… şi despre România ultimilor 21 de ani?

Ce-o să zică viitorimea, fraţilor, despre exerciţiul nostru politico-social? Despre Ilici şi Boc, despre Băse şi BoNbo,  despre căpşunarii care aduc mai mult PIB prin muncă personală decât industria neexilată pe alte tărâmuri, despre Olguţa şi Crin, despre Udrea şi Mazăre, despre Ion şi Vasile?

Dar despre presă, domnilor, despre presa zilelor noastre ce-o să se scrie?  O să consulte cineva Click şi Cancan, sau Adevărul şi Gândul, sau EVZ şi Jurnalul, la BCU peste ani şi ani? O să intre careva în arhivele CNA, să examineze prestaţia de la talk-show-uri, şi dacă o s-o facă, ce va afla?

Ce-o să se afle din anuarele statistice?  Dar din anuarele… artistice? Că filmele, că romanele, că picturile – astea ce-au făcut şi ce-au dres? O să aibă cineva vreun Moisil de celebrat, sau un Pesamosca mai nou de explicat, sau un Spătarul Milescu de arătat cu deştiul?

Dar monumentele şi infrastructura, distinşi conaţionali? Podul lui Saligny, daţi un leu pentru Ateneu, reţeaua de spitale a lui Carolică, Baza de cercetări pomicole de la Voineşti, alea-alea – noi ce-o să le arătăm,  dragilor?

Cre’că cel mai mult o să le arătăm pictorialele de prin Playboy şi clipurile de prin Xhamster, că nici măcar de-o industrie porno locală nu ne-a ieşit.

Şi, dacă o fi ceva cu care chiar să ne lăudăm, o s-o facem cu ăia căraţi pe afară. Ăia care sunt sincroni, totuşi, cu civilizaţia în curs.

Mentenanţa nu intră în cartea de Istorie, aşa că tu strânge datele, Turambare, că asta-i tot ce ţi-a rămas de făcut!

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

Ce poţi să spui despre o fostă miss care a lipsit şi ea, dusă probabil să-şi refacă freza circumvoluţiunilor?

Dar despre un prim-ministru care poartă 41 la picior, deşi n-are decât unu’ şaişcinci înălţime?

Despre restul absenţilor, să auzim numai de bine. Cică s-a băgat tărie la colţ. Schnaps, nu al’ceva.

În fine. Până la un punct, absenţa politicienilor e explicabilă: împricinaţii nu prea au citit la viaţa lor, mai au şi niscaiva intenţii cotidiene, mai depozitează invidii şi frustrări fizico-psihice, simbolurile le sunt străine, nah, ce poţi să ceri de la unii care se asortează cel mai bine cu jocul de table şi cu chiloţii înfipţi în cur?

Dar Patriarhul? Se presupune că a avut ceva lecturi la viaţa lui. Se presupune că mai ţine minte câte ceva din istoria bisericii pe care o păstoreşte. Şi se mai crede că, sub rezerva unei amnezii care l-ar transforma în ereziarh, ar trebui să ştie ce e ăla un Rege, Cui îi este uns un Rege şi ce funcţie locală are un Patriarh.

Dar, nu! Patriarhul a avut o treabă cu Dimitrie cel Nou, l-a durut în cot de α şi ω.   Foarte frumos, cinste lui, cinste lui, cinste Patriarhului (ovaţii acum, vă rog!) dar, nu ştiu din ce cauză, am impresia că dacă o fi viaţă după moarte şi dacă Dimitrie o mai fi având putere să privească la rasul solului, uitându-se la noi, păcătoşii plecaţi la shopping, a ridicat cel puţin o sprânceană când l-a văzut pe capul BOR  folosindu-se de numele lui de sfânt doar ca pretext.

Dacă ar fi aşa, sunt sigur că Dimitrie cel Nou, om trecut prin multe înainte de canonizare, a înţeles motivele unui fost popă în blugi. Cică toate serviciile se plătesc şi te plătesc, nu care cumva să uiţi cine te-a sprijinit la băgatul banilor în teşcherea, la scutirile de impozite şi la construcţii miraculoase, din moment ce-s plătite din bani publici. Dimitrie cel Nou a înţeles, aşadar, da’ tot cred că se gândeşte, cu icstrem de mult scepticism, la vremelnicul Patriarh.

Păcat de blugii ăia, Înalt Prea Sfinţia Ta!

Păcat de ei, că generaţia în blugi e prea îngreţoşată ca să te salute!

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

Am un coleg cam genicolog în Nordrhein-Westfalen. Acu’, băiatu’ s-a făcut mare, e şef, alea-alea, da’ mai demult a fost şi el mititel, proaspăt specialist pe ogorul medical german, nah. Ei, şi când era el mai micuţ, aşa, s-a trezit într-o noapte că făcea de gardă cu un alt aussländer, un belgian. Făceau ei de gardă ca doctorii, înţelegeţi, când, deodată, se trezesc cu o solicitare la UPU.

- Du-te, măh, tu, îi zice belgianu’ la românu’ ăsta mai micu’, că deh – belgianu’ era şefu’.

Românu’, ce să facă, se duce în gardă. Când colo, ce să vadă? O apucaseră durerile facerii pe o negresă din Franţa. O consultă el, îi prescrie niscaiva analize, ce mai tura-vura – îi spune că tre’ s-o interneze. Aia zice că da, privind la el cu ochi mari, liniştiţi. Avea în mână o Biblie, da’ pe moment, al nostru n-a acordat prea mare importanţă detaliului.

Băh, şi trec orele. La un moment dat, o asistentă îl cheamă pe român.

- Dom’ doctor, iete că gravida asta s-a oprit la dilataţie doi. Iete că nu progresează travaliul.

- Măh, să fie, face al nostru şi examinează negresa.

Păi, da! Avusese dreptate asistenta. Trecuseră enşpe ore de la internare, da’ travaliul nu mergea deloc. O mai testează el pe negresă, se mai uită la analize, cre’că a băgat ceva şi cu o partogramă, a băgat un echo, nah, de-ale lor, de-ale genicologilor.

- Doamnă, îi zice românaşul negresei, doamnă, aflaţi de la mine că travaliul ăsta nu merge deloc! Mă tem că va trebui să vă practicăm o cezariană.

- Une césarienne, da’ de ce?

