Iliescu şi Constantinescu, care au părăsit puterea în linişte.

Întrebare: oare tradiţia românească are de gând să se menţină? Am putea s-o bănuim de un fel de ciclicitate? Şi nu încercaţi să mă aburiţi cu Ioropa şi alte flapsuri din astea, măh, sociologaţilor…

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

(pentru că anumite lucruri trebuie să fie spuse, indiferent de consecinţe)

Domnule Ministru,

Sunteţi absolvent al UMF Carol Davila şi, deşi n-aţi practicat medicina clinică niciodată, ar trebui să vă reamintiţi că factorul care determină o bună practică medicală, chiar la nivel de sistem, este banalul parteneriat medic-pacient. Exact ca şi în afaceri, sau ca într-un cuplu, încrederea dintre cei doi membri ai parteneriatului este premisa care asigură ani buni de colaborare benefică sau, din contră, de suspiciuni şi dezgust. Marele avantaj al încrederii reciproce este că nu costă bani.

Mă tem că atitudinea dumneavoastră din ultima vreme nu a ţinut cont de acest deziderat elementar. Sper că numai din necunoştiinţă de cauză aţi accentuat actualul curent de opinie ce a transformat un parteneriat, şi aşa profund şubrezit de mulţi dintre predecesorii dumneavoastră, într-o relaţie antagonică: pacienţii şi medicii au ajuns să se privească unii pe alţii precum şoarecele şi pisica. Poate că n-aş fi ajuns să vă scriu aceste rânduri dacă n-aş fi avut recent o discuţie cu ruda unui pacient, care mi-a explicat cât de „prost” fusese tratamentul prescris de un coleg necunoscut. Din fericire pentru tagma noastră, pacientul fusese tratat corect şi, de altfel, avusese o evoluţie favorabilă, numai că prea lentă faţă de aşteptările rudei pacientului. Cu toate acestea, „diagnosticul” stabilit de ruda pacientului, fără multă vorbă, a fost următorul: acel medic necunoscut greşise tratamentul! Ţin să vă atrag atenţia, domnule ministru, că respectiva afirmaţie a fost făcută cu aerul că era de la sine înţeles că medicul trebuia să greşească, în ciuda faptului că-şi tratase corect pacientul care, la ora conversaţiei, se juca în parc, alergând cu fiică-mea de la un leagăn la altul, sănătos tun, într-o atmosferă extrem de geroasă.

Această discuţie nu este altceva decât chintesenţa a ceea ce înseamnă acum încrederea populaţiei faţă de medici. Cu tristeţe, trebuie să extrapolez de o manieră care o să vi se pară cinică: cazul extrem de la Slatina nu este, la rândul său, decât un simptom al maladiei sistemului medical din România. Numai că, această maladie este foarte bine mascată – v-aţi pus, vreodată, problema, cum de a ajuns să fie acoperită cu atâta perfecţiune?

Oare o să vă miraţi când o să vă spun că practicienii din România n-au fost luaţi prin surprindere de ceea ce s-a întâmplat la Slatina? Oare o să vi se pară bizar dacă o să vă spun că mă aştept la un deznodământ similar (cu groaza de a nu fi imputat, ca de obicei, tot corpului medical) în serviciul pe care îl coordonez?

De fapt, domnule ministru, motivul fundamental pentru care vă scriu este că mi-aş dori tare mult să faceţi o inspecţie chiar în serviciul meu. Am să vă explic de ce.

Funcţionez într-un serviciu chirurgical de urgenţă. În ţările din comunitatea cărora am ajuns şi noi să facem parte, specialitatea mea este considerată una de vârf – în consecinţă, este o specialitate faţă de care interesul decidenţilor este extrem de ridicat, concretizându-se într-o anumită politică financiară şi de personal. Ca să fiu mai specific, la acelaşi număr de paturi pe care îl are serviciul nostru, în Germania sunt angajaţi 6 medici specialişti, la care se adaugă un număr apreciabil de medici rezidenţi, toţi având drept de gardă. În cele mai bune zile ale noastre, noi am funcţionat cu 3 medici specialişti şi cu 3 rezidenţi care aveau, doar parţial, drept de gardă. Numărul asistentelor din ţările civilizate este de două ori mai mare decât la noi, asta ca să nu mai menţionez de personalul care se ocupă cu scriptologia… În alte locuri, medicii sunt medici, domnule ministru – singurul lor obiect de interes sunt pacienţii şi profesia, ceea ce le permite să aibă timpul necesar nu numai pentru practica medicală nemijlocită, ci şi pentru comunicare cu bolnavii, pentru lucrări ştiinţifice şi pentru studiu – toate acestea alcătuind medicina, după cum bine ştiţi.

Fireşte că la noi este imposibil să atingem aceste deziderate, chiar dacă funcţionăm în acelaşi an de graţie, 2009, cu Germania, Franţa, Spania, Italia, Marea Bitanie, dar şi cu Polonia, Ungaria, Croaţia şi Slovacia…. Acest lucru are loc şi din vina mea, domnule ministru, şi iată în ce fel. Dintr-o naivitate de care acum îmi pare rău, am fost de acord ca împreună cu colegii mei să asigurăm urgenţele în timpul nostru liber, neplătiţi, ba chiar dând bani din buzunar. Speram (oh, sfântă imbecilitate!) ca doi dintre mai tinerii noştri colaboratori vor fi recompensaţi pentru cei trei (3!) ani de alergătură pe benzina lor sau cu taxiul, în zile de sărbătoare sau, pur şi simplu de week-end, asta ca să nu mai amintesc de zilele săptămânii, indiferent de ora din zi sau din noapte, speram, aşadar, ca în schimbul acestui serviciu, cei doi colegi mai tineri ai noştri să obţină post în spitalul în care au muncit fără rezerve, chiar şi în tranşe de 48 de ore neîntrerupte, fără să solicite vreo clipă contravaloarea muncii lor, nici de la pacienţi şi nici de la cei care erau îndrituiţi să-i plătească.

Nu a fost să fie aşa. După ce spitalul şi-a văzut 3 ani de urgenţe acoperite fără să scoată măcar un leu vechi din buzunar cu plata salariilor, colegii mei mai tineri s-au trezit cu un post temporar pe care să-l împartă la doi. Ştiţi cu cât erau plătiţi, fiecare, ca proaspeţi medici specialişti?

Cu zece milioane de lei pe lună, domnule ministru! Primul dintre colegii care a capotat a fost cel care nu avea casă în Bucureşti. Era un ins cu reală aplicaţie chirurgicală, dar nu mai avea cum să lucreze într-o ţară în care chiria era aproape egală cu venitul său lunar de medic specialist. În consecinţă, a plecat în Belgia, domnule ministru. Să ştiţi că îi e bine acolo deşi, când vorbim la telefon, are oarece nostalgii dar, ce să-i faci – era doar un băiat simplu din Ploieşti, cu părinţi care nu erau în stare să-l rezolve nici măcar cu o amărâtă de chirie, darămite cu un post. Şi nu, nu avea decât o Solenza cumpărată la mâna a doua, domnule ministru…

Dar nu se plângea din atâta lucru.

Aşa că, am rămas doar 3 plus 2, dacă-mi permiteţi, în situaţia în care în orice ţară civilizată ar fi trebuit să fim 6 plus minimum 3. După o vreme, am aflat că postul temporar de pe care plecase colegul, acel post împărţit cu colega lui, nu avea şanse să se definitiveze vreodată. În consecinţă, şi colega cu pricina a plecat – n-o condamn: după trei ani de neplată, să ajungi din nou să lucrezi voluntar, rimează totuşi a blasfemie intrafamilială, dacă pricepeţi ce vreau să spun. Colega a plecat, unde credeţi, la Pristina, în Kossovo, domnule ministru. Aflu că acolo câştigă 6000 de euro pe lună şi că pune bazele unui serviciu chirurgical. Mă bucur pentru colegă şi mă bucur şi pentru specialitatea mea – măcar în Kossovo să fie pusă acolo unde-i e locul.

Aşa că, am rămas doar 3 plus 1, dacă-mi permiteţi, în situaţia în care în orice ţară civilizată ar fi trebuit să fim 6 plus minimum 3. După care, şi cel de-al treilea rezident a încheiat cei şase ani de pregătire, fără ca să aibă posibilitatea de a se angaja pe undeva, asta în contextul în care componenta toracică a accidentelor ridică nepermis de mult rata de mortalitate a politraumatismelor – întrebaţi-l pe d-l doctor Raed Arafat, dacă aveţi nelămuriri în acest sens. Între timp, însă, şefii dumneavoastră ajunseseră la concluzia că şi în România era criză, motiv pentru care s-au hotărât să îngheţe schemele de personal şi din sănătate. În consecinţă, cel de-al treilea tânăr coleg a plecat în Marea Britanie, unde nu e într-atât de multă criză încât să nu angajeze un chirurg toracic la Bristol. Nu ştiu cât câştigă acest din urmă coleg – nu ştiu decât că, după numai două săptămâni de lucru, a reuşit să-şi închirieze un apartament de trei camere în centrul oraşului, deşi este singurul membru care lucrează din familia lui de trei inşi. Ca o paranteză, cel mai tânăr dintre medicii primari din serviciul nostru şi-a permis abia acum, după 8 ani de serviciu, să-şi închirieze un apartament de două camere în Bucureşti, deşi lucrează atât el, cât şi soţia lui.

Dar, nu v-am scris doar ca să subliniez interesul pe care alte ţări îl acordă medicilor specialişti, fie ei doar nişte amărâţi de emigranţi. Aş putea doar să fac nişte trimiteri la manualele de istorie a medicinei pentru a vedea că, din cele mai vechi timpuri şi în cele mai îndepărtate puncte de pe glob, medicii erau respectaţi şi bine plătiţi, fiind consideraţi, totuşi, o specie meritorie d.p.d.v. social, care trebuie remunerată corect. Ştiaţi că în Grecia antică, sau la Roma, medicii erau scutiţi de taxe? Fireşte, nu mi-ar da prin cap să solicit aşa ceva acum, în zilele noastre cele atât de monetizate – nu e decât un exemplu prin care îmi susţin punctul de vedere de mai sus, cum tot doar un exemplu este că şi în ţările Africii Negre (lumea a III-a, voyons…) un medic specialist este plătit cu cel puţin 50% mai mult decât omologul lui român. Să nu îndrăzniţi să mă contraziceţi pentru că am primit oferte de acolo – numai că sunt prea bătrân ca s-o iau de la început, tocmai în Africa.

Numai că, nu sunt eu cel priceput când vine vorba de bani. Cine mă cunoaşte nemijlocit ştie că aşa stau lucrurile. Păsul meu este altul. Ce fac eu acum, împreună cu ceilalţi doi colegi ai mei plus un nou rezident, în contextul în care ar trebui să funcţionăm cu o echipă de 6 specialişti plus minimum 3 rezidenţi?

Vreţi să vă spun unde o să capotăm, domnule ministru? Azi sunt într-o umoare infectă şi nu mă interesează consecinţele unei scrisori deschise, aşa că o să vă spun care sunt punctele slabe ale serviciului meu – de altfel, sunt punctele slabe ale întregului sistem pe care, cu onor, îl manageriaţi. Dacă aveţi dificultăţi în a pricepe succesiunea raţionamentelor, rugaţi-l pe d-l doctor Raed Arafat să citească materialul – fiind practician, dânsul îmi va înţelege argumentele la justa lor valoare.

Aşadar, suntem 3 inşi plus 1 într-un serviciu care necesită 6 plus minimum 3. Când şi când (s-a întâmplat chiar în ultimele două săptămâni), câte unul dintre noi are dreptul la concediul de odihnă legal. Atunci, rămânem în serviciu doar 2 specialişti plus 1 rezident. Acum, indiferent cât de mândru aş fi eu de specialitatea mea, nu vreau să fac prea mult caz de ea – cu toate astea, este o specialitate care, conform normelor internaţionale de bună practică, necesită la anumite intervenţii chirurgicale echipe din minimum trei medici. Prin urmare, sunt pus în faţa următoarelor situaţii: fie aleg să fac o echipă operatorie dintr-un număr mai scăzut de medici decât sunt necesari pentru buna desfăşurare a operaţiei, astfel încât să mai am un om care să urmărească pacienţii de pe secţie şi/sau care să primească urgenţele, fie intru cu echipa completă, conform cărţilor, numai că atunci nu mai rămâne nici un om care să urmărească pacienţii de pe secţie sau care să primească urgenţele.

Eu m-am sucit în fel şi chip, domnule ministru, vă dau cuvântul meu de onoare, dar aritmetica este imbatabilă pentru mine. Prin urmare, aceasta este prima întrebare pe care v-o pun: cum să fac, domnule ministru? Să-mi asum riscuri intraoperatorii, sau să-mi asum întârzierea în ce priveşte primirea unei urgenţe la camera de gardă? Să risc viaţa pacientului de pe masă, sau să las secţia descoperită?

Oh, staţi liniştit – până acum nu ne-am făcut de baftă, dar, îmi permit să vă întreb: cât timp credeţi că vom reuşi să funcţionăm în acest regim de lucru suboptimal? Credeţi că o fi făcut cineva calcule apropo de răgazul de timp mediu înainte de a comite o greşeală ireversibilă în condiţii de personal insuficient? Dacă da, trimiteţi-mi şi mie referinţele bibliografice, ca să pot să-mi informez corect pacienţii asupra riscurilor. Nu vă sfiiţi – încercaţi acelaşi lucru şi cu alte specialităţi (de pildă cu ATI-ul!), asta ca să ştim cam la ce intervale de timp să ne aşteptăm la catastrofe pe care le vor încasa chiar pacienţii pe care susţineţi că-i reprezentaţi.

Sau, credeţi că ar fi mai bine să nu le mai permitem colaboratorilor să-şi ia concediul legal de odihnă? Poate că ar fi mai bine să le sugerăm să lucreze conform normelor unui stahanovism medical? Să le promitem ceva medalii, domnule ministru, că de prime şi de plata orelor suplimentare n-a fost vorba nici măcar când nu era criză, darămite acum?

Mă rog… Dar, staţi că n-am terminat! Mai e o chestie şi mai absurdă, domnule ministru, şi zău că vreau s-o auziţi! M-am trezit cu nişte adrese oficiale, domnule ministru, adrese conform cărora ni se pune un plafon de consum de medicamente per pacient… După ce le-am primit, am făcut şi eu nişte calcule şi ştiţi ce am constatat, fir-ar ea să fie de aritmetică?

Am constatat că plafonul de medicamente per pacient internat nu trebuie să depăşească 70 de euro… Pe cuvântul meu, atât mi-a ieşit: 70 de euro per pacient, că am făcut şi proba la împărţire, domnule ministru! Păi, zău că m-aş chinui să fac şi treaba asta, că m-am obişnuit să lucrez în condiţii suboptimale de când am intrat în sistem dar, ce să mă fac când, prescriind un medicament relativ ieftin, mă trezesc că respectivul medicament NU se află în farmacia spitalului?

Un lucru ciudat: medicamentul ieftin nu e în farmacie, în schimb, omoloagele lor (sic!) extrem de scumpe se găsesc la discreţie… Am şi eu momente când consider că un antibiotic pe cale bucală este suficient la cazul X sau Y dar, cum să-l prescriu, când spitalul îmi returnează condica de medicamente cu faimosul înscris L.F., adică lipsă farmacie, oferindu-mi în schimb, alternative care depăşesc într-o zi, la un singur pacient, 70 de euro?

