Măi, tovarăşi şi fraţi fleoreo…

Mai sunt numai şase (6!) zile de Hokusai la MNAR!

Sunt două saloane full de stampe, din cele care prevestesc cu nesaţ (deşi destul de distant), chiar şi bedeurile japoneze contemporane – manga. Manga se numeau încă de pe vremea maestrului şi reprezentau, uMpic, altceva, dar asta e altă problemă. La MNAR, însă, daţi de fineţe şi linişte, subtilitate a detaliilor dosite pe unde nu te aştepţi, culoare discretă şi personaje cu atitudine, puncte de vedere alese cu schepsis şi, bineînţeles, pândind din absolut toate lucrările, Domnul Fuji…

Ar fi păcat să rataţi.

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

Gustav (von) Aschenbach ia o barcă (gondolă…) de la San Marco la Lido.

Trece apa dar nu-i dă barcagiului nici un sfanţ.

Cu toate astea, Gustav moare. Numai că, între timp, apucă să se îndrăgostească de un june polonez.

De-aia nu i-a plătit tainul gondolierului? Şi, oare, tot din cauza lui Eros cel dionisiac şi indian ajunge Gustav să se prostească precum bătrânul roşcat pe care îl dispreţuise în timp ce venea la Veneţia?

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

sau uite cum Fotbalul ia locul Rugbyului…

În filmul „Troia” ne-am trezit cu Brad Pitt în rolul lui Ahile. A reieşit un Ahile imberb, epilat, discret isteric, care se comporta precum un infant răsfăţat: de pildă, bătea din picior. Era un Ahile care deprinsese de la regizor coregrafia marţială extrem orientală şi care nu avea volum când îl apucau năbădăile. Una peste alta, te întrebai de ce n-a băgat regizorul în film şi pe unul cu un pistol, să-l împuşte odată pe Ahile ca să nu se mai chinuie.

Ca să fie foarte clar, adevăratul Ahile arăta aşa (cre’că e ăla dîn stânga, cum priveşti…),

sau aşa,

şi, în cel mai rău caz aşa,

Reamintim publicului călător că Ahile a fost fiul lui Peleu şi al nimfei Thetys. Umbla o vorbă despre această nimfă, încă dinainte de naşterea lui Ahile, iar vorba aia spunea că fiul ei avea să fie mai măreţ, mai tare, mai deştept, mai puternic decât ta’so. Din  acest motiv simplu, Zeus a renunţat s-o mai curteze pe Thetys şi l-a lăsat pe Peleu să-şi poarte crucea cum o şti el mai bine.

„Cântă, zeiţă, mânia ce-aprinse pe Ahil Peleianul…” – ne spune Homer, iar noi nu putem decât să zicem: pardon! Iertaţi-ne, dar Brad Pitt nu face parte din textul ăsta!

Filmul „Troia” a mai fost cum a mai fost, dar „Alexandru cel Mare” a ieşit de tot din tabele. De astă dată ne-am trezit cu Colin Farell în rolul masculului principal.

Degeaba avea el sprâncenele groase, aproape împreunate, că glasul tot i se frângea când ţinea discursuri înflăcărate. N-avea nici suflu, nici snagă, iar când se străduia să devină camusian, wittgensteinian, goethian sau chiar marxist, nu-ţi dădea decât senzaţia că aşteaptă să fie fecundat din moment în moment. Sincer să fiu, chiar speram la figura asta din partea multiubitei sale soţii, Roxana, căreia i-a lipsit doar curajul lui Oliver Stone de a o înzestra cu un dildo năprasnic care i-ar fi făcut felul bietului Colin. Aidoma lui Brad Pitt, Colin a creat un Alexandru isteric, deşi sursele istorice ni-l descriu, mai degrabă, ca ciclotim… OK, OK, s-ar putea ca de la faza maniacală a PMD-ului până la isterie să nu fie decât un pas, precum cel de la Capitoliu până la stânca tarpeiană, dar…

În plus, am mai aflat cum Alexandru cel Mare întrupat de Colin Farrel era, de fapt, un homosexual get-beget. Mai mult: relaţiile lui heterosexuale, ne comunică Oliver Twist ăsta de Oliver Stone, erau cumva surpate de dragostea mistuitoare care îl lega de Hefaistion. Adică, probleme de identificare ale eului, contratransferuri şi alte chestii de psihanaliză potenţată de amital plus cofeină…

Hai să fim serioşi: nu există mărturii ale contemporanilor lui Alexandru Macedon în acest sens. Din contră, există numeroase ziceri despre relaţiile heterosexuale ale lui Alexandru – printre altele, a avut trei soţii şi se mai spune că a avut cel puţin un copil. În plus, documentarea elementară nu arată cam cum arăta, de fapt, Alexandru. Asta ne-o spune Plutarh, ne-am înţeles?