Se apucă al nostru să-i explice, că poa’ să moară copilul, că poa’ să moară mama, că poa’ să moară amândoi, că riscurile, că malpraxisu’, că responsabilitatea medicului, alea-alea…

Dar mama:

- Oh, mon Dieu, eu nu ies din cuvântul Domnului, dacă El nu vrea, aia e, Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat…

Al nostru, proaspăt venit din Românica, intră mai tare în negresă: c-o fi, c-o păţi, că să fie atentă, da’ aia o ţinea tot pe-a ei: “Oh, Mon Dieu, aide-moi, oh, mon Dieu, fă şi drege. Nu fac la césarienne.” Abia atunci bagă al nostru de seamă Biblia pe care negresa n-o scăpa din mână defel: o ţinea strâns la piept, pricepeţi? Din ce în ce mai agitat, se apucă el să-i facă negresei desenul situaţiei, îi vorbeşte despre viaţă şi moarte, îi bagă ceva cu morala creştină, cu apocalipsa, scoate din el tot ce ştia…

Negresa, nimic. Că Mon Dieu, că Dumnezeu a dat şi că Dumnezeu, dacă vrea, ia când pofteşte, că asta e treaba şi că punct: ea îşi bagă picioarele în indicaţia medicului. Lu’ colegu’ i se suie sângele la cap, începe să regrete camerele de gardă din România, unde putea să intre peste femeie mai en force, da’ se lasă păgubaş şi se duce la şefu’ lui, belgianul ăla liniştit.

Ăla îl ascultă, dă din cap, al nostru zice că ştie el nişte tehnici mai coercitive verificate în Est, că poa’ s-o înghesuie pe negresă ca s-o convingă etc.

Dar belgianu’:

- Nu, nu, nu! Aici nu se poate aşa ceva, oh, mon Dieu! Las’ că mă duc eu să vorbesc cu doamna. Poate că tu nu ştii franceza atât de bine, da’ io mi-s belgian, măh, şi-o s-o fac să rezoneze cum trebe’… Aici e nevoie de skill comunicaţional… Dă-mi un sfert de oră şi ţi-o conving io, ca între francofoni!

Şi coboară belgianu’ la sala de travaliu. Stă el acolo un sfert de oră, o juma’ de oră – trec trei sferturi de oră, nah, după care se întoarce la românaş cu ochii scoşi şi lac de sudoare.

- Nu vrea, măh, la salope! Zice că mon Dieu, că Dumnezeu a dat, Dumenezeu a luat şi ţine strâns de Biblia aia. Nu vrea şi pace! Cum era, măh, înjurătura aia de-am învăţat-o de la tine?

- Futu-le muma-n cur!

- En cul, aşa, très en cul, până-n plăsele, parol d’honneur, ‘r-ar ai dracu’!

- Dom’ şef, încercă al nostru. Vă rog io, dom’ şef, io am mai intrat în nişte ţigănci d-astea pe la spital pe la ……….. ! Las’ că v-o pun io pe masă, dom’ şef!

- Mais non, mais non, aici nu e posibil aşa ceva! Ia, dă telefonu’ ăla, arată el spre un fix cu cablu’ mai lung, că pe vremea aia nu iera mobile.

Măre, şi dă belgianu’ telefon la Procuratură. Peste zece minute, apar în spital patru (4!) inşi. Procurorul de serviciu, grefieru’ ambulant, un traducător cu hârtie de liberă practică de la land şi un fraier de martor. Se apucă belgianu’ şi cu românu’ să povestească ce şi cum, ăia scriu în draci, după care cer s-o vadă pe împricinată.

- Bună seara, doamnă, io sunt procurorul de serviciu Stan Păpuşă, iar ăştia pe care-i vedeţi sunt slugile mele. Dumneavoastră, distinsă doamnă, o să trebuiască să-mi răspundeţi la nişte întrebări.

- Avec plaisir, bagă negresa, ţinând Biblia strâns între ţâţe.

- Doctorii ăştia v-au explicat ce vi se întâmplă?

- Da.

- Vi s-a explicat că dumneavoastră, sau copilul, sau amândoi, puteţi să daţi colţu’ dacă nu faceţi la césarienne?

- Da.

- Aţi înţeles, deci, tot ceea ce vi s-a explicat.

- Normal, ce? Crezi că-s proastă?

- Jamais de la vie! Pe mine m-aţi înţeles, distinsă doamnă?

- V-am înţeles, să moară mama!

- Şi ce hotărâre luaţi?

- Nu fac nici o cezariană, să-nţepenesc!! Moi, oh mon Dieu, eu nu ies din cuvântul Domnului, dacă El nu vrea, aia e, Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat…

Dar procurorul:

- Cum doriţi, distinsă doamnă! Şi, zicând asta, scoate un manual negru din pozonaru’ de la piept, îl deschide acolo unde ştia el şi începe să citească: Conform articolului X, paragraful Y, alineatul Z, în numele poporului german, vă suspend dreptul de a lua decizii! Având în vedere că hotărârea dumneavoastră pune în pericol viaţa unei fiinţe care nu poate decide pentru ea însăşi, proclam acum şi în clipa asta că medicii au dreptul să vă facă la césarienne, împotriva opiniei dumneavoastră! Înhăţaţi-o! – se întoarce el la belgian şi la românaş.

Da’ belgianu’, mai hoţ:

- O înhăţăm, o înhăţăm, da’ ce ne facem că bărbat’so ne-a ameninţat că ne ia beregăţile dacă o operăm pe nevas’sa…

- Îi luăm noi lui beregata înainte, rânji procurorul, înhăţaţi-o!

Dau ei s-o înhaţe, dar negresa:

- Stop, stop, stop! Gata, m-am prins, am pierdut. Pot să fac un pipi?

- Fără îndoială, distinsă doamnă!

Îşi ia ea Biblia, se duce la pipi şi…. şi… ei, bine, se-nchide în WC, tată! Blochează uşa după ea.

- Poftim situaţie, face belgianu’, da’ românaşu ridică din umeri: mai văzuse el d-astea. Iar procurorul, puţin mai nervos, că-l văzuse pe soţul distinsei doamne că rânjea dupe un stâlp:

- Spargeţi uşa! Înhăţaţi-o! Operaţi-o!

Uşa, nimic – era uşă solidă, nemţească, probată în secole de închisori, lagăre şi oubliettes. Foraibăr, ştiţi şi voi, vine din germană… În fine. Până la urmă, au chemat descarcerarea şi poliţia, adică pe Raezii şi Igaşii lor, iar ăştia făcură uşa ţăndări. Se cree o vânzoleală, o zăpăceală, o foială şi-o bulibăşeală. Negresa urla cu Biblia la piept, bărbat’so vroia să sară la bătaie, răcnete, icnete, vene prinse pe două roţi, pour une césarienne foutue, urlete, j’accuse!, ce kilu’ meu, les droits de l’hoooomme, ce p- – a mea, sacrés boches, intubaţie din mers, nah, ca la noi în Obor.

Normal că în câteva minute gravida a fost placată la sol. Legată fedeleş, a ajuns pe masa de operaţie. Numa’ Biblia nu reuşiseră să i-o smulgă din mână.

Ehei, dragii moşului, şi după aia, doctorii o operară aşa cum toţi doctorii de pe pământ le operează pe toate femeile, chit că-s mai samavolnice sau că le iubim, chit că-s negre, albe, roşii sau galbene, chit că-s creştine, musulmane, budiste sau angajate în transnaţionale, chit că-s frumoase cum altele nu-s, sau urâte ca porcu’.