Alt lucru bizar: în aceeaşi adresă cu plafonul de medicamente se aflau două paragrafe în care mi se atrăgea atenţia că mi se vor retrage sporurile de conducere dacă îndrăzneam să depăşesc respectivul plafon. M-a umflat râsul, domnule ministru! De cinci ani de când lucrez în actualul spital, n-am încasat niciodată sporurile de conducere, aşa că m-a cam durut în cot, recunosc, de ameninţarea decidenţilor. Problema apărea, însă, după încă un paragraf, în care scria negru pe alb că dacă vom depăşi plafonul de medicamente două luni succesive, sancţiunile salariale vor fi extinse şi asupra celorlalţi membri ai serviciului, nerezumându-se doar la medicul coordonator/şef de secţie.

Bun! Să zicem că ne speriem şi că luăm ad litteram ameninţările decidenţilor, care ameninţări, o ştiu prea bine, nu sunt făcute din capul decidenţilor locali, că i-am mai văzut şi noi pe alde Boc et comp. cum se străduiesc să scoată ţara din marasm, săracii! Rezultatul adresei sus-menţionate ar fi că, de spaimă, ne vom apuca să scriem reţete pe care să le dăm aparţinătorilor pacienţilor, astfel încât să facem economii, numai că, pentru această situaţie, aceiaşi decidenţi au stabilit că, dacă cineva se adresează la conducerea spitalului cu o asemenea reţetă (e dreptul pacientului să-şi recupereze cheltuielile din sistem, domnule ministru – vezi legea Paveliu!), atunci spitalul va pune medicul să plătească din buzunar tratamentul pe care l-a administrat pacientului.

Aşa că, vă întreb şi eu, oarecum naiv: eu ce fac cu pacienţii mei, domnule ministru? Îi mai tratez, sau îi las baltă? Îi mai operez sau îi trimit prin alte spitale, să-i opereze alţii, deşi, când mă gândesc în ce spital lucrez, îmi dau seama că n-am unde să-i mai trimit, spitalul meu fiind ceea ce se numeşte o staţie terminus d.p.d.v. medical… Aş vrea să vă reamintesc că acest plafon de 70 de euro per pacient ar fi valabil doar dacă noi am interna cei 70 de pacienţi contractaţi lunar cu Casa de Asigurări – ce să mă fac, însă, cînd, numai în luna ianuarie, am internat aproape o sută de pacienţi?

Zău că nu ştiu, aşa că aştept instrucţiunile dumneavoastră. Şi, pentru că tot am deschis mai sus discuţia despre staţia terminus d.p.d.v medical, vă daţi seama că am ajuns să mă plâng tocmai eu, care lucrez în ceea ce se cheamă, conform sistemului de referinţă local, un spital bogat. Aţi fost vreodată, domnule ministru, să vedeţi ce se petrece în spitalele din provincie? Nu mă refer la vizitele fulger în care aţi schimbat nişte directori de spitale, şi asta în condiţiile în care ştiaţi prea bine că problemele de personal din provincie sunt cu mult mai grave decât în Bucureşti, astfel încât în anumite judeţe nu se poate constitui o linie de gardă de ATI de exemplu… Nu la asta mă refer, domnule ministru, scuzaţi că vă atrag atenţia…

Mă refer la absenţa celor mai elementare facilităţi de practică medicală serioasă, domnule ministru. Am colegi care lucrează în provincie, am colegi care-şi cunosc meseria, dar care nu au cum s-o practice… Predecesorii dumneavoastră s-au lăudat cu nenumăratele dispozitive hi-tech pe care le-au cumpărat, cu investiţiile nemaipomenite de care a beneficiat medicina: computere, laptopuri, CT-uri, RMN-uri etc. N-am văzut pe nici un ministru, însă, şi, din păcate, nici pe dumneavostră nu v-am auzit vorbind, despre politica de personal din sănătate, domnule ministru. Toate sculele alea frumoase, toate sculele alea care au costat o sumedenie de bani, trebuie operate cu personal calificat, domnule ministru. Degeaba cumpără Z din oraşul M un echo doppler dacă nu are cine să-l folosească. Degeaba cumpără acelaşi Z din acelaşi oraş M o trusă de endoscopie dacă n-are cine s-o folosească. Sau, degeaba sunt la Curtea-de-Argeş chirurgi generalişti dacă nu există suficienţi anestezişti astfel încât să-şi poată efectua operaţiile.

Acum, eu ştiu că sunt cârcotaş – dar nu ştiu de ce, îmi este imposibil să nu mă gândesc că este mult mai facil să faci achiziţii de tehnologie în valoare de milioane de dolari/euro, decât să investeşti în personal, în calificări şi în programe. Poate că recompensele după achiziţionarea de tehnologie sunt mai… vizibile? Poate că investiţiile în politica de personal nu ajung chiar acolo unde trebuie? Uite, dacă aş fi ziarist v-aş pune această întrebare, dacă aş avea prilejul…

Şi ştiţi de ce mai sunt supărat, domnule ministru? Mai sunt supărat şi pentru că, nu ştiu de unde şi până unde, s-a încetăţenit ideea că în spitale nu se mai moare. Aş vrea să fiu clar: nu pledez, n-aş avea cum, pentru exonerarea celor care se fac vinovaţi, într-adevăr, de culpă medicală. Numai că, după cum bine aţi studiat în perioada în care dumneavostră înşivă aţi fost rezident în sănătate publică, domnule ministru, ştiţi că aşa-numitul malpraxis este un concept diferenţiat în funcţie de arealul în care se practică medicina. Asta n-o spun eu – o spun inşii cei mai nervoşi în ce priveşte malpraxisul, şi anume americanii.

Cu alte cuvinte, ceea ce la New York, să spunem, este considerată culpă medicală, este privită cu mult mai multă îngăduinţă la Washoe, să spunem, unde accesul la tehnologie este mai sărăcuţ, unde numărul medicilor este mai scăzut etc. Din acest motiv, spitalelor şi celorlalte aşezăminte medicale din ţările civilizate li se atribuie un anumit grad, în funcţie de capacitatea de rezolvare a cazurilor. Acest grad se regăseşte şi în încadrarea cazurilor de malpraxis. Fireşte, a nu examina un pacient este culpă medicală şi la Tuamotu-din-Vale, pe insulele Marchize, acolo la ei, în Pacific, dar nu la asta mă refer. La noi, în schimb, nu contează că un pacient este examinat şi tratat la Jibou, să zicem – el este considerat, a priori, ca fiind culpă medicală dacă nu are o evoluţie favorabilă, deşi la Jibou nu se pune problema unor capacităţi medicale optimale. În mod similar, am avut prilejul să văd la TV câteva cazuri care nu ţineau de culpa medicală, dar care erau tratate ca atare, fără ca dumneavoastră să explicaţi vreodată (nici predecesorii dumneavoastră n-au făcut-o) că medicina are limite şi că anumite maladii nu sunt compatibile nici cu viaţa, nici cu un diagnostic în doi timpi şi trei mişcări. Această realitate ar trebui să vă fie familiară – nu există specialitate medicală în care capitolul de diagnostic diferenţial să nu ocupe pagini întregi – aţi făcut 6 ani de facultate şi trebuie să ştiţi asta! Pe de altă parte, nu este treaba pacienţilor să înţeleagă cum stau aceste lucruri fără o explicaţie – pacienţii, însă, doar văd cum trageţi concluzii din vârful condeiului, de parcă medicina ar fi un service auto în care omul intră bolnav pe o parte, ieşind pe partea cealaltă, cu necesitate, sănătos şi zâmbitor.

Dar, las’ că aici, nici cei care ar trebui să pledeze corect pentru cazurile complexe nu o fac aşa cum ar trebui – aşa că această vină o împărţiţi cu confraţii noştri care recurg (e obicei naţional!) la număratul arogant al ouălelor în loc de a furniza publicului explicaţii inteligibile. Vina dumneavostră, însă, este că în ciuda faptului că ştiţi şi aceste lucruri, nu v-am auzit niciodată punând la punct respectivele probleme – să se datoreze asta relaţiei de strânsă prietenie pe care doriţi s-o clădiţi cu presa, în detrimentul realităţii?

Nu îndrăznesc să vă bănuiesc de aşa ceva. La fel cum nu îndrăznesc să vă bănuiesc de nimic rău (honi soit qui mal y pense!) nici când afirmaţi, prin interpuşi, că preţurile la medicamente, care tocmai au crescut, vor scădea în luna aprilie. Până atunci, însă, mă întreb cu ce anume substanţe vom mai da anestezie pacienţilor fără ca spitalele să nu devină datoare vândute (ştiţi cât de mult s-au scumpit anestezicele?), dar, mai bine mă opresc, căci deschid un alt subiect.

Numai că, uite că am ajuns să vorbesc şi despre bani. Aici, chiar că nu mă bag, domnule ministru. Ştiţi, n-am pregătire financiară. Absolut deloc. Numai că, auzind atât de multă lume povestind tot soiul de lucruri stranii care au loc cu banii de la Casa de Asigurări, mai ales în anii electorali, aş dori şi eu să vă fac, în măsura în care nu vă irit prea tare, o anume propunere. Fiţi pe pace, ştiu că banii de la Casa de Asigurări nu sunt pe tarlaua dumneavoastră, dar, măcar d.p.d.v. moral, dumneavoastră sunteţi garantul sănătăţii publice din România. În context, v-aş sugera să solicitaţi un audit în ce priveşte banii de la Casă – dar nu un audit din ăsta, ca între prieteni, ci un audit cu o firmă externă, independentă, care să scobească aşa cum trebuie prin conturile Casei Naţionale de Asigurări. Sunt sigur că mulţi români ar fi dispuşi să dea încă nişte bani (s-au obişnuit, săracii, inclusiv cu onorariile cu care, nu-i aşa, ne „îmbogăţesc” nepermis de mult pe noi, medicii), sunt convins, aşadar că românii ar oferi prin subscripţie publică banii necesari auditorilor, numai ca să ştie ce căi iau cotele prelevate din salariile lor.

Se duc banii de asigurări doar în sistemul sanitar? Dacă da, ce anume se întâmplă cu ei în sistemul sanitar? De ce suntem, de 19 ani de zile, într-o criză financiară perpetuă? Cine răspunde de fondurile prost investite în sănătate? Dacă toată lumea e nemulţumită, de ce nici unul dintre şefii Casei de Asigurări nu a dat explicaţii vizavi de filiera banilor pe care îi are în administrare? Pe de altă parte, dacă noi, medicii, suntem nişte proşti în ce priveşte administrarea banilor publici, de ce nu s-au rezolvat problemele financiare din sistem după ce mulţi manageri de spitale au fost selectaţi din alte profesii? Şi dacă nici medicii, nici noii manageri non-medici nu sunt buni de nimic, de ce sunt lăsaţi pe bară colegii dumneavoastră de la Institutul de Sănătate Publică, domnule ministru? De ce n-am văzut nici un specialist în sănătate publică în funcţii de decizie vizibile, la minister? OK, predecesorii dumneavoastră aveau scuza că n-au auzit de aceşti specialişti – dar, în ce vă priveşte, vorbim despre colegii dumneavoastră de rezidenţiat, vorbim despre conferenţiarii şi profesorii dumneavoastră, domnule ministru…

Chiar aşa o părere proastă să aveţi despre cei care v-au învăţat cum să fiţi ministru, domnule ministru?

Nu mă aştept ca vreun decident să ia în seamă ce am scris eu aici, nici chiar dumneavoastră, domnule ministru. M-am obişnuit să nu primesc răspunsuri, nici chiar la adresele oficiale în care semnalez decidenţilor probleme similare cu cele enumerate aici. Unii mi-au spus (doar verbal) că bat câmpii. Alţii mi-au spus, tot verbal, să fac gura mai mică. Alţii au relatat, în absenţă, că sunt o fiinţă imprevizibilă. M-am obişnuit cu toate astea, domnule ministru.

Cu un singur lucru nu m-am obişnuit, însă, acela fiind că numai noi, practicienii, ajungem să dăm explicaţii pacienţilor şi rudelor lor. Noi, practicienii, trebuie să justificăm incapacitatea sistemului de a oferi necesarul absolut minimal pentru o medicină onestă în 2009. Pe noi se supără pacienţii şi rudele lor când cazurile nu merg bine, deşi, doamne iartă-mă, ştim ce ar trebui făcut la cazul X, dar n-avem de unde să-i oferim ceea ce ar necesita acelaşi caz X – şi nu, nu vorbesc de nanotehnologii şi de transplanturi, vorbesc de banalele antibiotice, de feşe, de perfuzoare, de numărul angajaţilor, de analgezice şi de mănuşi de unică folosinţă şi de seringi.

Pe de altă parte, vă mărturisesc, domnule ministru, că nu reuşesc să mă obişnuiesc cu ideea că, prin tăcere, devin complice cu un sistem care, în egală măsură, afectează şi starea de sănătate a populaţiei, dar şi onoarea profesiei medicale. Oh, da, ştiu că sunt patetic – dar aşa m-au educat ai mei acasă, de mic. Vreau să spun că există cuvinte în care, eu unul, continui să cred, domnule ministru, părându-mi-se chiar mai importante decât accesoriile din jur. De altfel o să vorbesc chiar acum şi despre ele, despre accesorii…

Aşadar! Să nu vă aşteptaţi, cumva, să-mi pun cenuşă în cap pentru acele aspecte sistematic evitate în discuţiile publice cu medici – mă refer, cum altfel, la onorariile aşa-zis necuvenite. Nu vreau să iniţiez o captatio benevolentiae vizavi de pacienţi, aşa că nu vă speriaţi, domnule ministru, că aş fi în stare să mă aliez acum cu pacienţii ca să ne năpustim, împreună, pe bancheta din spate a vreunui Ferrari! Din contră, am azi chef să-mi ridic toată lumea în cap – pe non-medici inclusiv. În ultima lună mi-am petrecut fiecare a cincea noapte în spital, prin urmare sunt obosit şi nu-mi mai pasă de consecinţe.

Sunt ani de zile, stimat public, de când vi se tot spune că medicina nu costă decât cei 16% despre soarta cărora nu ştim nimic, deşi, o ştiţi prea bine, realitatea este alta. Iar dumneavoastră, stimat public, vă prefaceţi că aşa ar trebui să stea lucrurile deşi auziţi foarte des, pe tot soiul de canale mediatice, de fonduri strânse pentru ca un pacient nefericit să fie operat în străinătate. Se vehiculează sume între 20.000 şi 140.000 de euro pentru o intervenţie, dar dumneavoastră vă prefaceţi că aceste cereri de ajutor pentru nişte semeni în reală suferinţă sunt acceptabile atunci când trebuie să ne tratăm în străinătate, dar că devin inacceptabile când trebuie plătite acasă.

Medicina costă mult, foarte mult, al naibii de mult costă, doamnelor şi domnilor.

De altfel, dumneavoastră înşivă aţi găsit soluţia la această problemă – adresarea la serviciile private. Acolo aţi găsit şi curăţenia care vă lipseşte în spitalele de stat şi modul de comunicare pe care vi l-aţi dorit. Cu alte cuvinte, aţi realizat că un anumit standard al serviciilor costă nişte bani pe care n-aţi ezitat să-i oferiţi. Şi acum, o să vă întreb, în ciuda vociferărilor: câţi dintre dumneavoastră aţi plătit asigurări de sănătate complementare, care v-ar fi permis să vă adresaţi unor servicii superioare, şi câţi aţi preferat să plătiţi leasinguri la maşini scumpe, bunuri electrocasnice etc?