Nu prea era el un fătălău, da? Nu c-aş avea ceva cu fătălăii, dar poate că n-ar strica să lăsăm, naibii, faptele aşa cum au fost şi să nu ne tragem toată ziua-bunăziua spuza pe turta comportamentului deviant. Dar, cine ştie cărei comenzi sociale i-o fi răspuns Oliver Stone…

Mă rog, nu ăsta e subiectul. Subiectul este testosteronul hollywoodian: unde mama naibii se duce el? E criză şi la nivelul hormonilor steroizi? Pe vremuri, superproducţiile ne puneau în faţă actori cu suflu (şi nu era vorba doar de suflul orientării sexuale) atunci când preluau rolurile unor grei istorici sau legendari. Richard Burton, „fragilul” Peter O’Toole, ba chiar Charlton Heston puteau să ducă un rol ca ăsta până la cap, astfel încât să creeze un personaj coerent, atemporal, şi nu să creioneze fiinţe sparte în bucăţi, măcinate de probleme post-freudiene amintite în treacăt, doar ca să dea bine în faţa cititorilor de Reader’s Digest. Mai aproape de noi, doar Liam Neeson (mai mult) şi Russel Crowe au capacităţi similare “bătrânilor”, pentru că restul testosteronicilor de la the nowadays Hollywood sunt inşi monosilabici, alături de care Schwarzenegger face figură de doctor în astrofizică.

Aşadar, unde mai sapă Hollywood-ul după actori? Sau: ce actori mai impune Hollywood-ul? Sau: mai impune Hollywood-ul actori, sau au lăsat povara castingului pe umerii spectatorilor de talk-showuri şi reclame la detergenţi?

Ce să spun… Acum abia aştept să-l văd pe Hugh Grant în rolul lui Aeneas şi, ca să urmăm linia de gândire dragă lui Oliver Stone, sper într-o Sigourney Weaver sau Grace Jones (tunate, bineînţeles!) în rolul Didonei.

Nu de alta, dar Hollywood-ul e din ce în ce mai polllllitically correct, se aude, dom’ McCarthy? 

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

Ori de câte ori tânjesc după aşa ceva…

… îmi amintesc că cei care au tânjit la vremea lor după aşa ceva, i-au călcat în picioare pe cei care pictau aşa:

Există un channel pe youtube: http://www.youtube.com/user/Evropae .

Evropae, cel ce îl utilează cu clipuri, are 24 de ani şi se reclamă a fi tradiţionalist. Om cu lecturile lui, nu puţine, după cum sugerează uploadurile. Channelul lui nu are o vechime decât de vreo jumătate de an. Are deja 553 de subscriberi şi 430 de prieteni.

Vedeţi ce vârste au prietenii şi subscriberii. Mai căutaţi şi cele câteva clipuri despre Corneliu Zelea Codreanu pe care Evropae le-a urcat pe youtube, din care vreo două sunt şi subtitrate.

Ciudat: printre clipuri, unul în cinstea lui Julius Evola, un tradiţionalist de marcă. Recent citeam că Evola a avut un contact susţinut până pe la începutul anilor ’20 cu pictura de avangardă: apropiat de-al lui Umberto Boccioni, Evola a cochetat cu futurismul şi cu dadaismul. După 1921, însă, abandonează arta şi se dedică studiului “oamenilor printre ruine…”

Evola a pictat, spre finalul carierei artistice, aşa ceva:

După care a scris despre Arc, Bâtă, Tigrii, Saluturi Fasciste, Regi Îngropaţi de Cler demoniac, Spade de nescos din Stâncă etc.

Spuneam că Evropae n-are decât 24 de ani şi se bucură de sprijinul a 553 de subscriberi şi 430 de prieteni. Parcurgeţi-i channelul.

Iar apoi, sit back and think thoroughly…

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

                                                  Literature 1 Large, de james koehnline (http://james119.deviantart.com/)

se-aude tropotul marii plecări

domnul pune urechea-n pământ

i-e frică şi tace

adulmecă norul şi piatra

ar vrea s-o mai aibă pe eva odată

să-i facă un abel mai nou

un cain mai voinic

             •

ce tropot de cărnuri

pârâie osul

iarba miroase-a lignit

şi eva zace prin scorburi

ascunsă de saţ

că ţine soarele-n burtă

şi luna-ntre ochi şi stelele-n unghii

                  •

se-aude tropotul marii plecări

şi domnul se-mbracă

în friguri şi-n cremeni

în roşu nesaţ

trânteşte scripca pe masă

când eva răcneşte-afundat

slobozind rotunzii bolunzi în băloasa ţestoasă

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

Am avut scandaluri pe tema lui Steve Vai. La un mic, la o bere, la un vin, mă rog… Că n-are feeling, că dă doar dân deşte, că sună precum conservele vechi, pline cu botulinic, că muzica e al’ceva decât ce face el etc….