O să mă credeţi dacă vă spun că doctorii şi cei doi soţi, başca plodul temporar oprit la ieşire, au rămas prieteni?

Habar n-am dac-o să mă credeţi sau nu, eu doar vă spun că lucrurile chiar aşa au stat într-un târguşor din Nordrhein-Westfalen, acu’ v’o câţiva anişori, în epoca aceea de dinainte de inventarea telefoanelor mobile, în anii ăia demult trecuţi, pe când interesele copiilor incapabili de exprimare erau privite mai serios decât în zilele noastre.

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

Am auzit că există olimpiade internaţionale de “debate”, adică de dezbateri – dau această explicaţie pentru mai tinerii noştri cititori de după blocuri.

Corect, tată! Exerciţii de dicţie, de argumentaţie, de rotiri într-un picior, de topică, toate bune şi frumoase! Minunat, vreau să zic. Pe tema asta, acu’ v’o doo zile, în metrou, am stat cu ochii ţintă la o fată de v’o 20 de ani care se antrena pentru aşa ceva. Vreau să spun că parcurgea un curs tras la Xerox pe teme de dezbateri, învăţând cum să folosească tonul într-o dispută, cum să privească la interlocutor, ce gesturi trebuie să facă atunci când are de penetrat apărarea verbală a adversarului ş.a.m.d.

Chestia asta m-a cam mirat. Ce naiba ne facem dacă cineva ajunge să capete o retorică formidabilă, dar nu prea are idei de susţinut? Ce naiba ne facem dacă dezvoltăm o specie umană (repet: vorbim de olimpiade internaţionale de Debate, foarte bine cotate la admiterea în universităţile faimoase din UK, de pildă), ce ne facem, aşadar, dacă dezvoltăm o specie umană capabilă să argumenteze absolut orice, cu scopul exclusiv de a câştiga dezbaterea, regardless of the subject?

Adică, ce ne facem dacă apare a brave new world alcătuită din inşi în stare să convingă o lume întreagă de paradoxurile eleate, par igzamplu?

Nu ştiu de ce, dar treaba asta îmi aminteşte cam prea tare de mai recentele politici financiare, care privesc speculaţia în sine drept motor fundamental economic. L-am întrebat cândva pe un economist de marcă dacă impresia mea cum că pe piaţă ar fi bani mai mulţi decât în realitate (i.e. bani virtuali) este corectă, iar el mi-a spus că da, că aşa e şi că aşa trebuie să fie. Cică producţia nici nu mai are sens – totul e o chestie de speculaţie: inima economiei mondiale.

Acu’, io ştiu că sunt un cretin de ins născut într-o societate materialistă (although i’m a boy, ca s-o contrazic pe distinsa de Ciccone, un prototip de plastic production, din acela care caracterizează epoca noastră), ins căruia nu-i vine să creadă că banii pot să fie doar aşa, o masă volatilă, capabilă să dispară sau să se umfle la un simplu pocnet de degete într-un WC de pe Wall Street, să zicem. Probabil că din cauza acestei geneze perverse pe care mi-o asum, siguranţa economistului de marcă n-a reuşit să mă convingă şi nici nu l-am mai sunat după ce a venit criza peste noi, neavând cum, de altfel, pentru că insul a ajuns la bulău chiar pentru speculaţii financiare cu iz politic.

Deci: bani fără expresie materială şi dezbateri autosuficiente, de dragul dezbaterilor, fără un obligatoriu fundament ideatic.

Ajuns în acest punct, mă întreb:  oare pe ce loc o fi ieşit Churchill la olimpiada din 1919, sau Hitler în 1923, sau Meg Thatcher, sau Bejamin Disraeli, sau Napoleon, sau Alexander the Great, sau Pericle, sau Locke, sau Galilei, sau da Vinci, ba chiar şi amicul Baracă, cel care cu o retorică magnifică şi cu o imagine sculptural-tolerantă ne arată cum până şi USA poate fi trimisă la subsol?

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

Jeff Beck este, fără îndoială, unul dintre cei mai buimăcitori chitarişti ai momentului. Oscilând între jazz şi rock, mişcându-se între timbre aspre şi tânguieli pisiceşti, evoluând între ritmuri rupte, sincopate, şi piese cu tempo-uri dulcege, e genul de muzician care ne arată, pentru a câta oară, că studiul simplu, chiar dacă îţi ia 10 – 12 ore pe zi, nu înseamnă nimic fără un dram de feeling mixat cu subtilitate.

Aşadar, cu Jeff Beck ne-am înţeles.

Ce te faci, însă, când lângă un barosan ca Jeff apare o jună de numai 21 de ani care cântă la bass?

Păi, te faci ca închizi ochii ca să asculţi alchimia.

În piesa de mai jos, ”Cause we’ve ended as Lovers”, Jeff începe tânguindu-se în tonuri acute, mai lansează câte o armonică ici-colo, mă rog, face ce ştie el mai bine şi scoate aproape două minute de chitară deja superbă… Apoi, însă, tema e preluată de domnişoara Tal Wilkenfeld, on bass, ca să zic aşa, care domnişoară ne arată, chiar mai mult decât trebuie, că nici inteligenţa, nici talentul, dar NICI MĂCAR TESTOSTERONUL (mă refer doar la cel mental, liniştiţi-vă!) nu sunt privilegiile sexului aşa-zis tare. 

Tal Wilkenfeld preia tema de la Jeff cu o fluenţă cri-mi-na-lă, o amplifică, îi dă forţă, îi alterează tempourile şi finalizează cu un riff bestial, obsesiv, care ridică tribunele în picioare.

Ei, bine, iată-ne că ajungem la subiect! După ce Tal îşi încheie solistica demenţială, îi predă tema, cum altfel, înapoi lui Jeff. Iar Jeff, Jeff ne arată că a preluat tema nu din portative, nu din mintea lui, nu din geniul lui, ci de la o femeie, astfel încât o distorsionează, o spulberă, o îmbucătăţeşte, o microfonează şi îi dă tonuri raşchetate, o dizolvă şi o rătăceşte atonal.

Şi asta, doar pentru că i-a pasat-o o femeie…

Piesa a fost genială, fireşte, încă de când a fost compusă de Stevie Wonder în 1975. Tal şi Jeff ne fac cadou, însă, alchimia adâncă a piesei.

Adică orgasmul ei subtil, da?

Ladies and gentlemen, apăsaţi naibii pă link, ca să vedeţi şi să auziţi “Cause we’ve ended as Lovers”!

www.youtube.com/watch?v=V79owj81p0o

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

Operez eu mai săptămânile trecute un moşuleţ de la ţară. Mă rog, n-a fost cine ştie ce operaţie, dar a necesitat anestezie generală cu intubaţie, nah, ce se face în situaţii din astea . Moşuleţu’ era destul de mărunţel şi cam bătrâior aşa că, în principiu, dozele standard de anestezic ar fi trebuit să-l trimită bine mersi în lumea viselor, mai ales că, fiind el, pacientul, cam şubred, anesteziştii trebuiau să fie foarte precauţi cu dozele.