Răspunsul, îl cunoaşteţi mai bine decât mine: vă este mai ieftin să plătiţi onorarii cenuşii la nevoie, decât o cotă parte din venituri, permanent, asta lăsând la o parte profilul comportamental de masă al românilor, care preferă să epateze cu un mobil foarte scump, decât să fie abonaţi la serviciul de sănătate X.

Ştiu, mie mi-e uşor să vorbesc din acest punct de vedere – n-am cerut nicicând vreunui pacient nici un capăt de aţă şi nici n-am s-o fac, din motive absolut personale. Pe de altă parte, nici n-o să-mi scadă clientela după acest autodafé – mai bine de 50% dintre pacienţii mei nu mă caută direct: ei ajung să mă cunoască doar după ce-şi revin din şocurile care îi aduc, din nefericire, la spital.

Dar, având în vedere că n-am cerut niciodată nimic, nimănui, aş vrea ca atât eu, cât şi colegii de vârsta mea care, mulţi nu v-au cerut nici ei, nimic, niciodată, şi care şi-au petrecut în 23 de ani de practică (am făcut calcule, domnule ministru!), cam şase ani de gărzi puse cap la cap, colegi care, în plus, au stat în jur de 40% din timp peste program, fără a fi plătiţi nici oficial, nici neoficial – în numele tuturor celor care v-au făcut sănătoşi, unii venind noaptea de acasă când nu era treaba lor s-o facă, mulţi suplinind lipsa cronică de personal, în numele celor care v-au prelungit viaţa, ba chiar şi în numele celor care v-au primit onorariile pentru care nu şi-au pus doar o simplă semnătură pe un act, ci care v-au operat, v-au anesteziat, v-au tratat în timp ce majoritatea dormeaţi – în numele tuturor, vă spun să nu-i mai credeţi pe toţi miniştrii sănătăţii, mult mai interesaţi în exerciţii de imagine decât în rezolvarea problemelor din sistem. Incapacitatea politică de a administra sistemul medical, domnule ministru, este doar incapacitatea dumneavoastră – nu este dovada nici a slabei pregătiri a celei mai mari părţi a medicilor şi nici a unei imoralităţi funciare a celor în halat alb.

Şi, pentru că tot avem un ministru al sănătăţii cu dublă specialitate, o să-mi permit următoarea afirmaţie, stimat public: când ai în buzunar bani pentru un Logan la mâna a doua, e cel puţin bizar să ai pretenţia să mergi toată ziua-bunăziua într-un Ferrari! Şi, ca să închei subiectul banilor negri, nepermişi, sau cum vreţi să le spuneţi, am să vă pun problema în felul următor: problema fundamentală a practicianului este să-şi trateze toţi pacienţii în mod egal şi fără să condiţioneze actul medical – în rest, însă, sper că nu doriţi să fiţi trataţi (doamne fereşte!) de chirurgi cărora să le stea mintea la plata întreţinerii sau care să se îmbulzească pe la cozi doar pentru că am fi cu toţii egali, sau care să stea peste program doar pentru că la noi în ţară, n-au apărut încă listele de aşteptare. Pe de altă parte, dumneavoastră înşivă, chiar inconştient, aveţi anumite aşteptări de la imaginea simbolică a medicului (era să spun de la engrama medicului) dar, numai când aveţi nevoie de el, aveţi pretenţia să se ridice la respectivul nivel de aşteptare. În rest, însă, când slavă domnului, sunteţi sănătoşi, aţi dori ca medicii să facă parte din marea masă a mulţimilor, ignorând realitatea despre ceea ce înseamnă, cu adevărat, un medic.

Am să închei, discutând despre afirmaţia absolut aiuritoare că un coleg (fie el un scelerat care nu şi-a văzut pacientul la nevoie) a încasat 104 milioane de lei într-o lună.

Această afirmaţie determină o dilemă à la Nae Caţavencu – am s-o expun, pentru că domnul doctor Raed Arafat (of, cât de mult l-am admirat pentru realizările de la SMURD!) a ridicat-o la fileu. Nici eu şi nici nimeni altcineva, niciodată, n-am auzit de un salariu atât de mare în medicina românească, la stat. Dacă acel medic a primit, în mână, 104 milioane de lei la actualele tarife de plată, înseamnă că a petrecut în spital un număr de ore înfiorător de mare – un număr de ore nepermis prin codul muncii nu numai în ţara noastră, ci oriunde pe pământ. De aici, ce deducem? Sau că afirmaţia este adevărată – în consecinţă, schema de personal din acel spital era îngrozitor de subţire (nu mă mir) şi că nu era altă soluţie, decât ca respectivul medic să stea la nesfârşit în spital. Prin urmare, vina medicului care nu şi-a văzut pacientul (asta n-am să înţeleg niciodată, indiferent cât de istovit ar fi fost) trebuia împărţită cu vina sistemului supervizat de dumneavoastră, domnule ministru, sistem care permite încălcarea legii în ce priveşte numărul de ore lucrat. În context, vă întreb încă o dată: cum intenţionaţi să manageriaţi politica de personal, domnule ministru, în condiţiile în care România are cu 30% mai puţini medici decât este necesar? Nu uitaţi că şi eu vorbesc la rece – dar pot eu să ştiu cum o să reacţionez după ce o să mă ajutaţi să câştig 104 milioane de lei, petrecând o lună întreagă la serviciu? Poate că o să-mi văd pacientul, totuşi – dar credeţi că o să-l examinez corect?

Ce părere aveţi, domnule ministru?

Pe de altă parte… chiar 104 milioane?!?! Şi dacă domnul Arafat nu s-a uitat cu atenţie pe fluturaş şi a făcut o aserţiune nefondată?

Dacă se dovedeşte varianta neatenţiei, o să vă fie greu s-o justificaţi în faţa colegilor care, lucrând cu mult peste program, abia dacă reuşesc să ridice cel mult 40% din acel salariu, după o lună de lucru istovitoare. Aşa că mă întreb şi eu, cu naivitate, de ce a trebuit să vehiculaţi un lucru într-atât de neadevărat pe posturile TV, domnule ministru?

Cu stimă,

Un Împricinat de Medic

p.s. – Sincer, n-am de gând să moderez acest post, pentru că ştiu care vor fi reacţiile. Iertare pentru ce spun acum, dar, din nefericire, moderările la acest post, ca şi invectivele, nu vor avea nici un sens aici, în scris – ele vor avea loc în viaţa reală, în camerele de gardă, când dumneavoastră, pacienţii care nu mai aveţi încredere în noi, medicii dumneavoastră, veţi vedea că veţi aştepta din ce în ce mai mult pentru o consultaţie din ce în ce mai sumară, consultaţie urmată de un tratament din ce în ce mai frugal. Pentru ca realitatea să nu fie asta, o să fie nevoie de o minune: din păcate, nu văd cine o să fie în stare s-o aducă printre noi.

La fel de sincer vă spun că sunt momente când nu mai am chef să stau nici o clipă peste program (lucru de la sine înţeles în orice altă ţară), după ce văd cum profesia îmi este terfelită. Nu-i înţeleg nici pe colegii mei care, în loc de explicaţii coerente, răspund cu aroganţă – dar le găsesc circumstanţe atenuante: mi se pare cel puţin bizar ca specia denumită ziarişti să generalizeze, ricanând, o problemă tragică, azvârlind oprobiul asupra unei întregi categorii profesionale. Din experienţă proprie ştiu cum se comportă anumiţi ziarişti la spital – la fel ca şi pacienţii cu foarte mulţi bani, îşi imaginează că sănătatea poate fi dobândită prin presiune sau… prin bani. La fel ca şi pacienţii cu foarte muţi bani, consideră că se înţelege de la sine că domniile-lor merită un tratament preferenţial…

Ceea ce nu e deloc adevărat. Dar, ar fi acesta un motiv suficient pentru a considera că toţi ziariştii sunt prost crescuţi sau animaţi de parti-pris-uri?

În fine…

Acest post este dedicat tuturor medicilor care strâng din dinţi.

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

(leapşă primită de la Lorena)

Vă vorbeşte un ateu… Numai că sunt un ateu sceptic. O să vedeţi de ce am făcut această introducere.

Habar n-am avut cine e Niculae Ceauşescu până într-o dimineaţă de martie cam geroasă – pe bune, era negură afară şi era frig. Eram la mine acasă, fireşte, şi stăteam la o fereastră de la etajul patru care dădea înspre Sala Palatului. În stânga Sălii Palatului era un părculeţ (mai este şi acum) iar eu, habar n-am de ce, mă uitam exact la acel părculeţ când bunică-mea mi-a spus că a murit Gheorghiu-Dej.

Aveam cinci ani fără o săptămână şi ştiam cine e Gheorghiu-Dej – e una dintre cele mai vechi amintiri de-ale mele, aşa că ştiu despre ce vorbesc. Pe vremea aceea copiii ştiau destul de clar cine le sunt şefii, chit că nu se dăduse drumul la cultul personalităţii.

Cu aceeaşi ocazie am aflat de Nicolae Ceauşescu, chestie care, pe moment, nu m-a impresionat cine ştie ce. Ce ţin minte cel mai bine e că pe vremea aceea, ca şi acum, eram extrem de năzuros la mâncare, motiv pentru care ai mei trebuiau să-mi cumpere parizer şi cremvurşti – singurele feluri care-mi plăceau. Pot să-ţi spun, Lorena, că şi parizerul şi cremvurştii din acei ani erau cu mult peste orice fel de naţie de mezelărie similară pe care o mâncăm în zilele noastre, fie că-i românească, fie că-i adusă de peste hotare. Pe bune că aveau gust, dom’le, aşa că parizerul şi cremvurştii aferenţi chiar că erau ceva bun pe vremea lui Nicu, Ceaşcă, Patrocle. Mă refer la anii 60, să ne înţelegem.

Tot pe vremea aia, visam să mă fac şofer. Visam să mă fac şofer din cauză că îmi adusese tata acasă un album care se intitula America – Azi. Acel album conţinea tot soiul de realizări americane ale anilor 60: autostrăzi, rachete, zgârie-nori şi, mai ales, maşini! Maşini mari, maşini frumoase, maşini teribile. Eh, văzând eu pogonul ăla de maşini nemaipomenite, mi-a dat prin minte să mă fac şofer, că tare mult mi-ar mai fi plăcut să mă dau cu ele. Cred că albumul ăla apăruse prin republica sărbătorească română când cu vizita lui Lyndon Johnson la Bucureşti, care vizită, iată în ce hal m-a marcat.

Vreau să spun că, în anii 60, mai vedeai şi pe stradă maşini americane, nu numai la televizor. Tata le spunea „rândunici”, din cauza eleroanelor de la pupa. Aşa că, iată Lorena, un alt lucru bun din acei ani. Trebuie să recunosc, însă, că nu aveam nici o rudă închisă pe la canal sau pe la Periprava/Gherla, aşa că totul mi se părea frumos, mai ales dacă vedeam o maşină mişto pe stradă.

În afara maşinilor americane, mai circulau prin Bucureşti şi nişte măgăoaie mari, socialiste. Două dintre ele erau tare bazate: mă refer la Ceaika, sovietică, dar mai ales la Tatra, o limuzină cehoslovacă. Tatra era o chestie mare, neagră, cu tablă groasă ca de tanc, lucioasă, cu spatele unduit şi cu o aripioară majestuoasă, ca de rechin – era o maşină magnifică. Cred că, şi acum dacă pui o Tatra să se ciocnească cu un Hummer, Tatra o să îndoaie Hummer-ul sau o să-l dea peste cap, chestie care mi-ar provoca o satisfacţie neasemuită.

Tatra era o maşină mişto, Lorena, pe bune! Dacă ai fi fost născută în acei ani şi dacă eu aş fi fost mai mare, te-aş fi invitat la o plimbare în acea limuzină. Te-aş fi dus la Casa Albă, restaurantul de la Şosea, cel de lângă Grădina Zoologică şi, ce crezi că ţi-aş fi oferit ca să mă dau mare?

Coca-Cola! Coca-Cola ţi-aş fi oferit, căci se găsea la sticluţe din acelea cu formă caracteristică, le ştii, alea de 250 de ml. Nu ştiu dacă ăsta era un lucru bun sau nu. Mda… În anii aceia mai erau ceva lucruri bune, unul dintre ele fiind că bucureştenii încă îşi mai cereau scuze pe stradă dacă te jenau cu ceva şi, culmea, majoritatea le lăsau pe doamne să urce primele în autobuz. Ce să spun… Cred că şi hoţii erau îmbrăcaţi la patru ace în acei ani! Ca să înţelegi cam care era atmosfera, ar trebui să vizionezi un film uşor tâmpiţel care rula în acei ani, care film, nu ştiu de ce, mi-a obsedat câteva luni ale copilăriei: Dragoste la Zero Grade. Mă rog, oricât de tâmpiţel ar fi filmul, dacă tu ai avea răbdare să-l priveşti acum, ţi-ar oferi un insight asupra modului în care se distrau oamenii în acei ani. Ai mai afla şi ce-şi doreau şi cam ce erau dispuşi să pună la bătaie (mă refer la oamenii de rând) ca să obţină ceea ce doresc.

Vreau să spun că România era oarecum patriarhală – asta dacă nu aveai rude care să se fi pus rău cu regimul sau, care doar să se fi născut rău faţă de regim. Unchiul meu, de pildă, era foarte supărat pe regim, iar eu, pe vremea aceea, nu înţelegeam de ce.

Pe urmă am uitat de Ceauşescu. Încă nu-l dădeau aşa de des la TV. Asta, până într-o zi când…

Eh, eram la Breaza, în august. Stăteam la doamna Bondoc în gazdă împreună cu nişte veri de-ai mei – nu-i ştii. Pe vremea aceea, verişoară-mea, ca o reală fiică a unchiului meu ce era, înjura la comunişti cu o frecvenţă extrem de mare. Eu aveam 8 ani, deci eram în 1968. Verişoară-mea îmi tot povestea despre nişte miliţieni împuţiţi care îi opreau colegii pe stradă ca să-i tundă şi ca să le taie pantalonii evazaţi, la modă pe atunci. Mai îmi povestea despre Moody Blues, despre The Doors şi despre Beatles. Despre Phoenix şi despre Mondial. Odată, tot la Breaza, a cumpărat un MP vinyl cu o formaţie românească ce purta numele Sincron. Când se întâlnea cu vărul meu, se întrebau unul pe celălalt dacă era vreo legătură între Nowhere Man, al Beatles-ilor şi Nebunul cu ochii închişi al Phoenicşilor (scuză licenţa cu ics, Lorena, te rog…). Ea îmi spunea mereu că lucrurile erau cam naşpa dacă erai om mare… De fapt, ce spun eu… Nu trebuia să fii om mare: şi la liceu dacă erai, cică te trezeai cu tot soiul de interdicţii, cu unii care ţipau la tine, cu unii care-ţi explicau că asculţi muzică proastă etc. Eu nu ştiam în 1968 ce era aia muzică proastă: eu credeam că Los Paraguayos cântă frumos dar, când i-am zis verişoarei mele chestia asta, ea a râs de mine.