Sunt român, deci m-a durut în cot de flapsurile pe care le debitau amicii – mie tot îmi plăcea Steve Vai!

L-am ascultat pentru prima oară destul de tardiv: aveam v’o 35 de ani, pricepeţi? Pă vremea aia mă excita major Joe Satriani, iar despre Steve Vai doar auzisem. Mi se părea doar un nume care sună aparte (insul e de origine italiană). De fapt, cre’ că la început, doar d-aia am vrut să văd ce şi cum face, pentru că îmi plăcea cum îi suna numele.

O chestie ciudată – habar n-am cum de mi-a intrat în minte numele lui. Parcă bântuia noosfera, aşaaa, pe bune că asta cred. Parcă mă tot pândea: hei, bovis, nu mă asculţi şi tu, odată şi-odată?

L-am ascultat, aşadar, la un uacman de rahat, pe când traversam Ungaria în 1995, ducându-mă spre convenţia mondială de Science Friction (sic! – aşa scria presa de la Glasgow) din Scoţia. 1995 a fost un an frumos. Recoltă muzicală acceptabilă, pe vremea aia. Vreau să spun că până şi muzica house avea snagă pă atunci, da’ suna mult mai industrial, ce-i drept. De fapt, ca să fiu cinstit, house-ul de atunci aducea puţin şi cu Tangerine Dream (Klaus Schultze, remember?), aşa că trăiam clipe ascultând RFI în nopţile de sâmbătă şi…

Scuze! Spuneam că  traversam Ungaria cu un autocar descleiat şi că Elvis Burlan, un amic constănţean, îmi dăduse să ascult Steve Vai de pe o casetă piratată. Acu’, voi ştiţi Ungaria: pustă, teren drept, autostradă, gulaş, mustaţă, plictis. Unguroaicele erau la dracu’ cu cărţi, la praşila-doua, aşa că n-aveai la ce să te uiţi, neam!

În consecinţă, am ascultat Alien Love Secrets, mda… Impact! Am dat uacmanu’ la maxim şi m-am ascuns într-un colţ al autocarului. Ăia nu mă lăsau să fumez, ai dracu’, deci făceam spume. Băi, băi, băi, băi, înebuneam şi alta nu! În mă-sa: aveam 35 de ani şi eu îl ascultam pe ins abia acum! Slavă domnului că nu murisem cu o zi înainte, că zău că mi-ar fi părut rău!

Bun. Aşa m-am contaminat. După ce m-am contaminat, mă apuc io să mă interesez despre individ. Aflu că a cântat cu Zappa (hopaaa!), aflu ce şcoală are, aflu de una, de alta, încep să-i caut discografia (că aşa i se zicea în electronicul timpuriu), îl ascult, mă infectează de tot, fac obsesii, încep să am scandalurile critice de care am spus la început etc.

Eh, şi apare insul la Bucureşti, în 2000. Mă duc la concert, la Sala Palatului, cu o prietenă. La concert mai era o prietenă. Nu, nu eram căsătorit pe atunci, doar mă pregăteam, dar nu cu vreuna dintre împricinatele menţionate.

Aşadar, la concert… Într-o lojă, pe dreapta… Acu’, voi îl ştiţi prea bine pe Vai: vibratto, fuzzuri, microfonii, teme în care melosul curat alternează cu the ultimate metal roughness, control la secundă al orchestraţiei, ritmuri alterate, show, nah, show cu un lungan pletos peste care chiar dacă nu bate vântul, zici că-i izbit de blizzard.

Ah, ce bine a fost! Orgasm auditiv, fraţilor!  N-am putut să plec nici măcar după ce s-a terminat partida. Zăceam lipit de un perete, spectatorii treceau pe lângă mine îndreptându-se spre ieşire, fata care mă însoţea căuta apă rece, că trebuia s-o ducă cineva acasă, totuşi, mie-mi părea rău că nu sunt beat, îmi părea rău şi pentru că nu făcusem cunoştinţă măcar cu v’o etnobotanică, ceva – ah, mi-era greu, greu de tot, să mă reîntorc în cotidianul sonor!

Măcar nu eram singurul. Frati-miu răcnea ca apucatu’ pe culoar:

- Unde sunt chitariştii români? Unde sunteţi, băh? Hai, v-aţi înghiţit saliva?