Cu toate astea, moşuleţul nimic! Pur şi simplu ingurgita la anestezic de parcă ar fi băut apă. Până la urmă, reuşesc colegii să-l adoarmă, dar cu preţul unor doze semnificative, care ar fi pus jos un tânăr de două ori cât moşuleţul nostru. În timpul operaţiei, moşuleţul tot dădea semne de trezire, aşa că i s-a mai administrat anestezic, şi încă o dată, şi încă o dată, şi tot aşa; ce mai tura-vura, era un moşuleţ extrem de rezistent, din categoria celor cu ficatul foarte bine antrenat. Vreau să spun că se comporta la fel ca toţi pacienţii care beneficiază de un litraj serios – mă refer la marii campioni la coniac-canoe şi la maeştrii de halbere, adică la cei care au băgat cisterne de băutură în instalaţie.

După operaţie, discut eu cu “aparţinătorul” moşuleţului:

- Domne, da’ ştiu că tatăl matale a consumat ceva alcool la viaţa lui…

- Nuuu, dom’ doctor! Nu mai bea dă cinci ani.

- Fugi, domne, de-aici! Păi nu ştii mata de câte ori a dat să se trezească în timpul operaţiei. Au băgat anesteziştii la droguri în el, mai rău ca-n ditamai malacu’…

- Ha, ha, s-a înseninat aparţinătorul la faţă, mândru de taică-său. Al naibii tata, rezistă, încă rezistă…

- Păi, rezistă, rezistă, numai că asta înseamnă că a băut foarte mult. La boala lui, dacă mai bea…

- Nu mai bea, să moară mama! Dă cinci ani nu mai bea!

- Cum naiba, domne? Nu-i primu’ pe care-l văd că face aşa… Sunt sigur că bea şi vă spun că numai bine n-o să-i facă băutura la boala lui.

- Dom’ doctor, dacă vă spun! – se burzuluieşte aparţinătorul. Nu mai bea dă cinci ani, domne… Vă jur că dă cinci ani încoa’ nu mai consumă decât ţuică de-a lui, aia de şi-o face în casă! Nici măcar apă nu mai pune-n gură! Ce naiba… e ţuica lui, e naturală, e sănătoasă, e curată – îmi enumeră fiul pacientului pe degete – nu se bagă tata la tuate porcăriile dân comerţ!

Mda. Am tăcut, ce era să fac. I-am spus ce aveam de spus despre operaţie şi, după ce-am terminat, pe când ieşea din cabinet, aparţinătorul mi-a mai lansat peste umăr, cu reproş:

- Ce naiba, dom’ doctor… Nu vă uitaţi la noi că suntem dă la ţară, că suntem şi noi oameni serioşi! Dacă am spus că nu bea, nu bea! Dă cinci ani nu mai bea…

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

Chestia asta am auzit-o în 1980, de la un coleg care acum predă neurologia în UK. Zicătoarea cu pricina era un răspuns adresat protocronismului românesc, o chestie trendy pe vremea aceea, mai ales prin brănduirea obsesivă a lui Burebista, creatorul primului stat… primului stat… cum îi zicea?… aah, da: primul stat centralizat de pe meleagurile carpato-danubiano-pontice.

Dacia lu’ Burebista

Burebista ăsta, ştiţi bine, a fost un tip cam nervos. Mda, era cam bătăuş şi n-avea şi el pe nimeni să-l bage în programe de anger management.. Sărea la cafteală mai tot timpul, chestie care i-a adus în timp, totuşi, un teritoriu onorabil şi cu o nemaipomenită ieşire la Pontul Euxin: de la Olbia, cetatea de la vărsarea Bugului, până la Mesembria, adică Nessebar pour les connaisseurs.

Nessebar

Practic, toate cetăţile greceşti de pe malul Mării Negre cuprinse între aceste două puncte au făcut parte din statul lui Burebista, fiind cucerite, şantajate, prădate şi zăpăcite – cu o singură excepţie: Balcic, care pe vremea aceea se numea Dyonisopolis. Norocul vechiului Balcic era că acolo locuia un aprig negustor, Akornion pre numele lui, care i-a fost lui Burebista prieten, consilier de taină şi spion. Printre altele, era emisarul prin care regele dac comunica pe blat cu Pompei în nişte vremuri agitate, pe când amândoi vroiau să i-o pună lui Cezar, chestie care s-a terminat cu un mare flaps. Pompei a mâncat bătaie la Pharsallus, Burebista al nostru a fost asasinat – prohibiţia lui Deceneu, trebuie s-o menţionăm, îi cam pusese pe tarabostes şi pe comati, deopotrivă, pe jar – iar faimosul stat centralizat extras direct din conturile unui comerciant de gaze naturale s-a rupt în patru bucăţi.

Hal de istorie! Şi atunci, ca şi acum, trăitorii acestui spaţiu se ocupau de jonglerii politice şi de echilibristica manipulării, căci altfel, dracu’ ne lua! Dracu’ ne lua oricum, după cum s-a tot vazut, da’ barem dădeam şi noi impresia de mişcare, de agitaţie, de efort, nah, de chestii d’astea care dau bine când sunt povestite nepoţilor. Treaba e, însă, că doar aşa se clădeşte o tradiţie: nu cu bani, nu pe pile, ci prin simpla (?) capacitate de a te opune sorţii, sau, măcar, de a încerca s-o influenţezi stând în picioare şi nu de la nivelul solului.

Mda. Cam asta ar fi introducerea. Aşadar, Balcic. Prima oară am fost pe acolo prin 2004, pe vremea când nu erau decât 4 – 5 hoteluri. Atunci am stat în gazdă cu 5 (cinci!) euro pe zi. Era o casă marfă, amplasată în locul unde strada principală din Balcic o ia în sus, îndreptându-se spre Grădina Botanică. WC-ul era pe culoar şi deservea trei camere – păcat că era pardosit cu gresie. Curtea avea o boltă de viţă, avea piatră de calcar şi scoici pe jos şi mai avea şi un chioşculeţ – ce mai tura-vura, semăna cu o curte unde am stat la Mangalia pe vremuri, mai puţin zorelele care la Mangalia îmbrăcau chioşcul din curte într-un mod realmente profuz. Ah, şi mai e o chestie: din curtea de la Balcic lipsea şi mărarul, fraţilor, lipsea mărarul care umplea cu arome prevestitor gastronomice curtea mangaliotă, semn că Balcanii nu-s’ tot o apă şi-un pământ, dupe cum credeam noi, ca proştii. Apropo de variabilitatea Balcanilor, mai am nişte egzemple: mititeii, ceorbiţele, sarmalele etc. Ca să ne rezumăm doar la mititei, ăia greceşti sunt prea uscaţi, ăia bulgăreşti sunt prea cu oaie, ăia turceşti sunt prea lungi, aşa că adevăraţii mititei tot la nord de Istros îi găsim!