Cum-necum, însă, am reţinut că pletele şi blugii erau puşi la index. Ei bine, şi vine seara aia de august, la Breaza, la madam Bondoc acasă. I-am cam văzut eu pe ai mei că sunt cam negri la faţă, dar nu ştiam de ce. Pe la şase-şapte seara, au dat drumul la TV şi atunci am dat ochii din nou cu Nicu, Ceaşcă, Patrocle. Stătea la un balcon faimos, ăla de la care avea să-şi ţină şi ultima cuvântare, ştii care, Lorena, şi tot vorbea ceva despre URSS care erau nişte oameni răi, despre nişte agresiuni armate, despre Pactul de la Varşovia, nah, chestii d’astea…

În anul acela, oricât de ciudat ţi-ar părea, eu ştiam că ruşii sunt şefii – aşa învăţasem, din aer, cred… Bănuiesc că toţi românii aflau chestia asta, fie şi numai bând apă de la robinet: ruşii erau şefii noştri. Aşa că, tare m-am mai mirat când am văzut ce zicea Nicu, Ceaşcă, Patrocle de la balconul ăla. Pe măsură ce vorbea, îi vedeam pe ai mei că se înnegresc din ce în ce – femeile, îndeobşte. Era linişte în cameră, era noapte, eram la ţară – nu se auzeau decât televizoarele vuind în toată Breaza, lansând cuvântarea lui Nicu, Ceaşcă, Patrocle peste livezi, curţi şi rânduri de porumb, îţi jur că aşa era, Lorena – cred că până şi câinii au tăcut în seara aia.

- Să vezi c-o să fie război, a zis bunică-mea şi, nu ştiu de ce, ceilalţi parcă abia atunci au răsuflat uşuraţi.

Eu tot nu pricepeam. La un moment dat, Ceaşcă, Nicu, Patrocle a încheiat discursul şi au început interviurile cu oamenii de pe stradă. Un pletos care purta jacă şi pantaloni evazaţi spunea că n-o să pregete nimic şi că era dispus să ia arma în mână ca să apere România chiar şi cu preţul vieţii, indiferent cine ne ataca – aşa a fost, mai întreabă-i şi pe alţii, Lorena, că nici eu, care am păstrat în minte imaginea asta cu o deosebită claritate, nici eu nu mai am curajul să cred că, nu mai departe de acum 40 de ani, românii puteau să fie şi aşa.

Vreau să spun că pletosul ăla really meant what he said, got it, Lorena?

Iar vară-mea:

- Bravo! Pe ei, pe ruşi, fir-ar ai naibii să fie ei!

Eu o iubeam pe verişoara mea, aşa că de atunci am rămas antirus – oricât de mult mi-ar plăcea filmele ruseşti, oricât de tare m-ar înfiora literatura şi teatrul rusesc, oricâtă emoţie m-ar năpădi când ascult Rachmaninov şi Ceaikovski – din ziua aceea şi până acum am rămas antirus. Aşa o să şi mor: tot un nenorocit de antirus. Chiar şi acum, când îţi scriu asta, Lorena, simt cum dau în clocot când mă gândesc la ruşi şi sper, oh, sper din tot sufletul să inventeze odată, dracului, occidentalii ăştia, să inventeze şi să pună pe picioare o economie bazată pe resurse de energie alternativă, numai ca să nu-l mai văd în veci pe unul ca Putin cum vine la reuniunea NATO de la Bucureşti, la spartul târgului, cu o mână în buzunar, păşind relativ grăbit, de parcă ar fi un dealer de heroină parvenit.

Şi acum aş vrea să-i văd jos, pricepi, Lorena? Spulberaţi, risipiţi şi întinzând mâna a îndurare, că numai belele ne-au adus…

Dar, mă excit prea tare. În aceeaşi seară, verii mei erau, şi ei, lângă mine. Iar verii mei, fir-ar să fie, erau pe jumătate ruşi! Noi, ceilalţi, ne bucuram că românii ridică, în fine, capul, iar ei se uitau (sunt doi fraţi, din care unul discuta muzici cu verişoara mea), se uitau unul la altul, aşadar, nepricepând ce aveam noi, rudele lor de sânge, cu cei din neamul din care se trăgea mama lor, adică mătuşă-mea, care era rusoaică. Mătuşa mea tăcea mâlc şi era împietrită în timp ce bărbaţii, soţul ei inclusiv, se montau şi făceau strategii de seară, nah, cam ce fac bărbaţii de când sunt bărbaţi, mai ales când sunt departe de explozii şi când încă nu le urcă la nări mirosul sângelui scurs în pământ cu hectolitrii.

Pe urmă, Ceauşescu iar a intrat într-un con de umbră. Pentru mine, vreau să zic. El a intrat într-un con de umbră, iar războiul ăla, slavă domnului, n-a mai început niciodată. Am auzit că la graniţă a fost nasol – că ai noştri au făcut pregătiri de artilerie de la Huşi până la Vişeu, că ruşii au tot trimis la avioane spre frontieră şi au tras şi ei cu tunurile doar ca să ne dea ghes, dar nu s-a lăsat cu nimic, şi mai zic, încă o dată: slavă domnului!

Sau, mai bine se lăsa cu război? Habar n-am, Lorena, habar n-am cum ar fi fost mai bine: era preferabil să intre România într-un război pierdut dinainte doar pentru a-şi forja un nume în anul de graţie 1968? Să fi fost mai avantajos să moară mii şi mii de români, doar pentru ca numele ţării tale şi-a mea să capete o aură pe care, cel mai adesea, am scăpat-o şi noi, şi predecesorii noştri, în noroaiele istoriei?

Habar n-am, Lorena – spune-mi tu cum vrei să fi fost atunci şi-ţi jur că am să te cred!

Un lucru interesant legat de această problemă. Cunosc pe cineva care s-a întors în ţară din Cehoslovacia, chiar în acele zile. A intrat în România pe la Oradea şi, câtă vreme a trecut prin Ardeal, îi auzea pe români cum vorbeau de război, că trebuie să se apere, că vroiau să meargă voluntari etc. După ce a trecut munţii, spre Bucureşti, i-a auzit, tot pe români, cum spuneau: cum să ne luptăm, domne, cu ruşii? Păi, tocmai cu ei să ne punem? Ne bat, domne, ne bat, ce rost are…

Lăsând la o parte războiul neînceput niciodată, am să-ţi mai amintesc de câteva lucruri bune din anii aceia. Frucade, de exemplu. Crede-mă, Lorena – în viaţa ta n-ai băut un suc mai gustos decât Frucade. Era românesc, eu l-am gustat prima oară într-un restaurant din Piteşti.

Bun, după ce a trecut şi faza cu Frucade, a început să se cam nasolească. S-a dus Nicu, Ceaşcă, Patrocle în China şi-n Coreea şi i-a dat prin cap să mâncăm şi să ne îmbrăcăm la comun, după cum văzuse pe acolo. Nu i-a ieşit figura, dar din clipa în care am aflat ce poftea, am început să-l urăsc şi pe el, la fel de mult ca pe ruşi. Deja aveam 11 ani, şi insul începea să mă agaseze, la fel cum mă agasau chestiile alea din care reieşea că suntem cei mai deştepţi, cei mai frumoşi şi cu istoria cea mai greuceană de pe pământ. Cred că din cauza propagandei lor deşănţate am ajuns eu cam cosmopolit, dragă Lorena, şi cam antinaţionalist, şi cam prea tolerant cu tot soiul de minorităţi – dar asta e altă poveste. O fi având ceva şi cu faptul că am crescut izbit în plin de ideile Flower Power, aşa cum răzbăteau ele până la noi, filtrate de sita cenzurii şi, totodată, adăugite şi îmbunătăţite cu idealurile localnicilor care sunt compatrioţii tăi şi-ai mei.

Iar după încă 9 ani, lucrurile s-au stricat rău de tot, ştiu că ai prins şi tu începutul anilor 80. Uite, eu îmi amintesc perfect, de pildă, de ultima zi când am mai avut apă caldă. Nu mai ţin minte data precisă – era prin noiembrie 1980, iar eu trebuia să mă duc la o petrecere. Era cam patru după-amiaza şi m-am dus şi eu, ca tot omul care se pregăteşte de chef, să fac o baie. Îmi amintesc până şi cum cădea lumina cenuşie prin fereastra cea îngustă a băii pentru că, lucru straniu, atmosfera din acea zi era la fel de neguroasă şi de ceţoasă ca în dimineaţa din 1965, când am aflat că există un ins pe nume Nick Ceauşescu. Ei, şi stăteam eu în lumina aia urâtă şi piezişă, stăteam cu mâna sub jetul de apă, Lorena. Stăteam şi mă tot miram că nu se mai încălzea apa odată. Aşteptam şi mă întrebam ce se petrece. După vreun sfert de oră de pândă, am renunţat, dar nu a fost o renunţare pur şi simplu – ştiam (pentru că pe vremea aia nu făceai altceva decât să te aştepţi la ce era mai rău), ştiam, aşadar, că apa caldă era kaputt! Cred că mai auzisem că se petrecuse aşa ceva prin alte oraşe, prin alte cartiere, că altfel nu-mi explic cum de-am realizat că gata, nu mai avem apă caldă.

În aceiaşi iarnă, ne-au luat şi căldura. Iar apoi, bunica a început să plece de cu seară la coadă la carne – avea un scăunel de pescuit rabatabil pe care îl căra cu dânsa, ca să aibă pe ce sta când băgau ăştia carne sau zahăr la BIG, care BIG este astăzi un Megaimage. Ţi-am spus vreodată că se întâmpla ca o coadă din astea să se perpetueze şi pe durata a două-trei zile? Nu? Ah, era tare simplu: se făceau bonuri de ordine şi, pentru mai multă siguranţă, se lăsau şi scăunelele la rând, ca să existe certitudinea că cel plecat, cel învoit să se ducă şi să doarmă, fusese acolo, la coadă, de la bun început, aşa că avea dreptul la carne, ouă, ulei, zahăr, portocale…

Fir-ar să fie, ia-uite cum era să uit! Ţi-am spus vreodată, Lorena, că verişoara mea, cea care îmi povestea despre Beatles şi despre pletoşi a murit? Nu, nu cred că ţi-am spus vreodată… Ei, bine, a murit la vârsta de 17 ani, călcată cu maşina de însuşi Nicu Ceauşescu, la Statuia Aviatorilor, într-o zi de duminică, pe la orele 13.00, iar Nicu Ceauşescu nu a fost judecat niciodată pentru asta.

Ţi-am spus că o iubeam. Sunt zile când cred că dacă scriu, o fac şi pentru că au rămas o sumedenie de lucruri pe care aş fi vrut să i le mai spun, numai că n-aveam cum, fir-ar să fie, n-aveam cum, pentru că nu sunt decât un blestemat de ateu care nu crede în viaţa de apoi… Asta o să te facă să pricepi, Lorena, cele ce o să le spun mai jos. Şi nu, nu-mi pare rău pentru că le voi spune.

În ultimii ani dinainte de 89, iarna, dormeam cu două rânduri de pijamale peste care trăgeam un combinezon din prosop. Ştii ce frig era în case şi mai ştii ca dacă te trezeai cu nişte cafea adevărată, nu prea aveai la ce s-o pregăteşti, că nici gaze nu erau. Ei, trebuie să-ţi mărturisesc că, în frigul ăla, singurul fel în care puteam să adorm era după ce mă gândeam, prosteşte, cum aş comite atentat după atentat împotriva lui Ceaşcă, Nicu, Patrocle.

L-am omorât în mii de feluri, Lorena. Am tras în el cu grenade. L-am împuşcat. Am intrat cu maşina în el. I-am dat foc şi l-am aruncat din maşină în mers. Învăţam să conduc maşini rapide, în visele mele, învăţam să fiu lunetist, în visele mele, doamne, făceam orice ca să-mi imaginez, fie şi pentru un sfert de oră măcar, cum îl termin pe Nicolae Ceauşescu, zis Ceaşcă, Patrocle. Într-un fel, aşa îmi manifestam solidaritatea surdă cu restul conaţionalilor mei. Un lucru ciudat, însă: nu l-am ucis niciodată în calitate de medic. Spun asta pentru că un coleg de-al meu l-a ucis şi aşa, dupa care s-a răzgândit, numai că s-a răzgândit în felul următor:

- Să presupunem că Ceauşescu ar avea un accident, şi să mai presupunem că aş trece pe lângă el chiar după accident… Ţi s-ar părea o crimă prea mare dacă l-aş salva de la moarte? Ai mai fi prietenul meu?

I-am spus că da, i-aş rămâne prieten, dar l-am întrebat (ştii că sunt foarte curios!), l-am întrebat de ce l-ar salva, iar el mi-a răspuns:

- Mă gândesc că, dacă l-aş salva pe nemernic, ar scoate vreun post la concurs şi pentru mine…

Dialogul, ascultă-mă bine, Lorena, este absolut real. Teatrul absurd n-a fost inventat degeaba în România, chiar dacă l-a prefaţat pe Nicu, Ceaşcă, Patrocle.

Bun. Şi a venit înghesuiala din decembrie şi a venit şi noaptea de Crăciun din miezul înghesuielii. Noaptea aia am petrecut-o la Ministerul Transporturilor, clădirea aia mare din faţa Gării de Nord, unde am pus pe picioare un punct medical de urgenţă. Toată noaptea mi-am petrecut-o între cabinetul chirurgical improvizat la etajul II, parcă, şi cabinetul ministrului, unde ne tot chemau ori de câte ori se pregătea gaşca lui Ilici să difuzeze procesul lui Ceauşescu la chestia aia care se chema Televiziunea Română Liberă (mai ţii minte ce fraieri am fost?).

Nemernicii ăia n-au băgat filmul în timpul nopţii, iar dimineaţa m-a prins controlând personalul ministerului la intrarea la servici’ – deh, dacă se strecura vreun terorist printre ei? (ah, vezi tu cu ce fel de prost ai de-a face, Lorena?). Termin eu cu controlul şi mă car acasă – mărturisesc că în afară de nişte focuri de armă răzleţe, care nici măcar n-au fost îndreptate spre mine, n-am trăit nici o fază eroică în noaptea aia.

Ei, şi ajung acasă. Băh, şi dau ăia filmul. Eu eram obosit buştean după o noapte de nesomn şi abia dacă reuşeam să urmăresc acţiunea. Ca şi pe vremea când eram mic, erau nenumărate faze care mă depăşeau, sincer. Era acolo un avocat care urla, mai abitir decât procurorul, la cuplul pe care trebuia să-l apere. Se certau ca în mahala. Nicu, Ceaşcă, Patrocle băga nişte argumente care nu erau cu totul de lepădat, dar nu-l asculta nimeni. Voican se simţea Che Guevara amestecat cu contele de Saint Germain. Stănculescu îşi făcea manucura, iar Ilici – ei bine, Ilici aştepta un pic mai încolo: oh, ce să-ţi spun, Lorena, începuse rahatul pe media!

Iar după aia, l-au împuşcat. Aveam un televizor alb-negru Sport , pe vremea aia, aşa că pentru mine, Nicu, Ceaşcă, Patrocle a murit răsturnat (geometric vorbind) şi în tonuri alb-negru. Nu ştiu de ce, nu ştiu cum, chit că am fost un ateu sceptic toată viaţa mea dar, în clipa când l-am văzut mitraliat după mizeria aia denumită proces, chit că l-am urât ani de-a rândul, mi-a venit în minte următorul gând:

„Sângele lui o să cadă asupra noastră.”

Propria remarcă m-a cam uluit, mai ales că am formulat-o în minte fără să vreau, înainte s-o gândesc, cumva. Aşa că, am stabilit cu mine însumi că am gândit astfel doar din cauza oboselii şi m-am culcat.