Încă şi-o înghiţeau, amărâţii. Nu dau nume, da’ i-am văzut eu. V’o doi rămăseseră afundaţi în scaune – neh, nu spui cine! – izbiţi de dambla, cu mâinile pe lângă trup şi privind în gol. Eh, după aia, i-am auzit chiar şi pă unii dântre ei că băgau la greu că feelingul lui Vai e deficitar, că tehnica nu e totul, că…

Dar, ştiţi ce se merită când vorbeşte gura fără tine: te pui în genunchi, dai capul uşor pe spaaate, caşti gura laaarg, închizi ooochii, şi, fără un sunet, aştepţi să-ţi primeşti dreptul, chiar dacă te mai îneci unpic! Aşa! Să afle şi leşinaţii ăia, ăia care abia mai suflau după partidă, cam cum se spală păcatele!

Trec anii. Băi, şi apare Vai din nou. La Polivalentă – ceea ce a fost o mare porcărie, ştiut fiind că Polivalenta sună bine doar pe la Cenacluri, da?

De data asta, ce să zic, ieram căsătorit, cu copil… Aşa că, iau Haralambina de-o mână şi hai la concert! Haralambina n-a avut voie să-şi ia căluţul de pluş, că cică riscam să ni-l salte ăia la intrare, că să nu fie contondent, să nu conţină etnobotanice, alea-alea. Intrăm. Lume, ciotcă! Jeg magistral. Popcorn prea puţin. Berea era ca apa şi holurile miroseau a cămin cultural. Umezeală. Pe scări, lumină chioară, de criză. Femeile mi s-au părut cam celulitice, iar băieţii cam străvezii.

Da’ nu-i nimic. Intrăm în arenă. Scările alea prea abrupte, că asta e arhitectura socialistă, les amis, să nu uitaţi, naibii, vreodată, că-i durea în cot pe vremea edificării de siguranţa ascultătorului. Da’ şi-acu’, cam tot aia e. Mă rog. O isterică deja ţipa pă un scaun, deşi pă scenă nu venise nimeni. Altminteri, lumea cam liniştită. Cam aburită. Cam apatică. Doar vaca aia, categoria-trei-la-leu, trăia clipe de neînţelegere. A agasat-o pe Haralambina.

- Las’ că ţipăm şi noi, îi spun fiică-mi’. Când vine Steve Vai, ţipăm cât putem.

- Da, da’ nu ca ea. Mă irită.

Irită, să-mi sară ochii c-aşa a zis! Unde naiba a deprins Haralambina lexicul ăsta? În fine. Între timp, pe scenă apare un gras. Cânta un fel de café-concert. Po urmă a schimbat tonurile, iar Haralambina l-a taxat instant:

- Vrea să cânte ca U2. Vrea ca U2!

Nu. Nu-i ieşea. Nu lu’ Haralambina, ci grasului. Fostului ginere prezidenţial nu-i ieşea sound-ul U2. Nici vocea nu-l prea ducea că uitase acasă CD-ul.

Dă-l încolo! Treaba e că po urmă a venit Steve Vai. De fapt, a adus mai întâi orchestra simfonica. Muzicieni tineri, viori, violoncele, contrabaşi (uri), secţie ritmică cât cuprinde (trei băieţi, cu clopote, tobe, bongosuri, vibrafoane etc), suflători, cu corn englezesc, cu tubă, cu tot – le lipseau doar buciumurile, al naibii să fiu! Aveau până şi un dirijor, un ăla la costum, cu cravată, nah.

Estimp, Steve Vai stătea ascuns în culisele alea de se văd bine. Încep ăia să cânte, da’ Steve Vai făcea pe mortu-n păpuşoi. Se repede unu’ de-al nostru să-i pupe mâna barosanului şi abia după aia, în sfârşit, omul se hotărăşte să intervină.

- Steve Vai, răcneşte Haralambina când îl vede, că îl ştia de pe Youtube.

- Steve Vai, am răcnit şi eu. Steve Vai!

Vaca aia dân faţa noastră a băgat zbierete de muarte. Cre’că făcea pe ea, ceva. Era cu un fraier care se uita la ea speriat, că el nu zbiera. Aia s-a apucat să facă semne cu deştele (alea cu doamne fereşte!), iar tipul s-a ridicat în piceoare, holbându-se de jur-împrejur.

- Taci, fă! – i-a strigat el bovinei.

- Hai că tac!

În sfârşit.