În fine. Încă de pe atunci am băgat de seamă o chestie la bulgăroii ăştia: ei au o relaţie aparte cu copacii din ţara lor. De-o pildă: n-ai să vezi la bulgari bărăganuri nesfârşite, holde interminabile, sau câmpii infinite, nooo, nici pomeneală! Au ei damblaua de a înconjura toate terenurile arabile cu perdele de copaci înalţi şi bătrâni, dispuşi de jur-împrejur în fâşii de 30 – 40 de metri lăţime. A doua pildă: parcările sunt pline de copaci netăiaţi, în detrimentul spaţiului parcabil. A treia pildă: am văzut la Balcic un hotel care se construia în jurul unui bătrân copac netăiat, clădirea având, evident, un design special imaginat ca să acomodeze copacul undeva prin curtea interioară. Mai mult, arhitectul renunţase la două-trei camere de la nivelurile unu şi doi din curtea interioară, făcând loc crengilor noduroase şi pline de frunze grele (ahm, ahm, ahm!) ale bătrânului copac…

Mda… Şi cum le spuneam noi, dăştepţii de la nord de Istros, cum le ziceam noi bulgarilor? Bulgăroi cu ceafa groasă? Zarzavagii de doi lei? Aşa le spuneam? Aud?   

A doua chestie care m-a mirat în 2004 e că nu găseai în tot Balcicu’ picior de Coca-Cola, de Marlboro, de Heineken, sau de cretă la borcan Danone! Nu, tată! Găseai sucuri, beri, ţigări şi iaurturi de toate felurile, numai că toate erau bulgăreşti. În schimb, pe vremea aceea n-aveau plăcinte şi bragă – p’astea le-au băgat doar recent, în compensaţie că au acceptat pe piaţă fecale decolorate à la Danone, Marlboro şi Coca-Cola.

Poate că ar merita oarece reflexie chestia asta. Nu de alta, dar noi, efilaţii şi ’telectualii de la miazănoapte de Danubius, am făcut pe dracu-n patru şi am băgat numa’ Marlboro în loc de Carpaţi, numa’ Coca-Cola în loc de Frucade (v-o mai amintiţi?), numa’ Heineken în loc de Azuga şi numa’ spumă uscată Danone în loc de iaurt. Mi s-a părut interesant să ştiţi treaba asta. Cine ştie, poate o să vă întrebaţi de ce au făcut bulgarii aşa. Adică, sper să vă întrebaţi de ce-au făcut aşa. Între timp, după cum vă spuneam, şi-au revenit şi ei, şi nu numai la ce se bagă pe gură, dar şi la ce intră prin ochi – vreau să spun că s-au pus pe construit, frate! Hoteluri şi case, ca la balamuc! Drumurile, în schimb, au rămas cam la fel, adică proaste, semn că nu suntem vecini degeaba.

Hotel Mistral

Booon! Să revenim. Anu’ ăsta nu ne-am mai dus la căsuţa aceea mangaliotă, ci la hotelul Iceberg. Când era scris cu caractere latine, numele Iceberg se scria dupe cum vedeţi; când băgau grafia chirilică, însă, se scria fonetic, adică Aisberg, ca să nu existe dubii.  Mda. O chestie mi-a sărit în ochi din prima clipă: Balcicul estival era populat cu români, cu ukraineni şi cu ruşi. Erau mulţi din fiecare naţie şi, ciudat, toţi erau fuarte liniştiţi, iar io nu m-am prins de ce. Ruşii, mai ales, (atenţie!) făceau non-stop ore de dans cu nişte copilaşi de 7 – 10 ani.

Mă rog. Ca să revin la sujet, trebuie să spun că tipii de la Iceberg sunt nişte şmecheri nemaipomeniţi – vreau să spun că au piscină, că sunt localizaţi pe lângă grădina botanică, că au o parcare care se închide noaptea şi că mai au şi nişte camere acceptabile, tocma’ bune pentru banii pe care îi dai. Baia e, hm, cam umedă, dar nu e câh. Micul dejun, o să recunosc public, e de kko, dar e comestibil – e oricum cu mult mai bun decât terciul pentru zugrăvit Danone.

La pipcină cu Haralambina

Cel mai mişto la hotel Iceberg era pe balcon, că aveai vedere mishteaux şi pen’ că mirosea plăcut de la verdeaţa aia. Era un balcon tocma’ bun de stat pe el, de citit şi de uitat la cele două stewardese ale hotelului – alea zăceau la piscină toată ziua, una era grasă, alta era dinţoasă, una cam făcea insolaţie şi ailantă cam trăgea mâţa de cuadă. Fiind băiet căsătorit, nu le-am băgat în seamă, drept pentru care, stând eu mai mult pe balcon, am parcurs ceva cărticele. Una era cartea aia a lu’ Cartianu (alertă, uşor tendenţioasă dar merită), po urmă m-am apucat de Confesiunile lui Augustin, dar alea merg mai bine de citit la Sulina (cred), aşa că am trecut la Hyperion (Dan Simmons, nu altceva!), care a curs acceptabil. În timp ce-l citeam, mă gândeam că…

Din balcon

Da’ ia stai, tată, aşa! Ia stai aşa! Ce dracu’ căutam io la Balcic? Mai există Grecia, mai există litoralul naţional, mai există şi Turcia, aşa că ce mama naibii făceam tocmai la Balcic?

Păi, în primu’ rând e ieftin, de criză. În al doilea rând, e fuaaarte aproape. Dacă pleci de la Bucale şi o iei pe la Călăraşi şi treci cu bacu’ la Silistra, nici nu te prinzi când ajungi – cu condiţia să ajungi, bien sûr, că bulgarii încă nu s-au apucat să panoteze corect pe drumurile mai puţin bătute. Ce vreţi, potemkinismul e în floare şi la ei, aşa că nu se ocupă decât de drumurile pe care le vede străinul. O altă condiţie ca să ajungi e să găseşti şi porcăria aia de vinietă, chestie pentru care bulgarii au găsit timp, bani şi panouri, ca să te sperie din 3 în 3 kilometri. Ce n-au găsit, însă, sunt chiar vinietele, aşa că la vamă se făcuse o cuadă de nedescris – 3-4 ore am estimat cu nevas’mea, ca vechi cunoscători în ale cozilor ante ’89. Drept pentru care, ne-am băgat piceoarele şi am luat-o spre prima benzinărie ca să cumpărăm apţibildu’, numa’ că toate benzinăriile, pe v’o 40 de kilometri, ba n’aveau viniete, ba n’aveau curent pentru casele de marcat, aşa că noi, ca români sparioşi ce suntem, ne-am organizat ad-hoc într-o coloană de 12 maşini care parcurgea drumurile ţării prietene, năpustindu-ne ca vulturii în benzinării, repezindu-ne după nişte viniete pe care nu le găseam.