Între timp, mi-a trecut oboseala. Mi-a trecut de tot, dar încă mă întreb de ce mi-a venit acel gând despre omul pe care l-am urât, l-am urât, l-am urât…

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

A fost odată ca niciodată…

Nu, nu, de fapt, n-a fost! Sau, a fost, numai că era un simplu cazangiu. Mda… Ca să fiu cinstit, prin anii op’zeci, şeful Organizaţiei de Partid Bucureşti (Sănătatea pre numele ei) era un distins cazangiu. Domnia-sa avea o grămadă de treburi pe atunci. Printre altele, îmi amintesc cum a venit iel într-o noapte în control la Spitalul Cantacuzino, pe când se întâmpla să fiu de gardă în clinica de Obstetrică-Ginecologie.

Tăticuuu… Ce mai iureş a fost! Medicii bătrâni au lăsat baltă treburile curente şi s-au dus să-l conducă pe cazangiu de colo-colo, nah, pă unde avea el chef să vadă una şi alta. Pă vremea aia iera frig în spital, da’ iel nu d’asta venise: el avea chef să vadă, zor-nevoie, care era treaba cu avorturile internate în acea zi.

De ce îşi făcuseră femeile cu pricina avort? Mărturisiseră că-şi făcuseră avort? Se luaseră măsurile prevăzute de lege? Câte dintre ele fuseseră chiuretate şi de ce? Duseseră ginecologii muncă de lămurire cu iele, sau se ocupaseră, ca proştii, numa’ dă medicină?

Cazangiul a plecat la fel cum a venit – vorbim despre anul 1986 şi, pe vremea aceea, nici măcar procurorii nu mai făceau mare tărăboi pe tema chiuretajelor. Legea spunea că, deîndată ce hotărai să chiuretezi o femeie, trebuia ca înainte de toate, să iei legătura cu procuratura. Între 1985 şi 1988 am dat zeci de telefoane la Procuratură, anunţând că ne pregăteam de chiuretaj şi, absolut nici o dată, procurorul de serviciu nu ne-a interzis procedura.

O făcuseră cu vârf şi îndesat în anii anteriori – şi o făcuseră cu atâta sârg încât un număr neprecizat de femei au pierit datorită amânării chiuretajului. Chestia asta s-a reflectat, printre altele, în scăderea indicatorilor naţionali de fertilitate (cre’ că aşa le spune), aşa că partidul s-a sesizat că-i scade şeptelul reproducător, aşa că s-a decis s-o lase mai muale cu interogatoriile.

În context, nici până acum n-am aflat ce l-o fi apucat pe cazangiu să facă un control pe această temă după ce nici procurorii nu mai băgau femeile în seamă. Sau, te pomeneşti că venise să aranjeze un chiuretaj cuiva dân familia lui?

Dracu’ ştie.

Despre distinsul cazangiu am mai aflat prin 1987, cu ocazia unei mari şedinţe la Facultate, cu toate cadrele profesorale din IMF Bucureşti. La început, şedinţa a fost blândă, lentă, fără mare scandal – ştiţi cum erau şedinţele utc sau pcr : ei se făceau că citesc materialele, noi ne făceam că-i ascultăm, iar la sfârşit se semna de prezenţă şi ne căram cu toţii pe la treburile noastre.

Eh, la şedinţa cu profii de la IMF însă, n-a fost aşa. Profii au început să ridice probleme legate de dotare, iar unul dintre ei a ajuns să vorbească despre centrifuge – sculele alea care se învârtesc repede-repede şi care sunt necesare la analize şi în cercetare. Încurajat de cazangiu, bietul prof s-a lansat în explicaţii (se şi vedea beneficiarul unor centrifuge performante):

- Dacă am avea câteva centrifuge care să dea 16.000 de ture pe minut, vă promitem că am putea să…. etc… etc…

Blajin, cazangiul l-a întrerupt şi i-a răspuns cam aşa:

- Of, tovarăşi… Păi, mă uit la dumneavoastră şi-mi dau seama că am în faţă floarea medicinei româneşti… Sunteţi oameni de nădejde, ce naiba… Oameni în care statul a băgat bani grămadă ca să fiţi savanţi… Şi acum, iată, aţi ajuns savanţi! Păi, nişte savanţi ca dumneavoastră se împiedică de nişte amărâte de centrifuge, cum le ziceţi? Ce nevoie aveţi dumneavoastră de centrifuge, tovarăşi? Dumneavoastră sunteţi dăştepţi (spunând asta, cazangiul se ambala progresiv), dumneavoastră faceţi cercetare înaltă – ce mai vreţi nenorocitele alea de centrifuge, că dumneavoastră munciţi cu mintea, tovarăşi! Mintea este capitalul dumneavoastră şi mintea dumneavoastră trebuie să ne ajute pe noi, statul socialist, să facem economiile care ne sunt atât de necesare… Of, of, of, tovarăşe profesor (spus părinteşte)… Cen-tri-fu-ge! Păi, hai să vă iexplic eu cum trebuie făcută munca de cercetare! Ai o problemă. Te gândeşti la ea bine-bine. Încerci s-o rezolvi dintr-o parte – dacă nu reuşeşti, o iei din partea cealalaltă, dacă nici aşa nu izbuteşti, o iei pe de lături, şi tot aşa, gândindu-vă cu toate puterile dumneavoastră de savanţi, tovarăşi, gândind din toate părţile, veţi descoperi, doar cu mintea dumneavoastră, răspunsurile la problemă!

Fireşte că s-a făcut linişte. Apoi, profii, oameni bine crescuţi, şi-au cerut scuze, au zis că n-au nevoie de nimic, că se încurcaseră şi ei, nah, chestii d’astea.

Mi-am amintit de cazangiu extrem de recent – după ce mi-a fost relatată prima intervenţie a Elenei Udrea în calitate de membră a guvernului. Po urmă, mi-am mai amintit de cazangiu şi la prima şedinţă pe spital din acest an: personalul trebuie restructurat, iar primul ministru doreşte economii de 15% faţă de anul trecut – acesta a fost mesajul managerului care, ciudat, este medic, totuşi…

Eh, nemaifiind anul de graţie 1987, din sală s-a ridicat o rumoare prelungită: ce să mai restructurezi când medicii s-au împuţinat simţitor (numai în serviciul meu, trei colegi mai tineri, adică 50% din personalul cu studii superioare, au plecat în ultimele trei luni, în Belgia, UK, respectiv Kossovo), iar bani nu au fost suficienţi nici anul trecut.

- În ce priveşte investiţiile, acestea vor fi reduse cu 50%, la cererea primului ministru, a continuat managerul, dar să ştiţi că e hotărârea lui! – a adăugat el în grabă, auzind rumoarea din ce în ce mai zgomotoasă. E decizia lui, nu a noastră. Aşa sunt indicaţiile!

La auzul acestui cuvânt, s-a lăsat o linişte de mormânt în sala de şedinţe, chit că eram în primele zile ale anului 2009, era noastră.

Iată că, după 20 de ani, vorba lui Alexandre Dumas, în aula unui spital din Bucreşti, a răsunat din nou, chiar dacă justificativ, faimosul cuvânt care ne-a amărât zilele dinaintea erei noastre, pe vremea în care mare parte dintre destinele medicilor şi, implicit, ale pacienţilor, se aflau în mâna unui cazangiu.

Cu alte cuvinte, ne-am întors în zilele acelea în care trebuia să rezolvăm „în minte” cazurile, pentru că statul pentru asta băgase bani în noi: să judecăm cu propriile noastre forţe ca să-i facem bine pe pacienţi.

Cireaşa de pe tort, însă, la care cireaşă cazangiul nu s-a gândit niciodată, cireaşa de pe tort, aşadar, a venit la sfârşit, odată cu îndemnul:

- Aceste economii trebuie să fie astfel făcute încât starea de sănătate a pacienţilor să nu fie pusă nici o clipă sub semnul întrebării!

Adică, n-am bani să vă dau ca să vulcanizaţi cauciucul, da’ voi s’teţi dăştepţi, bueyyy şi-o să vulcanizaţi cauciucul şi-aşa! Şi, nu care cumva să daţi reţete rudelor celor internaţi, chiar dacă noi nu mai suntem în stare să vă dăm toate medicamentele pe care le-aţi citit voi pân cărţi, bueyyyy, că după aia le cumpără ăia dân farmacie şi la sfârşit ne trezim cu ei la uşă, ca să le decontăm, bueyyyy, că aşa e legea! Cine o da reţete pacienţilor, ca să-şi cumpere medicamente din afara spitalului pentru că noi n-am cumpărat – harşt! Aţi priceput?

Harşt!

Harşt! Harşt am făcut şi io azi, când iar m-am apucat să trimit adrese la conducerea spitalului: că n-am aia şi ailaltă şi că fără aia şi ailaltă n-am cum să dau pacienţilor nici măcar bruma de garanţii pe care obişnuiam să o dăm noi, tâmpiţii ăia care am stat şase ani la facultate plus încă şase prin specializări.

Eh, şi ştiţi ce răspuns am primit (da’ nu în scris, ci aşa, pe la colţuri, că nu-i bine să rămână documente)? Aveţi dreptul la trei încercări.

Nu…

Nu…

Nu…

Ei bine, răspunsul a fost:

- Păi, restrângeţi-vă şi voi activitatea, cumva!

Încep să mă întreb dacă România toată n-ar merita să-şi restrângă activitatea cumva – şi mă refer, mai ales, la decidenţii români, pe care să-i schimbăm, naibii, odată, cu nişte nemţi, pe care să-i importăm, fir-ar să fie, la un preţ cât mai bun dacă suntem dăştepţi şi i-om lua angro!

Mda… Acu’, io ştiu că degeaba am scris adresele alea, că tot nu se lasă cu nimic bun… Dar dacă taci şi taci şi iarăşi taci…

Nu cumva devii complice?

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

Ca românu’ nu-i nici unu’, ne place nouă să spunem. De chestia asta s-a convins, pân 1991, şi un anume prof elveţian de ortopedie. Iată cum s-a întâmplat.

Profu’ cu pricina a venit în capitală, la o faimoasă clinică de ortopedie. Clinica respectivă, cu tradiţii şi tot tacâmu’, e localizată într-o clădire veche şi obosită de pe lângă Foişorul de Foc. Ăia care operează p’acolo sunt tipi bazaţi, cu o grămadă de tipuri de intervenţii la activ, intervenţii făcute în toate felurile posibile – nah, inşi cu greutate, cu lucrări publicate p’afară.

Adică, oameni serioşi.

Băh, şi vine elveţianu’ la iei, în Bucale, la spitaaaaal… Acu’, voi ştiţi că ortopedia e ramura aia a medicinei care se ocupă de oase frânte, de articulaţii răsucite şi de boli ale carcasei, în general – una peste alta, pacientul ortopedic ie ăla care zace pân v’un pat, învelit în ghips, incapabil să se mişte că deh, ăsta-i specificul bolii la ei… Aşa. În context, apare elveţianu’, bancheru’ ăla, ordonatu’ ăla cu nume germanofil. Prima chestie pe care o vede când intră în spital: un hăndrălău de brancardier alerga pă culoare cu un pacient ghipsat în braţe: zdup-zdup-zdup! Deodată, brancardieru’, cu pacient cu tot, o ia pă nişte scări înguste care urcau la etaj: zdup-zdup-zdup!

Se uită elveţianu’ în jur, vede iel că zidurile-s’ cam scorojite, vede că ferestrele cam atârnă într-o parte, vede că plăcile de faianţă stau să cadă – eh, se prinde că spitalu’ e cam vechiuţ şi mai degrabă neîntreţinut. Po urmă, priveşte lung pă urma brancardiologului care căra pacientu’ pă scări şi constată, amical:

- Ah, vi s-a defectat liftu’….

- Să se defecteze?! Care lift?! N-am avut lift niciodată, răspunde profu’ local – un ins absolut onorabil dpdv al prestaţiei la patul pacientului.

- N-aţi avut lift niciodată… – îndrăzneşte elveţianu’ să să mire şi dă dân cap, înţelegător: Ja, jaa….

În fine. Trec ei peste acest moment şi se pregătesc să intre în sala de operaţii. Acu’, să vă zic doo-trei vorbe despre sălile dă operaţii. Sălile astea sunt acele spaţii dân spitale unde doctorii îi taie pă pacienţi în dorinţa de a-i face bine. O condiţie ca sălile să fie pă bune dă operaţie este să fie respectate câteva condiţii de anti- şi asepsie. Printre altele, asta înseamnă, încâ din anii ’80 (în lumea largă, nu la noi, unde inteligenţa ţine loc dă prescripţii ştiinţifice, chestie care ne transformă în inventatori ai apei calde, à perpetuité), aşadar, asepsia înseamnă că o sală dă operaţii este izolată dă restu’ spitalului, că are o reţea proprie de aer condiţionat, sălile însele fiind astfel construite încât în interiorul lor să fie o presiune discret mai ridicată decât pe holuri, astfel încât aerul din săli să aibă tendinţa să iasă şi nu să intre, aducând pulberi şi microorganisme în spaţiul în care omii sunt deschişi, cu interiorul anatomic expus….

Băh, şi intră elveţianu’ în sală. Ei, şi ce vede iel?

Păi, în primu’ rând îl vede pă pacient. Să miră iel când vede o fereastră, pen’ că la iel acasă, sălile nu mai au demult ferestre, dân motivele enunţate mai sus. Numa’ că, elveţianu’, bancheru’, barosanu’ cu nume dă neamţ, nu comentează dăloc. El a venit să opereze împreună cu profu’ cutare, ja, jaaa…

Şi s-apucă ei dă operaţie. La un moment dat, începe elveţianu’ să simtă oarece bâjbâială pân sectoru’ anesteziştilor. Dă să se uite la monitoare: lula! – nu existau monitoare. Îi vede pă anestezişti dân ce în ce mai vivaci, da’ nu prea agitaţi: şopocăiau ceva între ei.

- E ceva în neregulă? – îl întreabă bancheru’, nemţălău, ceasornicaru’, pă profu’ român.

Al nostru cască ochii:

- Nu, ce să fie în neregulă?

Numa’ că, în clipa aia, una dântre asistentele dă la anestezie să repede la fereastra care dădea în curte şi o deschide larg:

- Oxxxiiiiigeeeeeeeeen! – răcneşte iea.

- Mais, qu’est-ce qu’il se passe? – încremeneşte skioru’ ăla dă elveţian, încremenind. Ce-a apucat-o? – întreabă iel, nemaiştiind de ce să aibă grijă mai întâi: dă faptul că o sală dă operaţie comunica plenar cu aerul dân curte, sau pen’ că pacientu’ sau cineva era deprivat de oxigen, acea magnifică moleculă indispensabilă vieţii.

Sau, te pomeneşti că înebunise asistenta, subit?

- N-a apucat-o nimic, îl linişteşte profu’ nostru. Doar ni s-a termenat oxigenu’.

- Cum adică: s-a termenat oxigenu’?! Mais, c’est grave, ça! Cum terminăm operaţia? Doamne, şi spitalu’… dacă s-a stricat instalaţia de oxigen… ce-o să facem acu’? – întreabă elveţiotu’, dân ce în ce mai agitat.

- Ce instalaţie dă oxigen?! – să miră profu’ local. N-avem nici o instalaţie! Noi operăm cu butelii dă oxigen. O să le schimbe şi noi ne vedem dă operaţie, voyons…

- Ahaa, ja, jaaaa….