Ah, şi începe Steve Vai…. Ştiţi, mie mi-e frică atunci când unul care-mi place prea tare se produce live. Mi-e teamă să nu dea rateuri, mi-e teamă să nu mă dezamăgească, mi-e teamă să nu fi devenit eu prea ipocrit, mi-e teamă să nu mă fi lăsat organul simţirii, mi-e teamă să nu le displacă celorlalţi – în speţă, Haralambinei, că ştiam că Vai e cam experimental şi că ea e cam crudă la mental…

Dar, nu, nu! Vai face fiţele cu părul (brand personal, nu alta!) şi după aia chiar începe, ah, începe! Îmi fusese teamă şi că sunetul chitării lui n-o să se pupe cu orchestra simfonică, că a dat el nişte concerte cu metropolitana Amsterdamensis şi parcă nu prea se îmbucau sunetele, dar, nu! Nu – de astă dată, chestia sună plin, nu lasă locuri libere, nu are goluri de arhitectură armonică, chit că sunetele sunt lansate în Sala Polivalentă (bleaaaah!).

A băgat piese noi, da? Compoziţii noi, cu un altfel de sunet, cu altă amploare şi, mai ales, cu altă textură. Odată, am citit un manual american de scenaristică (îmi vine să zic puaaah încă o dată, dar trebuie să recunosc că ai multe de învăţat de acolo), am citit un manual de scenaristică, aşadar, şi am constatat că problema Hollywoodului este să-ţi arate că the character grows, the character changes and so on. Ei, bine, asta a fost principala senzaţie la concertul de acum: Steve Vai grows, Steve Vai changes – adică evoluează pe bune.

Mda. Am avut senzaţia că de când nu l-am mai văzut live, Steve Vai a găsit echilibrul subtil dintre compartimentul clasic şi cel contemporan. E o problemă de sunete în ansamblu pe care, cred io, a tot căutat-o de când scobeşte pân portative. De pildă, a avut un dialog chitară-saxofon care a sunat rotund, plin, perfect consonant, adică congruent, cum spun ortopezii când vorbesc despre articulaţiile impecabile, să zicem. Pentru cine îşi aminteşte de Emerson Lake & Palmer şi de Yes, ştiţi că sunetele lor, că textura muzicală per ansamblu dădea o senzaţie de neîmplinire – să iei Mussorgski şi să-l bagi electronic, cu melotroanele şi sintetizatoarele anilor ’70, de pildă, necesita o construcţie a timbrelor şi o asociere a instrumentelor care nu atingea, de fiecare dată, o potriveală fericită. Mă refer la potriveala care să-l satisfacă şi pe un ascultător de clasică şi pe unul de progresiv.

Ei, bine, asta i-a ieşit cel mai bine lui Vai. Punerea în acord a diferitelor surse sonore, instrumente de lemn versus instrumente electronice, astfel încât să obţină un sunet compact. Pe lângă asta, anumite piese băgate miercuri seara pe scenă, au avut certe legături cu perioada de început a lui Vai, sugerând reluarea un drum încheiat prematur prin decesul lui Frank Zappa. Eu unul am trăit în anumite momente cu impresia că asist la redeschiderea unei noi ere a vechilor trupe progresive (să ne amintim de Genesis, Gentle Giant şi King Crimson), la o sinteză a experimentelor încheiate la finele anilor ’70, când s-au impus torentele de bani ca principal genitor muzical. Exemplul lui Phil Collins care s-a aşezat pe locul lui Peter Gabriel este simptomatic, în context.

Mda. Mă bucur că Steve Vai a preluat ştafeta asta şi mă bucur că devine mult mai profund. Insul a învăţat să se retragă şi să lase sunetul în ansamblu să domine muzica, nu chitara să domine sunetul – de aici, o forţă mult mai mare în manipularea noastră, a teNbelilor care strigam la el de bucurie. În plus, dacă mai era posibil, şi-a diversificat de nemaipomenit, după cum spunea un vechi amic, dumnezeu să-l ierte, şi-a diversifiat de nemaipomenit, aşadar, timbrele chitării. Îndrăznesc să vă spun (deşi nu am expertiză, da’ vă rog să mă creditaţi) că la ora asta, Steve Vai are cea mai vastă paletă timbrală dintre chitariştii în viaţă. Sună a peşteră, a ploaie, a tunet, a clopot, a Steve Vai, a fiare scrâşnite, a viscol, ba chiar şi a chitară standard – şi asta, băgaţi la cap, într-un complex rotund, mult mai smooth decât acum 10 ani. În fond, un concert cu el în zilele astea, aduce cu o retrăire filogenetică a ontogenezei chitării, aha, ia-uite ce-am nimerit-o, tată!

Mă rog. Nici n-avea cum să nu fie aşa, cred. Steve Vai îţi dă senzaţia că improvizează, că-şi pierde controlul şi că toate sunetele şi temele pe care le scoate sunt rodul unei fantezii debordante, deliberat lăsate at lose, dar lucurile nu stau aşa: omul controlează tot. Îmi amintesc că am avut revelaţia asta acum 10 ani, când, la un moment dat, trupa lui de atunci a scăpat o dangă muzicală. Nu vreţi să ştiţi cum i-a privit Vai pe colaboratorii săi: furios, tiranic, frustrat, nazist. Cineva ieşise din rând (fusese o scăpare ritmică) şi asta îl înfuriase: îi mai lipsea doar uniforma cea neagră desenată de Hugo Boss în Germania interbelică (şi Lügerul, fireşte) ca să facă ordinea necesară pe scenă. (Oare o să cânte, vreodată, la Palatul Victoria?)