Şi nici că le-am găsit până la Balcic.

De la balcon

Chestia asta mi-a amintit de mârlănia vameşilor bulgari pe care i-am înjurat adeseori cu vârf şi îndesat, chestia asta mi-a mai amintit şi că împărtăşim cu ei un balcanism deşănţat, aşa că, mai întreb o dată: ce dracu’ căutam noi la Balcic? Ce?

Haleală, băh! Haleală şi străduţe care şerpuiesc la deal. Spaţiu non-manele, vere, asta căutam. Mai căutam şi haleală aproape moca. Şi şosele care, chiar dacă au un carosabil de kkt, sunt într-atât de redundante pe ţărmul Mării Negre încât sunt mai tot timpul libere – pe alocuri existând chiar şi trei (3!) şosele între două localităţi. Ah, şi, bineînţeles, mai căutam nişte feluri de haleală bune şi aproape gratis.

Haleala la bulgari! N-au sarmale, n-au ceorbă de burtă, n-au bulz, da’ au salate de tuate naţiile! Au ghiveci de Kavarna cu carne de pui, la ceaun de pământ, înotând într-un sos de roşii şi vinete gros, uşor amărui, dătător de kilograme de salivă doar când îl adulmeci. Au nişte peşte proaspăt, mânca-ţi-aş, au nişte peşte pe care-l scot de la cuptor, aburind, scăldat în sosuri albe, acrişoare, din care încă mai pulsează aroma de iod marin, peşte ascuns sub salate şi ierburi – ce mai: le au cu sosurile, în general şi le au, mai ales, cu porţiile! Bagi în tine ca-ntr-un spital! Îţi ies ochii dân cap dacă bagi la tub tot ce-ţi pun ăia în farfurie. Faci burtă. Creşte colesterolu’. Îl stingi cu halbe de Kameniţa. Bagi vin de smochine la desert. Pregăteşti nopţi de neuitat (pour les jeunes, naturellement!) cu Kadarka rubinie şi amăruie. Râgâi în barbă. Mai ceri un rând. Dai drumu’ la curea. Te duci la WC, te uşurezi pe căi naturale, apoi cauţi un vomitorium, ceva, doar-doar ar mai intra o doză, şi tot aşa. Poţi să mănânci a prost, frate, că banii tot îţi ajung. Poţi să mănânci a prost şi să te îmbeţi ca să ţi se facă ruşine de tine a doua zi – fă toate astea că pe parte gastronomică, la bulgari, nu există criză.

Şi, lucru ciudat, nici nu te face nimeni la notă. Habar n-am de ce-s aşa de fraieri! Nu numa’ că nu te fac la notă, da’ se mai şi puartă frumos. Nu zâmbesc minereşte, ca niste proaspăt reconvertiţi în ofertanţi de servicii publice, nu se căciulesc şi nu-ţi fac cu ochiul – sunt demni, mânca-ţi-aş, politicoşi şi demni, au sânge adevărat de chelner în ei, cu fason, cu şorţ până în pământ şi discreţi ca nălucile, de zici că-s cubanezi de-ai lui Hemingway, ospătari d’ăia de viţă veche.

Asta se întâmplă mai peste tot, dar la restaurantul Korona e cel mai mishteaux. Restaurantu’ ăsta (quels ignobles, ces bulgares!) funcţionează în fosta bucătărie regală a palatului Mariei de la Balcic. Are avantaju’ că pe lângă o haleală prima-ntâi, îţi permite să intri fără să plăteşti bilet în grădinile palatului, aşa că împuşti doi iepuri într-un foc. E oficial, fraţilor! E liber, fără să fie nevoie de mingicăreală românească – pur şi simplu te hrăneşti trupeşte, ca antreu la hrana aialantă, regăsibilă pe potecile de piatră ale grădinilor, printre casele ridicate de Amerigo şi Augustino, printre magnolii şi plopi albi urieşeşti, la adăpostul, (ah, aşa se spune, nu?) boscheţilor puşi la cale de Jules Jany, în răcoarea cascadelor care nu reuşeşte să alunge aroma prăfoasă a ciulinilor, printre pa-no-u-ri-le alea din care afli chiar şi chestia nemaipomenită că România, Albania, Macedonia, Serbia şi Grecia puseseră la cale de-un nou Imperiu Balcanic, pe la debut de secol XX. Doreau să profite de decăderea Otomanilor, cum altfel, iar românii (ne spun bulgarii, ’oţeşte) nutreau gânduri de mărire şi de domnie în tronul acelui Imperiu virtual. Adecă al imperiului din mintea lor o spun eu acu’ pour les méconnaisseurs.

Gradina!

Ştim cum s-a sfârşit povestea aia imperială: noi ne-am ales temporar cu Cadrilaterul, bulgarii au organizat comandouri de comitagii după care au învăţat româneşte, Şirato, Tonitza şi alţii ca ei au avut impresia că pun la Balcic de-un Barbizon balcanic, regina Maria s-a ales cu un castel cu elemente arhitectonice ecumenice, pe potriva baha’ismului ce-o anima, mulţi machidoni de-ai noştri au colonizat zona, iar dupe aia a venit Tratatul de la Craiova. După Tratatul de la Craiova a venit comunizmu’ şi după aia a venit capitalizmu’. După ce-a venit şi capitalizmu’, nah belea: chelnerii s-au apucat de reînvăţat româneşte, şi la fel ca ei au făcut şi vânzătorii de îngheţată de pe faleză. Iar noua ocupaţie teritorială românească, asta care evoluează în pulsiuni estivale şi pascale, poate fi trecută la categoria compensaţiilor pe care, după ani şi ani, încă le mai acordăm bulgarilor pentru anişorii pe care i-am petrecut în Cadrilater ca belferii. Ce-i drept, nu le mai acordăm compensaţiile astea pentru că ne-ar obliga cineva, ci pentru că aşa pohtim noi şi Ministerul Turismului din România.

Grădina!

Grădina!

O chestie mishteaux pe care poţi s-o faci la Balcic este să tragi ture cu rolele sau cu biciclele pe faleza construită între Balcic şi Albena. Opt-nouă kilometri de pistă pe malul mării, tată! Cu dig, cu vegetaţie, cu băncuţe de piatră grele ca să te odihneşti, cu tot tacâmul. Fireşte, când te întorci de la o plimbare pe acolo, te opreşti la restaurantul Korona, dar de asta v-am mai spus! Ce nu v-am spus e că atunci când părăseşti restaurantul cu pricina ca să intri în grădina palatului, întâlneşti un obstacol cumplit: o cramă cu vinuri de-adevăratelea! Vinuri de tuate naţiile, de tuate tăriile şi tuate gusturile. Pă partea ailantă a cramei e un acordeonist care îl imită pe Astor Piazzola, deşi, dacă stau bine să mă gândesc, poate că Astor Piazzola îl imită pe insul ăla de la Balcic.