Şi continuă iei operaţia, băgând în pacient oxigen dân butelii, butelii care i-au îmbogăţit pă nişte apropiaţi de-ai lu’ Ilici Iliescu, incoruptibilul care nu s-a îmbogăţit dân nimic.

Mă rog. La un moment dat, profii termină operaţia. Elveţiotu’ iese şi dă se schimbe, ca să intre cât mai repede în operaţia următoare, că nah, timpu’ ie bani.

Da’ profu’ nost’:

- Unde vă grăbiţi, dom’ profesor? Staţi să vină brancardieru’ să ia bolnavu’ şi să ni-l aducă p’ăla nou!

- Păi, face bancheru’, nu-l aduce pă cel’lalt bolnav câtă vreme ne schimbăm?

- Ah, nu! Staţi că, mai întâi, tre’ să vedem pă unde-o fi brancardieru’. Al naibii, a dispărut! – zâmbeşte profu’ local, afabil.

- Ach! A dispărut. Ja, jaaa…

Booon! Începe căutarea brancardierului. Strigăte pă culoare. Alergătură. Telefoane. Urlete pă fereastră, în curte.

- Băăăăăh! Ioaneeeee! Băăăăăăîîîî!

Ăla, nimic!

- Băh, unde paştele mă-sii e brancardieru’ ăsta, fire-ar iel să fie? – să inervează profu’ local într-un final dramatic.

Răspunsul îl primeşte dân curte:

- Dom’ profesor! Dom’ profesoooor! Sunt io, Ion! Sunt aici, dom’ profesor! Vin imediat! Da’, ştiţi că mi-a dat aprobare dom’ director să-mi fac butic în spital, aşa că, mai staţi numa’ umpic, până-mi toarnă ăştia placa dă beton în curte, că-i ştiţi cât dă ’oţi sunt şi tre’e să stau cu ochii pă iei, fir-ar ai dracu’, dom’ profesor! Hai că viu acu’!

- Qu’est-ce qu-il dit, celui-là?

- Păi, cică are dă supravegheat o lucrare.

- Brancardierul?!

- Păi, da! Brancardierul! Ştiţi, am intrat şi noi în democraţie şi…

- Ach, demokratie, ja, jaaaa…

Bun! Termină brancardieru’ dă supravegheat turnatu’ plăcii dă beton, vine în sală, ia pacientu’, aduce pacientu’ cel nou, iar profii să apucă dân nou dă treabă. Acu’ ce uitasem io să vă spun ie că vizita asta a avut loc pân iulie, când iera foarte cald în Bucale. Aşa că, ceasornicaru’ ăla, un neterminat, un limfatic, pricepeţi, un papagal obişnuit cu aeru’ tare al Alpilor, un ameţit dă occidental, ei bine, deodată simte elveţiotu’ că-l cam ia cu leşin dă la aeru’ dâmboviţean, stătut, umed, lânced şi plin dă colb.

- Dom’ profesor, îl întreabă iel în şoaptă pă al nostru, credeţi că am putea să pornim instalaţia dă aer condiţionat?

- Ce? – se îndreaptă al nost’ deodată. Pardon… hm, hm… poftim?

- Aerul condiţionat… Credeţi că am putea să…

- Ah, nu, îmi pare rău, herr professor, da’ n-avem aer condiţionat.

- Ach, jaaa? Nu-i nimic, nu-i nimic….

Operează ei, şi operează şi iar operează. La un moment dat, termină grosul treburilor, iar bancheru’ nu mai rezistă şi se roagă d’al nost’:

- De-acu’ nu mai e mult de operat… Îmi cer scuze, dar nu sunt obişnuit cu această nemaipomenită caniculă din frumoasa dumneavoastră ţară… Aţi putea să închideţi dumneavoastră, că io m-aş duce să fac un duş!

- Vai, herr professor, bineînţeles că puteţi să ieşiţi din sală! – zice al nost’. Cât despre duş…

- Cât despre duş…?

- Păi, n-avem duş.

- Ach, să înţeleg că s-a defectat…

- Nu. Nu s-a defectat: n-am avut niciodată. Dar puteţi să vă spălaţi la chiuveta de la mine din cabinet. Ioaneeee! – răcneşte atunci profu’ local. Băi, Ioane, băi! Ia du-te tu şi dă drumu’ la robineţii dă la mine dân cabinet, că dom’ profesor ar vrea să se răcorească…

- ’nţeles, să trăiţi! – răcneşte şi Ion şi-o ia la goană pă scări, spre cabinetul profesoral.

- Was ist das: tă trumu la ropineţi?

- Adică s-a dus să vă-încălzească apa…

- Ach, jaaaa….

Şi aşa se face că bancheru’, ceasornicaru’, elveţiotu’ ăla, a ajuns să se spele dă sudoare la chiuvetă, cam cum ne-am spălat şi noi la jgheab, în comuna Dragalina, când am fost duşi, studenţi la medicină fiind, să depănuşăm porumb în Bărăgan în locul ţăranilor locali.

În fine, faza e absolut reală, până la ultimul amănunt.

Aboslut, absolut, absolut!

Între timp, din câte am auzit, au făcut ei un liftuleţ la respectivul spital, da’ ie pentru haleală. Cât despre pacienţi, nu sunt sigur dacă nu sunt căraţi şi acum, tot în braţe, pă scări.

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

Păţaniile de mai jos au avut loc pe vremurile acelea în care nu numai că habar n-aveam cine e prim-ministrul României, dar, chiar dacă aş fi ştiut-o, n-aş fi putut să-l înjur cu atâta foc ca în zilele astea în care executivul e condus de un provincial neterminat cu conexiuni fanariote.

Da’, dă-l în mă-sa pă Tări – io vreau să vă povestesc ceva ce s-a întâmplat înainte de 89. De fapt, ce spun io – era înainte de 80, că atunci am intrat în FMM, adică în Facultatea de Medicină Militară. Şase ani am făcut armată, da’ degeaba: la sfârşit, niciunul dintre absolvenţi nu era în stare să pună patru gloanţe la rând într-o ţintă că deh, aşa ierau vremurile: multă vorbă pentru nimic!

Pă vremea aia, sediul Facultăţii de Medicină Militară (în speţă, cazarma) se afla în Drumul Taberei, îndărătul clădirii Ministerului Apărării Naţionale, într-o curte destul de întinsă, mărginită de blocuri-tip care găzduiau varii direcţii ale Armăţii. Pentru necunoscători, sediul MAN se afla prin dreptul unui lăcaş de mare cultură – restaurantul Orizont. În acel lăcaş am tras prima beţie în haine militare. Pentru că uniforma socialistă mi se părea cam de prost gust, am asezonat-o cu o eşarfă care se asorta la kaki-ul ţoalelor, asta numai aşa, ca să marchez cumva că mă cam durea în cot de armata lor.

De fapt, pe toţi ne cam durea în cot de armata lor. Dacă în primele zile după ce îmbrăcasem uniforma, salutam în dreapta şi-n stânga ca orbeţii, după trei-patru luni, când s-a lăsat cu sinistra beţie a 105 oameni la Orizont, deja ne permiteam licenţe multiple, chestia cu eşarfa fiind numai una dintre ele. Oricum, fetele de la Orizont m-au băgat de seamă din prima, numai că eşarfa venea la pachet şi cu o mină de dispreţ uşor plictisit mixat cu un set de priviri hautaines, aşa că tot io am pierdut că am făcut atâtea fiţe.

Beţia a fost frumoasă şi s-a lăsat cu un concurs de cine face pipi mai sus pe gardul Ministerului. Pentru că santinelele ne-au atras atenţia că nu e frumos ce facem, ne-am strâns şi mai mulţi şi ne-am apucat de urinat cu toată presiunea, tot mai sus, şi mai sus – ba, unii s-au străduit chiar să semneze cu jeturile, care pe unde a nimerit.

- Băh, băieţi, ne suflau santinelele, vă văd coloneii dă serviciu, băh… Hai, lăsaţi-o mai muale…

- Colonei, ha? – s-a enervat atunci colegul nostru cunoscut îndeobşte sub porecla de Tavi dân Părculeţ. Unde p_ _ a mea-s’ coloneii ăştia?

- Mai încet, băî… Uite, colo, birou’ colonelului dă gardă pă minister! Hai, lăsaţi-o muartă!

- Muartă ie mă-sa lu’ colonelu’ ăla-n baieeee! – s-a apucat să răcnească Tavi dân Părculeţ după care, finalizând micţiunea cu un jet apoteotic, se apucă să spargă sticle pline cu vin în faţa santinelelor, urlând prelung: Mă piş pe toţi coloneiiiiiiii!

Zbraf! – o sticlă izbită de asfalt.

- Nah! Ie bine, băh?

- Hai, băh, daţi-o-n mă-sa… Vă faceţi, naibii, dă râs…

- Nah, mă, un vin, şi ţie! – se înmuie Tavi, pasând o sticlă de vin printre barele de fier forjat ale gardului.

Santinela, nimic! Se uita la vin, da’ nu îndrăznea să întindă mâna după sticlă.

- Ce, băh, ţi-e frică să ie un vin dă la mine? – se înfurie Tavi dân nou. Mă piş pă toţi coloneiiiiii! Mă cac pă toţi generaaaaliiiiiiii!

Zbrang! – încă o sticlă izbită de asfalt.

- Gata, gata! Hai că iau vinu’! – făcu santinela. Da’ o ţigară n-ai?

- Am, ce pula mea… Nah, mă, nah şi-o ţigară, da’ mă mai laşi să-njur o dată!

- Nuuuu! – icni santinela, da’ Tavi atât aştepta:

- Mă cac pă toţi generaaaaliiiiiii!

După care am plecat, intrând cu toţii, beţi mangă, în curtea MApN.

Aşa iera armata de-am făcut-o la început. Ăia nu prea ţipau la noi, nu ştiu de ce, iar noi ne-am urcat în capul lor de ziceai că nu mai au aer. Chiuleam de la orele de învăţământ militar, iar dacă nu ne duceam prea multe zile la rând la cazarmă, rezolvam totul cu un telefon, ba chiar, după ce ne-am făcut un pic mai mari, ne-am apucat să aruncăm cu pungi cu apă în ofiţerii care făceau apelul cu cei din anii mai mici, şi tot aşa. Pe de altă parte, uniforma aia de doi lei, uniforma de elev-ofiţer cum era ea numită, ne salva dintr-o grămadă de rahaturi dacă îşi făcea apariţia, cumva, miliţia.

Pă bune – iera un hai nemaipomenit. Ofiţerii se făceau că ne instruiesc, noi ne străduiam să n-o facem prea lată, aşa că tuată lumea iera mulţumită.

Asta până într-o bună zi…

Nu-ş’ ce dracu’ i-a apucat p-ăia dintr-un an mai mare să tragă o beţie cruntă chiar în incinta cazarmei – sticlele ierau pitite în rezervoarele de WC, cărţile de joc fuseseră scuase pă interval, dăduseră drumu’ la muzică tare (Pink Floyd – Wish you were here, că pă vremea aia se ascultau albume cu totul, nu doar singăluri) şi a început cheful. Tot bând iei sticle după sticle (şi ierau băieţi competenţi, dă mare litraj), s-au mutat cu chefu’ în cabinetul dă propagandă al cazarmei. În cabinet, portrete şi lozinci.

La început, băieţii doar au băut şi-au jucat cărţi sub privirile lu’ Patrocle care dădea ordin să se reia treaba la Canalu’ Dunăre – Marea Neagră şi a lu’ consoarta care belea fasolea cu o eprubetă-n mână. După aia, însă, nu ştiu dă ce, da’ băieţii s-au cam inervat. Să fi fost prea mult metabisulfit în vin? Să fi pierdut vreunii prea mulţi bani la pocăr? Să fi mirosit cazarma prea tare?

Dracu’ ştie. Cert ie că s-au inervat în aşa hal încât s-au apucat de dărâmat: au dat jos portretele, au urinat pă iele, s-au defecat împrăştiat prin cabinetul de propganadă, iar la coadă au pus foc, c-aşa-i românu, face rău la beţie. Dacă nu mă credeţi, interesaţi-vă. S-a petrecut în 1981, pân luna iulie, parcă: colegii mai mari au dat foc în incinta MAN, de au trebuit să vie pompierii Capitalei.

Nu intru în detalii apropo de ce-au păţit ei după aia. Vă spun doar ce-am păţit noi, care nici usturoi nu mâncasem, nici gura nu ne puţea.

Fiind 1981, n-am aflat nimic despre păţanie câtă vreme am fost p-acas’. Dar, când ne-am dus şi noi la cazarmă, odată îl vedem pă unu’, un colonel, un ăla scurt şi gros, îmbrăcat cam atipic, cu nişte cizme cu carâmb scurt, crăcănat şi cu mâinile încrucişate la spate în poziţie de SS, cu o faţă roşie şi cu bărbia pătrată, aşteptând fără noimă, parcă, în mijlocul platoului.

Ieram noi ’oţi, da’ pă colonei îi salutam – mai în fugă, mai la mişto, da-i salutam.

Aşa l-am salutat şi p’ăsta, după care ne-am apucat dă porcăriile uzuale: vorbit tare, alergat, îmbrâncit şi alte imbecilităţi. Colonelu’, nimic – doar stătea şi se uita, neclintit, pe deasupra noastră parcă. Al dracu’! – avea un pai în gură, drept pentru care s-au făcut bancurile uzuale, alea cu „se schimbă vremea, târlanee…”.

Buuun! Şi ne ducem noi la masă. În treacăt, amintesc că n-am mai mâncat pâine neagră ca-n armată decât la Şercaia, în Ardeal. Vreau să spun că boii ăia dă la Megaimaj, Cora, KKT et. co. nu sunt în stare să comercializeze pâine ca aia, că s-a pierdut, dracu’, reţeta dă pâine, alături dă aia dă parizer cu salpetru şi dă ailantă dă crenvuşti, mai buni decât orice mizerie comercializată nowadays.

Mă rog. Ne-am dus la popotă, iar pă vremea aia, unu’ dântre sloganurile armăţii iera că masa ie sfântă şi că nici un ofiţer n-o să-ndrăznească să se bage-n masa pufarezului. Ei, bine, în ziua aia am văzut că nu e aşa. Apare un plotoner care îl strigă pă Tavi dân Părculeţ:

- Ai cam belit-o, cuane… Te cheamă tov colonel…

- Păi, zi-i că-s’ la masă, făcu Tavi, privind la noi, rânjind dân colţu’ gurii.

- Băh, Tavi, făcu plotoneru’, du-te la comandant că ăsta-i nou şi-l duare-n cot că sunteţi viitori medici, da?

Ăsta iera alt slogan: cică aveam o triplă calitate – medici, militari, şi comunişti, un cocktail imparabil.

Tavi, ce să facă, se ridică de la masă. Noi, cam miraţi, am început să vorbim în şuaptă. Băh, şi-apare Tavi după v’o zece minute…

- Am belit-o, începe iel, tare. Ăsta o să ne fută cu pula-ndoită, băh! E vânător-de-munte. Dacă n-o să ne urcăm noi în cuardă pă clădirile astea şi dacă n-o să le coborâm în rapel, să mă scuipaţi în gură!