Lucrul a fost mult mai vădit acum, când a avut de armonizat o orchestră întreagă, iar semnele pe care le tot schimba cu dirijorul în toiul celor mai acerbe solouri, la care noi urlam, rătăciţi de pământul ăsta, au fost semn că insul, paradoxal pentru un rocker, calculează fiecare pas.

Paradoxal pentru un rocker, dar legitim pentru un profesionist, fie el din sfera artistică, nu aşa se spune? Aia e. Până şi în artă ai de respectat nişte reguli, iar Steve Vai continuă să le înveţe cu vârf şi îndesat. Ştiaţi că repetă 10 ore pe zi? Ştiaţi că a inventat pedale de distorsiune? Ştiaţi că a înfiinţat o bursă pentru tinerii muzicieni care nu au fonduri pentru a studia?

Şi, mai ştiaţi că se ocupă şi de albinărit?

Oh, da. Ăsta e Steve Vai. Hm, cine mă cunoaşte ştie că sunt cam orgolios, iar cel mai tare orgoliu al meu este să fiu eu şi numai eu. Da’, al naibii să fiu dacă n-am momente când aş vrea să fiu Steve Vai, măcar pentru câteva minute! Şi ştiţi de ce? Pentru că m-am prins de o chestie: chitara aia a lui nu e un instrument muzical, ci e o supapă pentru tot ceea ce-l bântuie, şi al naibii să fiu dacă n-aş vrea, din când în când, să mă bântuie şi pe mine fantasmele lui.

P.S. Haralambina n-a rezistat la tot concertul. Ea se culcă la ora 21.00, iar la ora 22.00 a capotat. În plus, avea chef să iasă în natură, în tufe, că WC-urile de la Polivalentă aduc cu sălile de gazare de la Majdanek după ce au fost golite de cadavre, să fim înţeleşi. Treaba e că am început cu ea, cu Haralambina, sper eu cu succes, campania anti-manele.

Nu ştiu la ce naiba s-o duc ca să încep şi o campanie anti-imbecili cotrocenici. Poate o vizită la poligon, la Băneasa?

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

Ce pleată avea Don Ross acum 5 ani!

Şi ce agitat era…

Ah, oui! On va se ballader un tout p’tit peu, de Brest à Pondicherry. Mă rog, Pondicherry e doar o chestie abia simţită în piesa de mai sus. Ah, Pondicherry?… Să nu uităm că D’Artagnan, între Cei Trei Mousquetaires şi După Douăzeci de Ani a tras o tură şi pe la Pondichery, pour combattre les vilains Anglais…

D’Artagnan a emigrat cu desăvârşire din paginile cărţilor, s-a rătăcit în filme mai mult sau mai puţin hollywoodiene, iar acum, odată cu adventul netului, aproape că a pierit de tot: mai sunt doar unii care, cu chiu cu vai, îşi mai amintesc de el, înainte de Mahapralaya lui individuală. Îl pândeşte exilul definitiv, cel de dincolo de neuroni, got that?

Iar Don Ross? Ce urmează după progresia hârtie-film-PC?

Unde-o să mai emigreze Don Ross, cel pornit tocmai de mai jos?

Rahat! Cine o să foreze straturile geologice din mnesys peste 200 k ani? Glimpse-urile de moment au cum să rămână, rătăcite măcar printr-un colţişor al noosferei publice, if I may put it so?

Adică: să ai încredere în persistenţa cărămizilor discrete, sau să nu mai speri că cineva o să le mai caute vreodată in the biggest recycle bin of all dimensions, cel amplasat cu bună ştiinţă la 14.000 M ani-lumină şi 30 de Kalpas depărtare de big crunch?

Antoine Dufour – vor mai exista trace amounts de-ale ascultătorilor tăi, at least, la finele marii călătorii?

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

Cărţile pe care le-am citit de cele mai multe ori n-au fost nici Un veac de singurătate, nici Ulysses, nici Casa Buddenbrook, nici Zgomotul şi Furia… N-am dat pagină după pagină, febril şi cu ochii scoşi de somn, nici la lectura lui Borges, nici la Andrei Makine, nici la Tolstoi şi nici la Dostoievski. Nu m-au trecut frisoane de plăcere sau de teamă nici în veghea din lan, nici urmărind călătoria pe mare pe urmele balenei, nici stând cu ochii aţintiţi la păţaniile unui cavaler nebun…

Pe aceştia toţi, ca să zic aşa, i-am ţinut minte din prima. Şi i-am citit pe îndelete. Aşezat. Cogitând. De parcă aş fi trăit o dragoste din aceea, matură, călduţă, la limita căderii în reluări perpetue.