Haralambina alergând pe faleză – nu, nu are role!

Faleza în partea ailantă

Altă chestie ca lumea la Balcic sunt vechile case româneşti. E o stradă, prin spatele primăriei, cam vizavi de parcul central, în care sunt câteva case din astea, în timp ce altele sunt chiar pe faleză. Una dintre ele, casa Constantiniu, n-am fost în stare s-o regăsesc – era ceva à mi distance entre arhitectura tradiţională bulgărească şi minimalismul de Bauhaus – Walter Gropius, remember? Casa n-am mai găsit-o, dar bulgarii, băieţi dăştepţi, organizaseră o expoziţie pe tema arhitectonicii româneşti de la Balcic, cu poze, hărţi şi tot tacâmul… Ca să vezi! Ne făceau reclamă moca, taNpiţii! Şi nici de regina Maria nu le era absolut deloc jenă, că tot timpul vorbeau despre ea, o rebrănduiseră, o arătau prin poze, ce mai încoa’ şi încolo, scriau peste tot despre ea şi despre castelul pe care-l lăsase în urmă-i, la Balcic.

Casă românească

Vreau să spun că toate astea îmi făceau bine, bine. Era bine până şi faptul că aveau un afiş maaare de tot cu Darwin, pe care îl prăznuiau şi acum, la un an după ce i-a trecut comemorarea… Ah, şi în context, vreau să spun că n-am văzut picior de popă la Balcic. Nici popă, nici muftiu, nici rabin, nimic, nimic, nimic!

Casa Prinţului Nicolae – casa din Grădină!!!

Aşadar, a fost OK la Balcic. La Pontul Euxin poate să fie şi OK, e clar? Cu toate astea, la plecare, tot nu-mi era fuarte clar ce căutasem acolo. A fost necesară o scurtă excursie locală, de la Bucale, la Barajul Vidraru, apoi pe Transfăgărăşan, la Bran şi retur, ca să mă prind de ce făcusem încă un concediu la Balcic, aşa, fără să stau prea mult pe gânduri.

Aşadar… la noi! La Românica! Ce găsim noi? Gunoiu’. Parcările rupte. Jula din restaurante. Jula de la hotel. Aracetul Danone. Preţurile. Manelele de pe Transfăgărăşan. Ţigănia de la Bâlea Lac. Preţurile. Minciuna cu pozele de pe net care nu seamănă cu camerele de hotel pozate. Plictiseala patronilor. Felaţia naţională. România putrezindă pe la încheieturi. Preţurile. Fotolii de ratan pe strada principală din Bran. Femei pe tocuri cu poşete ţinute a pruaste. Femei cărora li se iţesc degetele picioarelor prin botul sandalelor, ajungând să-şi scalde pedichiura în praf. Lanţuri de ancoră, cu totul şi cu totul din aur, care se deplasează în BMW-uri decapotabile, atârnate de cefele unora tunşi la chelie. Burţi la vedere. Chiuituri. Ţânţari la pualele Bucegilor. Un miliţian. Flegme pe stradă. Ceorba de burta scoasă dân cutie. Preţurile. Băh, boule! Moaca de fitze a vânzătorilor care îţi atrag atenţia că parfumul ăla se pronunţă buşeron, nu buşhrohn.

Să nu fiu rău de tot cu Românica, însă. Haralambina, adică fie-mea, a vrut să-i cumpăr trei chestii de la Balcic. Un arc. O spadă. Un fel de puha melaneziană de pus la gât. I-am cumpărat arcul pentru că avea 10 săgeţi. Spadele erau prea kitsch, aşa că la alea am renunţat. Puha nu era nasoală, dar era făcută în China, aşa că am dat-o dracu’.

Ei, bine, când am intrat noi la castel, la Bran, în ţigănie, la suveniruri, ca să vedem mersu’, ce credeţi că am zărit acolo?

Arcul. Spadele. Puha chinezească. Erau identice cu cele de la Balcic. Identice cu cele de la Albena. Mă dau mai aproape… Mda… Chinezării. Numai chinezării. Numai şi numai chinezării.

M-am uitat după puloverele groase de lână şi după saricile de odinioară, că mi-am luat chestii d’astea de la Bran, acum mulţi ani… Nu mai rămăsese nimic. Erau dispărute. Le dăduseră ăştia delete.

Offf… M-am mai uitat după ceorapii groşi de lână, croşetaţi, din ăia cum îmi luasem acum doi ani, tot de la Bran.

Nema.

Eh, da! De la Castelul Bran, de la suveniruri, nu mai poţi să-ţi iei decât chinezării, ce credeaţi!

Aşa că, ce să fac, îi aştept pe chinezii ăştia să reinventeze şi bulzul, că asta merităm cu vârf şi îndesat! Iar între timp, pe vreme de criză, tot la Balcic o să mă duc.

Casa Cutzescu – Storck

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

Nu sunt în stare să fac poze – Domului din Köln, în nici un caz! Nu mi-a ieşit decât flapsul de mai sus, indiferent cât m-am învârtit şi m-am sucit prin piaţa aia maaare, maaaare de tot, în căutarea unui unghi convenabil. N-a ieşit şi pace!

Domul din Köln ne învaţă multe lucruri. Vorbim despre un monument extrem de întins în timp şi în spaţiu – vreau să spun că Domul a tot fost construit (cu ceva pauze, ce-i drept) din 1248 până în 1880, ceea ce înseamnă că vorbim de acribia menţinerii unui scop preţ de 632 de ani. Domul din Köln este într-atât de năprasnic de impactos încât este singurul loc în care am înţeles ce înseamnă acrofobia – am simţit-o pe când urcam în apexul turlei de sud, şi am simţit-o mai cumplit decât de pe marginea oricărei prăpăstii pe care am ajuns pe vremea când nu lipseam de pe munte în nici un week-end.

Cu ocazia acrofobiei, însă, stupefacţie! – constat că nu suntem singura naţiune manelizată! Sus de tot, pe coridoare, aşteptau nenumărate grafitti-uri, semn că nici Germania şi nici Occidentalia, în general, nu scapă demonului gospodăresc al mârlăniei sans frontières… Mă rog! Undeva în Grecia, chiar şi lord Byron a simţit nevoia să-şi scrijelească numele, pe piedestalul unei coloane greceşti.