Ah, o chestie, până nu uit. Tavi dân Părculeţ este acum un distins stomatolog în Bundesrepublik Deutschland, în ţara aia dă guşaţi unde până şi aplauzele au loc la comandă, laolaltă că clătinatul dintr-o parte în alta pă băncuţe, la bere. Nu-ş’ dă ce naiba vorbea iel aşa dă urât pă vremea aia. Da’, de ce să fac fiţe – aşa vorbeam toţi. Ciudată chestie şi armata asta… Ne porcăiam cum ne venea la gură şi vorbeam numa’ despre femei deîndată ce îmbrăcam uniforma şi dădeam ochii unii cu alţii în cazarma aia nenorocită. După ce ieşeam dân cazarmă, ne reveneam, dracului, şi începeam să ne vedem de viaţă, dar în armată, parcă tot restul existenţei se suspenda.

Mă rog. L-am întrebat noi ce naiba-i făcuse colonelu’, dar Tavi a fost cam lapidar. Cert ie că, după cum am ajuns noi să-l cunoaştem pă colonelu’ ăla, câtă vreme stătuse şi se uitase la noi, îl filase p’ăla care părea tartoru’ şef, după care îl chemase la el şi-l făcuse dân vorbe.

Ei, aşa a intrat del Bosque în viaţa noastră – aşa l-am poreclit pă colonel şi-aşa o să-i spun şi d’aci înainte, pen’ că a fost, după ’89 persoană publică: senator, membru pân CSAT, chestii d’astea. Şi, odată cu del Bosque, am început şi noi armata, după cum se va vedea.

Acu’, m-am cum să nu fac un racord la românism. Românii sunt acel popor ai cărui membri, dacă ajung să-şi pună o bască mai într-o parte, de pildă, îşi imaginează că-s’ boemi, deci pictori, să zicem. La fel şi noi, în armată: dacă făceam în afara programului de militărie ceea ce citisem că făcuseră Porta şi Micuţul în Sven Hassel, ne imaginam că suntem militari. La fel şi ei, în Parlament, în zilele noastre: dacă ajung să vorbească dă la tribună, îşi imaginează că sunt politicieni, iar HRP şi Gaby Liiceanu, dacă sunt gata să fie defenestraţi (ah, lăsaţi-mă să zic aşa!) de oamenii lui Vadim, îşi imaginează că-s indispensabili culturii naţionale, fapt ce i-a făcut să-l cheme în ajutor pe dirigintele Băsescu.

Dar, divaghez. Rămăsesem la del Bosque, cum a apărut iel ca un SS-Standartenführer, să facă ordine cu noi. A început prin a ne băga în neşte autobuze şi a ne căra la Câmpulung (Longchamps, pour les initiés), într-o unitate de vânători-de-munte. Acolo, pentru că Facultatea se făcuse vinovată de încălcări grave ale regulamentului, au început lecţii politice în forţă. Iar după lecţiile politice, s-au apucat să ne scoată în câmp, ca să ne înveţe cum e cu hărţile, cum e cu busola, na, treburi d’astea, specifice. Po urmă nu ne-a mai dat drumu’ dăloc afară dân unitate. După aia, ne-a suspendat comunicaţiile dă tot. Ce mai, începeam, şi noi, să vedem, ce înseamnă aia armată pă bune – nu mai ieream protipendada aia dă piloşi care îi făceau pă ofiţeri să înjure în barbă pen’ că nu ştiau dă al cui fiu se iau…

Acu’, nu pot să spun că del Bosque iera totalmente impermeabil la argumentele epocii. Pă mine, dă pildă, m-a scos dân front ca să mă întrebe dacă mama lucra la Scânteia, că aşa-i ajunsese un zvon pă la urechi.

- Nu, nu lucrează la Scânteia, i-am spus io ca prostu’.

- Păi, io aşa am aflat, că lucrează la Scânteia, nu s-a lăsat iel.

- Lucrează la Casa Scânteii, am accentuat io şi, prinzând un semn de slăbiciune dân partea lui, n-am mai finalizat explicaţia, cum că mama lucra la Editura Ceres, fostă Agro-Silvică, deci un flaps în context PCR.

Dar, iar divaghez. Mai important era să vă spun că, după v’o săptămână, se apucă del Bosque să ne alerge pă dealurile dân jurul Câmpulungului. După aia, într-o bună zi, ne-a pus rucsaci în spate. După aia, în altă zi, ne-a încărcat cu echipament. După aia ne-a învăţat cu măştile dă gaze. Şi după aia ne-a zis că gata, plecăm în aplicaţie sus, pă munte. Aplicaţiile, vă amintesc, sunt un fel de partide oficiale de paintball, avant la lettre.

Mie-mi place pă munte rău dă tot, da’ băieţii ierau tare furioşi că ne călărea del Bosque ca pe nişte târtani, drept pentru care cam începuseră să cârâie. Io sunt gregar, pân urmare, am început să cârâi şi io, ca să nu stric fasonul. Eh, cum-necum, cert e că aflând că plecăm sus, în munţi, ne-am împărţit în bisericuţe şi ne-am făcut şi noi un plan, ca să ne fie mai bine.

În consecinţă, gaşca noastră de patru inşi a strâns nişte merinde mai osebite pentru anii ăia şi le-am pus într-o tăşcălie pă care urma s-o cărăm pe rând. Am pus o conservă de ananas, pate dă ficat, nişte halviţă, un (1) pachet dă BT, nah, chestii d’astea. Şi, a doua zi, ne-a sculat animalu’ ăla de del Bosque la ora patru dimineaţa.

Dân oră în oră, ne dădea pregătirea pentru adunare, iară noi ne încolonam, băteam v’o 10 – 20 dă metri pas dă defilare, după care ne dădea ruperea rândurilor şi ne trânteam iar pân şanţul dă pă lângă gardu’ unităţii. Estimp, del Bosque şi şefii ăilanţi, se crăcănau pă nişte baloţi, mai deschideau hărţile, să mai uitau pe iele, se mai chiorau în neşte benoacle, mai plecau – eh, îşi făceau şi ei meseria.

Pă la ora unu, noi abia dacă avansasem v’o trei-patru sute dă metri în curtea unităţii, priviţi îndelung dă militarii în termen dă la unitatea alăturată – unii dă la arma chimică.

- Băh, da’ ştiu că vă fute, băăăăh, ne mai lansau ei printre ulucile gardului despărţitor.

- Fii, băh, serios, că ne place, fute-l-aş în nară!

Şi tot aşa, până ce s-a făcut de prânz. Bien sûr că ne-a adus masa la gamelă, să mâncăm pă jos în curtea unităţii, dă ziceai că ie un picnic imens, cu participanţi îmbrăcaţi în kaki.

Pă la ora 3 p.m., iar ne încolonează, iar cu stângu-nainteee, MARRŞ! – şi iar ne punem în mişcare, numai că, de data asta, am ieşit dracului dân unitate, luând-o pă o potecă ce dădea ocol oraşului. Ne-am trezit pân nişte sate părăsite, pă urmă am trecut şi de alea şi am ajuns în neşte păduri, mai întâi de foioase, după aia de brad…. tot urcam pricepeţi? Urcam, da’ urcam rău, cu tot harnaşamentu’ ăla în spate.

Opaaa, se cam împuţea treaba. Io, chit că aveam antrenament de munte, începusem să cam obosesc, mai ales că la armată nu te duci în echipament cumsecade… Da’ să-i vezi pă colegi! Asudau, înjurau, se umpluseră dă praf, începuseră să se împiedice, le era sete dân ce în ce…

- Hai, hai, hai, ne îndemna animalu’ ăla de del Bosque, care ne petrecea călare pe un murg, sau roib, sau pursânge muntenesc, că nu ştiam caii pă vremea aia – mă rog, era pă un armăsar solid dar cam bălegos. V-a cam pierit glasu’… – rânjea iel, privindu-ne ironic.

Bineînţeles că-l înjuram după ce se îndepărta. Iar el, bineînţeles că ne striga de la depărtare:

- Vedeţi, când mă porcăiţi, nu uitaţi că maică-mea a fost o doamnă, da, băh?

Cred că iera cam 6 seara când am ajuns pe o creastă. Sub creastă, o vale abruptă, presărată cu copaci subţirei, înalţi, cu frunziş bogat. Prin coronament, pe fundul văii, tare departe în jos, se zărea un râu de munte viljelios. Dincolo de râu, un sat cu case împrăştiate şi curţi largi. Deasupra satului, la o depărtare apreciabilă, nişte munţi barosani, acoperiţi de măguri dese.

- Poo-pas! – răcni del Bosque de la înălţimea murgului/roibului.

Ne-am trântit pă unde-am nimerit. Ne-am repezit la ţigări. Am băut apă. Iar del Bosque:

- Vedeţi, băh, munţii ăia dân faţă?

- Care, tov colonel? Ăia cu măgurile alea dese?

- Nuu, băh! Ăia dân spatele lor! Ăia cu stânci şi cu gol alpin…

Ne uităm noi în faţă şi vedem, înainte de toate, o pâclă. Prin pâclă, nişte munţi adevăraţi.

- Care munţi, tov. colonel? Ăia dân nori?

Abia se vedeau, ai naibii.

- Ăia, băh! Acolo tre’ s-ajungem! Săpăm adăposturi individuale şi acolo înnoptăm!

S-a auzit o rumoare prelungă.

- Ce dreacu’ vă plângeţi, băh! Ce? S’teţi muieri? Hai! Pregătirea pentru adunare!

Tati, şi-am luat-o noi la vale, mai mult alunecând şi ţinându-ne de copaci decât mergând. S-a ales prafu’ dă coloană, dă formaţie, dă tot. Dă-i, înjură, suduie, transpiră, cârâie – nah, ce se face când eşti nervos pă ăla cu pâinea şi cuţâtu’.

Ajungem dăvale. Râu’, ce să zic, râu dă munte: vijelios, forţos, râu d’ăla care forfotea prin prundiş şi stâncăraie. Ce naiba să facem, acu’?

Ne uităm la offiezieren, iar ăia, cu feţe cam lungi şi iei, să uitau la râu. Dar del Bosque:

- Ce vă  tot uitaţi? Hai, traversaţi râu’! Uite-aşa! – ne porunceşte el şi îşi îndeamnă huţulu’ pân undele nervoase ale apei montane.

- Păi, să ne dăm jos pantalonii, sugerează un offizier dă infanterie. Armele deasupra capului şi hai dincolo!

Zis şi făcut! Ne dezbrăcăm noi şi ne apucăm de forţat râu’. Ah, cât de mult mi-am dorit atunci să ne vadă americanii cu sateliţii lor cei potenţi! Armata română traversând un râuşor în picioarele goale, cu chiloţii în vine, cu pantalonii înfăşuraţi în jurul armelor pe care le ţinea deasupra capului, cu căştile care o băteau pe şale şi cu lopeţile individuale la oblânc.

Ah, ce proşti ieram!

Proşti, da’ mulţi! V’o sută doozeci, cu offizieren cu tot. Ai naibii! – infanteriştii dă carieră, infanteriştii, carevasăzică, forţau cursu’ dă apă mergând aşa, femeieşte, vârând picioru’ în apă cu vârfu’ deştelor, dă parcă îi probau temperatura, tresărind într-o parte şi-n alta când dădeau cu talpa dă v’o piatră mai ascuţită, icnind uşor şi delicat, mda…

Ajungem noi pă malu’ ăl’lalt, ne îmbrăcăm la loc şi ne facem intrarea pă uliţa principală a satului. Acu’, io nu ştiu dacă aţi fost v’odată cu armata pântr-un sat dă munte. Chiar şi în anii ăia nenorociţi, ţăranii d’acolo aveau chestia aia dă să chiamă respect pentru uniformă. Bătrânele se adunaseră pă la porţi, privindu-ne cu ochii înlăcrimaţi, moşii satului se îndreptaseră cu toţii dă spinare şi ne sorbeau dân ochi, iar tinerii să uitau la noi în tăcere. Arătam fastuos: asudaţi, plini dă praf, târându-ne picioarele şi încărcaţi cu echipament, dă parcă ne întorceam dă la un Stalingrad estival, da’ nu prea răniţi. Aveam acaemurile în cumpănire şi ochii sticloşi. Unii scuipau. Mda. Câteva bătrâne pufniră în plâns, da’ moşii lor le zgâlţâiră.

-Taceţi, fă!

Nu-ş’ ce dracu’, da’ m-a apucat ruşinea. Ţăranii ăia se uitau la noi dă parcă am fi fost în stare, cu adevărat, să le apărăm gospodăriile, casele rupte şi într-o rână, uliţele pline dă praf… Estimp, nemernicu’ dă del Bosque ne aştepta, călare pă paulanăru’ lui, în mijlocu’ satului, în locu’ ăla prezent în toate satele româneşti – la monumentul eroilor căzuţi pân primu’ rezbel.

Băh, şi-aveau ăia, acolo în sat, o listă dă morţi aşa dă mare, că deh, erau la numa’ câţiva kilometri dă Câmpulung, dă muntele Mateiaş – cu alte cuvinte, erau la numai o aruncătură dă băţ de epicentru’ luptelor date dă armia română în ’916.

- Ia! Încolonarea, băh! – strigă del Bosque la noi.

Al dracu’ murg, bătea dân picioare, şmechereşte, pă lângă monument, dă parcă simţea că se pregătea un spici, ceva. Ţăranii se prinseseră şi ei că urma un moment patetic, aşa că se strânseră în jurul nostru, zumzăind în şoaptă.

- Băh, începu del Bosque, nu credeam c-o să ajungeţi până aici! Zău! Vă felicit, băh! Aţi văzut că unii dântre voi n-au mai putut şi au rămas pă drum. Staţi liniştiţi c-o s-avem grije dă iei, vă promit! – roibu’ bătu dân copite discret. Bravo, băh! Cre’ că-s’ mândru dă voi!

Io, fiind cam taNpit, am simţit cam ce simţea iNbecilu’ ăla dă Standartenführer, aşa că m-am muiat tot.

Ce prost! Colegii mustăceau deja. Ia-uite, băh, şi la ăsta… Ne ia cu fiţe d’astea… Dă-l, bă, încolo, ce ne interesează pă noi armata lui?

Mda. Iar del Bosque:

- N-o să ne ducem până pă munţii ăia dă care v-am spus! Vom ocupa poziţii la nord dă sat, pă malu’ pârâului. Da’, atenţie! Dujmanii au ocupat deja măgurile şi ne aşteptăm la ceva raiduri peste noapte! Tov lent-major…. – încheie del Bosque, predând comanda.

Şi-a început lentu’ major să ne dea noile ordine. Trebuia s-o luăm prin gospodării, printre căpiţe şi garduri, să scotocim sectorul după dujmani şi să ieşim, dracului, pă un tăpşănel, deasupra pârâului. Chestia asta trebuia s-o facem târâş.

Şi ne-am apucat dă treabă. Doamne, ce-au păţit gospodăriile! Le-am dat jos gardurile, am tăiat sârma ghimpată cu baineta, am spulberat căpiţele pentru care munciseră ţăranii de le ieşiseră ochii dân cap – şi toate astea se petreceau sub privirile lor îngăduitoare, că deh, eram armata română, chestia aia care avea grijă dă iei… Ieram ăia care ne dam viaţa pentru glie, pentru femei şi pentru prunci. Le-am intrat prin viile mărunte, prin grădinile de zarzavat – ce mai, am vandalizat tot ce-am putut cu voie de la stăpânire şi dă la apropitari.

Po urmă, am ocupat tăpşănelul şi ne-am organizat bivuacu’. Ne-am legat puştile dă mâini, că ne-au informat offiezieren că împrejurimile colcăiau dă dujmani, am pus posturi dă santinelă şi ne-am culcat, câte patru pă o pânză dă cort, trăgând altă pânză dă cort peste noi.