Dar… Ah, ce să fac, o să recunosc că detractorii cititorilor de net au dreptate fir-ar să fie, dar nu mai pot să ţin chestia asta în mine şi mărturisesc: aaaah, am citit Winnetou de vreo opt – nouă ori, am parcurs, iuhuuu, După douăzeci de ani cam de tot atâtea ori (mai mult decât Cei trei muşchetari), iar Ultimul mohican mi-a stors lacrimi din ochi la ultimele paragrafe de vreo cinci-şase ori, fir-ar să fie…. Iar personajul care mi-a cerut să-i parcurg aventurile de cele mai multe ori este Corto Maltese, care nici măcar nu apare în paginile unei cărţi fără poze! Corto Maltese îmi cere şi acum, de fiecare Crăciun, să-mi rezerv câteva ore pentru a-l citi şi a-l vedea, prefăcându-mă că nu ştiu ce se petrece în paginile următoare…

Cât despre Cireşari – dumnezeule, cred că aveam vreo 43 sau 44 de ani când i-am citit pentru ultima oară. A câta oară să fi fost? A zecea? A unsprezecea?

Habar n-am şi nici nu contează.

Nu ştiu de ce dar am senzaţia că I ended by failing my parents and teachers…  Ei s-au străduit să-mi dea o educaţie, să mă atragă pe panta marii culturi, iar eu? Iar eu… eu ce mama dreacului am făcut?

Eu am ajuns să mă bucur cel mai mult de nişte lecturi… hmmm, de nişte lecturi care mă făceau cel mai mult şi mai mult să transpir, să le citesc cu ochii înroşiţi şi să dau paginile, fără măsură, una după cealaltă. Mie îmi plăceau personajele-şablon, cele pe care le iubeam de o mie de ori mai mult decât pe oricare alt personaj descris magistral şi care a făcut istorie în critică. Mă cutremurau păţaniile previzibile, dar care mă făceau să trepidez, eram agăţat de settinguri la limita kitsch-ului, dar care mă făceau să-mi imaginez lucruri şi mai şi, şi mai mari, şi mai teribile, şi mai mirobolante.

Eh, iar în galeria asta pe care nu ştiu de ce nimeni n-o s-o accepte vreodată ca făcând parte din cultură, ci, cel mult, dintr-un acquis mental publique, alături de reguli de circulaţie, amintiri urbane şi bancuri, ei bine, în galeria asta se află la loc de cinste Cireşarii. Încă îi iubesc. Încă mă emoţionează. Încă ţin cu ei şi, vai de cel care o să mă acuze de pasiunea pentru un gen telenovelistic revolut!

Cred chiar că încă îmi vor aduce lacrimi în ochi la finele celor cinci volume, pentru că, fiţi siguri că acum, după ce Tapirul mi i-a reamintit, o să le mai parcurg o dată aventurile. Oare de ce o s-o fac? Să fie doar din cauza a ceea ce Chiriţă însuşi a denumit “ograda copilăriei” şi pe care, dorind s-o regăsesc, pornesc din nou la drumul acestei lecturi cu speranţa că voi simţi din nou acea emoţie imbatabilă?

Sau Cireşarii, alături de toate celelalte page turners din anii ’60 – ’70 reprezintă altceva? Poate o poartă spre o lume simplă, corectă, controlabilă, où l’honneur est encore vertu?  De ce am citit toate aceste cărţi de atâtea ori, cu senzaţia că aş păcătui faţă de marea valoare pe care am citit-o, admit, în cu totul şi cu totul alt fel, adică lipsit de adrenalină şi de eliberarea masivă a endorfinelor… 

Habar n-am de ce sunt aşa. Habar n-am, dar ăsta mi-e păcatul şi iată că mi-am făcut curaj şi vi l-am recunoscut în faţă.  Cum ar fi făcut Corto, cum ar fi făcut d’Artagnan, cum ar fi făcut orice Cireşar care se respectă!

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

Mda… Sâmbătă dimineaţa, cu noaptea în cap, mă car – pe bune că mă car! Vreau să spun că mă duc în concediu şi că lipsesc trei săptămâni – chestie care deja mă face să salivez: o să beau bere făcută în casă, bueeyy, la patria ei de bere, la Bavaria, tată, sus la munte, la izvor!