În fine… Povestea clopotelor catedralei din Köln are, şi ea, tâlcul ei: văzând că nu se mai termină treaba odată, Kaiserul Willy the First a avut amabilitatea de a oferi bronzul tunurilor capturate de la francezi în 1870 – 1871 (Sedan, Communa dei Pariggi etc.) ca să se toarne clopotele cu pricina. În 1918 însă, unul dintre clopote, Kaiserglocke pre numele lui, a fost dat jos din clopotniţă, redevenind, la loc, tun tocmai bun de folosit pe frontul de vest, cel pe care nu era nimic nou, semn că din pământ venim, în pământ ne întoarcem, Amen! Şi, pentru că tot nu mai era nimic de făcut pe frontul de vest, a urmat întâlnirea din vagonul de tren de la Compiègne, după care a urmat un furor theutonicus ţinut sub obroc cam 21 de ani.

După care…

După care, faptele intră pe un făgaş relativ cunoscut. Când americanii au ajuns cu Shermanurile la Köln, aduşi de peste ocean tocmai de acel furor, au avut plăcerea de a bombarda Domul care a încasat 76 de lovituri directe de obuz, ceea ce a fost poate puţin cam mult pentru simbolul unui oraş care nu a îmbrăţişat niciodată nazismul cu ardoare. Şi, cum era să îmbrăţişeze Cologne nazismul, care Cologne are tradiţii catolice străvechi, în timp ce nazismul avea o problemă de fond cu biserica catolică: printre altele, la un moment dat s-a pus chiar problema ridicării Papei en titre şi deportarea sa la loc sigur. Deh! – sângele apă nu se face, iar Germania a avut mereu un mare conflict cu Papalitatea: cine, pe cine pune şef? Papa îl unge pe Sfântul Împărat, sau Împăratul este cel care appoints the Pope, chestie care s-a tot jucat, cu suişuri şi coborâşuri (v. Canossa, de exemplu), încă de prin secolul X…

Cum-necum, Catedrala a fost izbită nemilos dar, cu toate astea, nu s-a prăbuşit. Şi, pentru că tot vorbeam de grafitti-urile din vreme de pace, cicatricile bombardamentului au schilodit oraşul şi Domul sub forma unui uriaş grafitto marţial. Războiul, oh da, războiul fusese pierdut, dar Domul, teribil de antientropic, riguros şi contaminant, persistase. 

Habar n-am dacă în 1995 văzusem imaginile Domului de mai mult de 4-5 ori. Parcă le văzusem în tonuri alb-negru pe care mintea mea le conservase în linii vagi, neclare, obligatoriu proiectate pe un cer plumburiu – era o minte teribil de germanofobă pe vremea aia… Cu toate acestea, deşi imaginea îmi era extrem de nesigură şi deşi eram teribil de germanofob (ce prostie!), nu ştiu cum de s-a făcut dar n-am avut nici o dificultate în a folosi Domul pe post de simbol al persistenţei europene într-un text intitulat Poker în Valhalla.

De parcă Domul, necunoscut, incert pentru mine şi distant, îşi făcuse loc în mintea mea, insidios precum tătarii din deşertul lui Buzzatti. De parcă n-aveam cum să-l ignor, chiar neştiindu-l.

Şi acum îmi pare rău că în acel text, Domul din Köln era dominat de minaretele cu mult mai înalte ale moscheii unui Soliman care, iată, se naşte din ce în ce mai des – nu-mi pare rău din cauză că Soliman se naşte mult mai uşor (Inch’Allah!), dar îmi pare rău că, furat de-o imagine, am condensat cei 632 de ani de efort într-o metaforă care îmi ridică acum prea multe întrebări.

Oare câte simboluri eşti liber să jertfeşti pe altarul unei mult prea egoiste metafore?

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

Apariţia acestei asociaţii artistice a generat deja câteva dispute – sper că aceste dispute şi argumente pro şi contra se vor dilua în măsura în care respectiva Societate va furniza suficiente dovezi vizavi de scopul său fundamental: promovarea unei arte de bună calitate. Aparent paradoxal, sper că un alt tip de dispute şi de argumente pro şi contra se vor accentua în măsura în care vom avea ce să dezbatem: practic, cooperarea fără limite şi bătutul pe umăr reciproc sunt semnele decesului artistic.

Recent, pe site-ul SRSFF, a apărut şi o nuvelă pe care am scris-o acum mai bine de 14 ani. Respectiva nuvelă, A şaptea zi  a vânătorului, a încasat numeroase drafturi, rescrieri, recalibrări etc., deşi la vremea ei primise un premiu din partea Editurii Nemira. Realitatea este că nu fusesem niciodată pe deplin mulţumit de acest text.

Sper ca de data asta să fi reuşit să distilez suficient de mult acest text pe care îl puteţi citi aici.

În ce priveşte shogunatul medical, cât de curând voi veni cu un post… dindărătul uşilor închise. Postările de pe blog au fost doar un aspect al acestei perioade, care, a constat şi din anumite întâlniri şi conversaţii care merită să fie aflate de cei care ajung să parcurgă aceste rânduri electronice.

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

Ne place sau nu, ne convine sau nu – iată harta universităţilor medievale europene. Mi-a trimis-o un bun prieten şi, la fel cum mi-a oferit-o el, v-o ofer şi eu, mai puţin comentariile conexe pe care, n-aveţi cum altfel, le veţi face şi dumneavoastră.

Ne place sau nu, ne convine sau nu – până la proba contrarie, tot ceea ce mişcă actualmente pe pământ (râul, ramul…) este consecinţa studiului şi numai a studiului. Chiar şi politicienii contemporani (cei serioşi) au un background universitar – cei neserioşi şi-au inventat un background universitar, de nedescoperit, însă, pe această hartă.

Linkul de mai jos ne arată clasamentul primelor 50 de universităţi contemporane. În această listă n-o să mai găsim decât două dintre universităţile de pe hartă, celelalte fiind, însă, urmaşele aşezămintelor vizibile încă din evul mediu, mai ales ale universităţilor aflate în partea de nord-vest a Europei. Avantajul site-ului către care vă trimit este că explică foarte clar cum s-a făcut acest clasament – asta ca să nu ne trezim vorbind aiurea cum că, atari clasamente ar face obiectul unor negocieri de tip PR.

http://www.webometrics.info/top4000.asp

Ne place sau nu, ne convine sau nu, atât harta cât şi linkul ne arată, vai, cam pe unde ne aflăm.  Universităţile, vă reamintesc, sunt acele aşezăminte unde lumea studiază – nu sunt nici s.r.l.-uri prin care se obţin pseudo-titluri universitare, nu sunt nici şcoli de partid, nu sunt nici burse prin care se face troc cu poziţii decizionale contra monedă.

Acesta ne este locul – obişnuiţi-vă bine cu el. Cum aţi vrea să meargă bine măcar un singur domeniu în ţara noastră, din moment ce nici o universitate românească nu apare nici măcar pe listele extinse, darămite în Top 500?

Aceştia suntem, doamnelor şi domnilor. Suntem o civilizaţie de tabloid. Cu regret o spun.

Feed enhanced by Better Feed from Ozh