A fost o noapte frumuşică. Senin ca la munte, aer curat, cam frig, cam vârâţi unii-n alţii, nah… Stăteam toţi patru pă o parte, încălzindu-ne între noi, ăia mai grăsuţi la margine şi, când îl trăznea pă v’unu ideea să se întoarcă dă p’o parte pă alta, trebuia să ne întoarcem toţi patru, aşa ca la ordin.

Dimineaţa pă la cinci, deşteptarea. Armele noastre – dezastru: le acoperise roua şi, odată cu roua, rugina, futu-i! Aşa că am început ziua frecând, cu nădejde, la acaemuri. Eh, dar după aia, ne punem noi în mişcare şi începem să urcăm, să urcăm, să urcăm… Ţin minte că-n ziua aia mi-a venit ideea unui text à la Deserto dei Tartari, cu două armate care se tot urmăreau una pe alta, nescăpându-se dân ochi dar nereuşind să se apropie într-atât de mult încât să pornească lupta; două armate cu militarii ieşind la pensie, îmbolnăvindu-se, plecând în permisii, cu recruţi care apăreau etern, înlocuindu-i pe cei lăsaţi la vatră, de ambele părţi – fără să fie în stare, însă, să înceapă războiul ce le era destinat.

În fine. Ajungem noi sus pă munte şi ocupăm liziera unei păduri. Era deja ora prânzului. Era cam cald. Era plăcut şi ne-am pus pă aşteptat. Am scos conserva de ananas, pateu’ dă ficat, halviţa. Am început să fumăm BT, ţigările care, mai târziu, s-au dovedit a fi cea mai bună formulă mnemotehnică pentru a ţine minte care e babordu’ şi care tribordu’. Era dân ce în ce mai bine.

Ghinion, însă! Venea rându’ meu la cărat taşca cu provizii suplimentare. Eah… Ei, şi? Am vorbit despre gagici. Păşunea de munte mirosea plăcut. Umbra brăduţilor cădeau exact cum trebuia. Lipsea doar berea.

- Băh, ia hai încoa’, ne chemă deodată tov lent. Ia fiţi atenţi, ne ordonă iel şi, deodată, se apucă să ne spună ce căutam noi p’acolo.

Păi, dujmanu’ ocupase cotele X, Y, Z, venind dinspre Malu cu Flori şi intenţionând să înainteze spre Rucăr pe itinerariul…

Ce itinerariu?! Ce cote?! Nu pricepeam nimic! Ăla îi tot dădea înainte cu cote, itinerarii, desfăşurări de trupe, dar no, pas să pricepem ceva. Lentu’ se opri deodată.

- Băh, voi înţelegeţi ce spun io?

- Nu prea… Cum vine chestia asta cu aliniamentele dă care spuneţi?

Ofiţerul oftă. Îşi scoase cascheta şi se uită în zare.

- Io le-am spus că nu sunteţi instruiţi… Da’ acu’, ce să facem… Fiţi atenţi! – îi reveni lui glasul, de parcă găsise soluţia. Când o să strig pregătirea pentru atac, voi vă pregătiţi armele, avansaţi în spatele biutelor de la marginea crângului şi aşteptaţi. Când o să strig, pentru atac, înainte, vă ridicaţi din spatele biutelor şi alergaţi spre dujman. Când o să vă ordon, salt înainte atâţia paşi, alergaţi atâţia paşi şi vă trântiţi la pământ, dacă strig culcat, vă culcaţi, şi tot aşa. Aţi priceput?

- Ah, păi de ce ne-aţi mai luat cu aliniamente şi cu chestii d’astea, dacă e totu’ aşa de simplu?

- Eh, se cam încruntă iel, o să vedem. Ah, şi nu uitaţi: când atacaţi, strigaţi: uraaa, uraaaaa!

- S-a făcut, tov lent!

- Bine, hai să vă împart cartuşele de manevră.

Ni le-a împărţit şi iar ne-am pus pe aşteptat. Ne uitam într-o parte şi-n alta: băieţii stăteau trântiţi în spatele biutelor, pregătindu-se. Pă vremea aia, armata română avea un tipic în ce priveşte atacurile: aveai şi tu o cască pe cap, băgai lopata individuală cu coada în centură, astfel încât partea ei metalică să-ţi acopere inima, în spate cărai raniţa, la oblânc mai aveai bidonaşul cu apă (al meu curgea), în jurul brâului aveai o pânză de cort – mă rog, tot harnaşamentul era teribil de incomod. În plus, io trebuia să mai car şi taşca cu merinde, petrecându-i cordonul peste frunte, după cum văzusem că fac şerpaşii. Colac peste pupăză, io mai ieram şi aşa dă slab încât niciodată nu-mi găsisem nişte pantaloni cumsecade: erau, totdeauna, mult prea scurţi, pen’ că ăştia în armată lucrează cu antropometrii medii, nu cu slăbănogi prea înalţi pentru măsurile date. Nu vreau să spun că-s înalt, numai că pantalonii ăia nenorociţi erau mult prea scurţi. Semănam cu un paj, dracului…!

- Pregătirea pentru atac!

Ne-am dus noi pă aliniament. Am încărcat puşcoacele şi am aşteptat. Prevăzător, le-am oferit cartuşele mele celorlalţi, doar ca să nu am prilej să pierd vremea, curăţindu-mi arma post festum. Mda… Făceam noi pă grozavii, da’ acu’ ieram cu ochii ţintă la taş lent. Ăla se uita cu binoclu’. Am dat să ne uităm şi noi pe deasupra biutelor, dar lentul răcni la noi să ţinem capu’ la cutie.

- S’teţi gata, băh? – ne întrebă iel.

Am dat cu toţii dân cap că da. În clipa aia au început să se audă pocnete disparate, stârnind ecouri peste tot muntele.

- Pentru atac, înainte!

- Uraaaaa! Uraaaaa! – am ţâşnit noi, puţin cam adrenalinici, gata să ne luăm dujmanii în bainete.

Am trecut de biute şi, pentru câteva clipe, am înlemnit, cu ochii holbaţi. Dujmanu’, nicăieri! Trăgeau, ai naibii, ca descreieraţii, da’ dă văzut, nu-i vedeam neam.

- Ce staţi, băh, ca statuile? Salt înainte, dooj’ dă paşi!

- Încotro? – a strigat Tavi dân Părculeţ.

- Înainte, băh, înainte! Foc dă voie! Atacaţi, dracului, odată!

Ne mai uităm noi o dată în faţă – nu se vedea nici urmă de dujman deşi focul se înteţise rău de tot, de ziceai că crapă muntele, în mă-sa…. Ia mai dă-i în puii mei şi pă ofiţerii ăştia, nea-m spus atunci! Ne-au zis înainte, or şti ei ceva, aşa că înainte ne-am repezit, trăgând la rândul nostru, ca la nuntă.

- Cu strigăte de URAAAAAA! – se auzi ordinul. Hai, mai cu viaţă!

Urrraaaaa, ’ai? Mai cu viaţă, ’ai?

Biiineeee….

- PUULAAAAA! PUUULAAAAA! – am răcnit noi atunci, alergând ca orbeţii în după-amiaza limpede şi călduroasă, trăgând rafale dupa rafale drept înainte.

Şapşpe’, opşpe’, nooşpe’, doozeci, culcat!

Zdrang! Casca mi-a cazut de pe cap, lopata mi-a tras una în piept, taşca m-a izbit în ceafă, îngropându-mi faţa în pământul reavăn. Pantalonii mi-au ieşit dân bocanci. Bidonu’ cu apă mi-a curs pă buci.

Morţii mă-sii…

- Pentru atac, cu strigăte de ura, ÎNAINTE!

Iar ne ridicăm, iar nu vedem nimic, iar se înteţeşte focul inamic, iar încremenim, căutând din priviri inamicul.

- Atacaţi, băăăî! Cu strigăte de ura, ÎNAINTE!

- PUUULAAAA! PUUULAAAA! – ne repezim noi înainte, trăgând din ce în ce mai tare, alergând ca bezmeticii, sărind peste biute, ţopăind prin băltoace, răcnind din ce în ce mai răguşit.

- Culcat!

Zdrang! – casca îmi cade de pe cap. Zduf! – lopata mă izbeşte în piept. Pleosc! – taşca mă pleneşte în ceafă. Uiiiii! – coada noduroasă a lopeţii mi se vâră în…

Mi se vâră în!

- Ce-ai, băh, Chircă?

- Mi-a intrat lopata-n coaie!

- Eh, zi şi tu Cristos a-nviat şi dă-i drumu’ îaninte!

- ’ţi-ai dracu’, cu lopeţile voastre…

Dau să-mi scot lopata dân vintre, da’ în clipa aia îmi crapă bidonu’ dă tot şi mi se revarsă pă cur.

- Mă fut în echipamentu’ vostru!

- Fă tu, băh, altu’ mai bun! – urlă un căpitan la mine. Pregătirea pentru atac! Salt înainte treij’ dă paşi!

Iar ne ridicăm. Din nou, ăia trag în noi. Noi iar nu-i vedem. Iar strigăm puuuulaaaa, iar alergăm, iar culcat, iar casca, iar lopata, iar taşca – noroc că bidonu’ mi se golise de tot în chiloţi, de la culcatul trecut.

- Mă-sa-n cur!

Mă rog. Cu ocazia asta, folosim pauza ca să ne uităm şi noi de jur împrejur. Să ne uităm… împrejur…

Dumnezeule! – îi vedem pă dujmani. Erau situaţi aşa, cu mult într-o rână faţă dă direcţia pă care atacasem noi. Erau, cumva, în stânga noastră, îndărătul unei curbe dă nivel, iar noi făcusem trei salturi înainte, atacând vraişte – îndreptându-ne şi trăgând spre nişte biute îndărătul cărora nu iera nici dracu’.

- Băh, i-am văzut p’ăia, zic.

- Unde-s’, băh?

- S’ la dracu’ cu cărţi! Dacă iera pă bune, ne omorau pă toţi pân-acu’.

- Du-te, băh, d’aci!

- Uite-i! S’ la stânga, băh. Ca la ora zece faţă dă cum atacăm noi.

- Tov lent, tov lent, încep să strige băieţii. Ia uitaţi-vă unde-s ăia…

- Pentru atac, înainte! Cu strigăte de ura etc.

Nici măcar pula n-am mai avut sânge-n noi să strigăm. Ne-am repezit, în sfârşit în direcţia corectă, ne-am apropiat de dujmani, după care a urmat tradiţonalul culcat, lopata, casca, taşca… De data asta, nimerisem într-o groapă plină cu noroi.

- Rămâneţi pă loc, să vină arbitrii! – strigă ofiţerul.

Încremenim, întinşi la pământ. Acolo ne iera locu’: înţepeniţi, întinşi pă pământ, că ieram aşa dă proşti că ar fi trebuit să fim cu toţii morţi. Medici militari my socks! I-am văzut p-ăia în Irak, p-ăia în Falkland, am citit despre ăia dân WWII – nu sufeream, în mă-sa, nici o comparaţie! Asta ca să nu mai amintesc ce le făcusem amărâţilor din sat care se uitau la noi ca la sfintele muaşte.

- N-ai, băh, o ţigară? – aud în clipa aia dintr-o groapă apropiată.

Mă uit într-acolo. Un ins necunoscut se uita lung la mine. Nu cred să fi avut mai mult de unu şaişcinci şi iera mai slab ca mine.

- Ba am, îi zic şi, pen’ că ieream cu taşca la mine, am scos un BT şi i l-am azvârlit.

- Mulţumesc, face necunoscutul. Auzi, băh? – întreabă iel după ce trage primu’ fum. Da’ dă unde sunteţi voi?

- Păi, dă la medicină militară, dă la Bucale…

- Aaah, sunteţi doctori… păi atunci, înţeleg. S’teţi morţi cu toţii, băh… Nici măcar nu ne-aţi văzut. Nu prea le aveţi cu armata, băh…

Ce naiba să-i zic? Mi-era ruşine şi-am încercat să-i dau nişte explicaţii. Dar iel:

- Nu trebuia să vă scoată, băh, pă munte, dacă nu ieraţi instruiţi. Tu cât crezi că car io aici?

Mă uit la el. Căra îngrozitor dă mult. Prea mult.

- Am şaişcinci’ dă kile în spate. Atâta cântăreşte echipamentul complet al unui vânător-de-munte.

Căcaaaat! Cred că mi s-a lungit faţa. Am început să mă uit în jur. Cu ocazia aia, mi-am dat seama că pierdusem pânza de cort. Unde mama mă-sii o rătăcisem?

Dracu’ s-o pieptene! Ne dau ăia voie să ne ridicăm, iar io pornesc după pânza de cort.

- Baftă! – îi zic necunoscutului.

- Vezi ce faci! – îmi zice şi el, trăgând de harnaşamentul lui care nu se mai termina.

M-am dus la locul dă adunare privind mai degrabă în pământ. Del Bosque nu mai era mândru dă noi, da’ dăloc, băh, dăloc! Până să vină ofiţerii dujmani, a apucat doar să ne strecoare:

- Băh! Păi pă voi, zece arabi cu arcuri vă omoară în doo minute!

După aia, nu ne-a mai băgat în seamă. Am aflat, după aceea, că plănuise să facă seara un foc de tabără la nu-ş’ ce cabană, să ne împrietenim cu dujmanii la un proţap pizdos, da-şi dăduse seama că nu avea cu cine, aşa că ne-a dat dracului. Fusese trimis la FMM ca să ne facă, nu să scoată militari dân noi.

Aşa că am rămas pă tăpşan, mâncând nişte conserve cu ghiveci. M-am apucat să mă uit în jur – pă cei mai mulţi dântre colegi îi durea în cot de cum ieşiseră lucrurile. Eram numa’ câţiva care încasasem în plex înfrângerea aia ruşinoasă.

Când să ne cărăm, vine la noi un lent-colonel dă la vânători. Era un tip amabil, care a dat mâna cu noi, am împărţit ţigări – om hârşit, nah.

- Io ştiu că n-aveaţi cum să faceţi mai bine. Da’, voi să nu vă supăraţi prea tare: să nu vă pară rău decât după proţapu’ dă diseară, că-l pierdeţi. O să fiţi doctori şi, dacă doamne fe, o ieşi ceva rău v’odată, lasă că vă cărăm în spate noi! Numai un lucru să nu uitaţi! Aţi văzut, acu’, ce-i ăla un vânător-de-munte! Dacă daţi peste vreunu’, la voi, la Bucreşti, şi dacă-l vedeţi că are o oră de pierdut, daţi-i şi lui, măcar o bere, da?

Şi a plecat, zâmbindu-ne precum taţii ăia blajini din filmele de serie B, cu puţin înainte de THE END.

Eh, şi pe urmă am coborât dă pă munte şi am intrat în Câmpulung, la fel de plini de praf ca în satul acela izolat, fiind petrecuţi cu privirea de bătrâni şi femei de parcă ne întorceam de la un magnific Stalingrad estival. După care, iar ne-am apucat de beţii şi de scandaluri, uitând rapid dă tot că, preţ de doo zile, am văzut mai limpede ca lumina zilei că n-aveam nici o legătură cu ceea ce se spunea despre noi că am fi.

Dar, ieram şi noi români, ca toţi ceilalţi, că d-aia am uitat.

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

Feed enhanced by Better Feed from Ozh