Mă car la Füssen (la Höpfen-am-see, de fapt), în Algäu, ca să n-avem vorbe, da? Munţi, lutieri, disciplină, lacuri, ordine, palatele nebunului de Ludovic şi nu numai, rigoare, mai ieftin ca la noi ş.c.l., m-aţi priceput? Ah, încă ceva: la Füssen venea şi Richard Wagner cu trenul când îl vizita pe amicul său, nebunul de Ludovic le deuxième.

Booon! Estimp, nişte preteni (Mike, Mack cel Groaznic şi HNU) au avut grijă de cadenţa mea publicistică – ei au zis aşa: dacă ăsta şi-aşa a plecat, naibii, să testeze pantaloni tirolezi şi yodlere (în fine…), hai că-i publicăm noi o cărticică. Cărticica se numeşte Adrenergic! şi o scoate The Ugly Bad Bear, la Millenium Press. Dacă The Ugly Bad Bear are snagă în instalaţie, Adrenergic! o să apară la Bookfest şi va fi primul post pe hârtie pendinte de acest blog, hi, hi!

Dacă nu, nu! Ugly Bad Bear tot o să rămână cu snagă în instalaţie, iar cartea o să apară, oricum, înainte să revin în Vaterland.

O chestie despre Adrenergic! În timp ce l-am scris, am ascultat, non-stop, două albume (pe vremuri, muzicienii lansau albume, nu single-uri) : Elemental, cu Tears for Fears şi Ten Summoner’s Tales, cu Sting.

Soyez sages, les enfants!

p.s. – mulţam fain, Mack, pentru răbdarea de a culege Adrenergic!

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

George Enescu spunea că „nu are rost să împarţi muzica în muzică simfonică şi muzică uşoară, ci în muzică bună şi muzică proastă” – fapt reconfortant, în opinia mea.

Cu toate acestea, lumea (lumea criticii!) rămâne preocupată de împărţiri, subîmpărţiri, clasificări, design de tabele etc., de parcă specia domniilor lor ar fi lovită de o filoxeră taxonomică irepresibilă.

Cred că sunt vreo trei săptămâni de când am avut o discuţie cu Mike Hăulică la un schimb de cărţi. Ne-am întâlnit noi pe strada Şelari

 

 

şi am reluat o discuţie întreruptă – cel mai probabil – acum vreo 13 – 14 ani: cine este literatura hard S.F. şi ce vrea ea. Discuţia a fost relansată de o minge ridicată la fileu pe blogul Cititorului SF, discuţie în care m-am vârât şi eu pentru că, sincer, nu am mai citit producţii S.F. recente şi eram extrem de curios încotro bat subiectele actuale.

 

 

Am aflat că, pe lângă pleiada de fantasy-uri furibunde, există un nucleu de autori hardcore, care nu fac rabat de la ceea ce înseamnă o poveste bazată pe un filon ştiinţific consistent. Cum eu sunt o fiinţă şchioapă mental, în sensul că mare parte din ştiinţele mele exacte (chimia  organică, fizica, matematica) se încheie cam pe la nivelul clasei a X-a (aşa cum se făceau în anii 70), mi-am pus de nenumărate ori problema cum aş putea să creeez un text hard SF bazat pe acele ştiinţe la care am avut un acces mai profund şi cu care interacţionez cât de cât, adică biochimia, genetica, microbiologia.

Prin urmare, am scris o nuvelă pe care, mai în glumă, mai în serios, am subsumat-o genului hard SF – Epideemia. Cu ocazia schimbului de cărţi, Mike mi-a spus, oarecum amuzat, că i se pare forţată încadrarea: în mentalul cititorilor de gen contemporani, literatura hard SF are ca ştiinţe conexe, de regulă, fizica şi IT-ul, biologia şi genetica fiind, cel mult, elemente de coloratură. Cum eu o ţineam tot pe-a mea (cum că o speculaţie ştiinţifică, indiferent de tipul ştiinţei, poate să genereze un text subsumabil literaturii hard SF), Mike m-a rugat să scriu un articol pe tema aceasta: unde începe şi unde se termină literatura hard SF?

 

 

Din păcate, sunt o fiinţă dezordonată. Colac peste pupăză, nu am nici cea mai elementară pregătire care să-mi permită un excurs critic susţinut. În consecinţă, m-am apucat să scriu articolul cu pricina pentru Mike, numai că a ieşit cu totul şi cu totul altceva decât dorea el.

Cu toate acestea, Mike a fost amabil şi a publicat articolul în Nautilus online.

Aşadar… cui slujeşte împărţirea literaturii în genuri majore şi genuri minore?

Nu vă speriaţi: n-am fost în stare să dau un răspuns. Având în vedere, însă, că articolul cu pricina nu este adresat doar cititorilor de SF, ci, mai ales, cititorilor lipsiţi de prejudecăţi, îmi permit să vă pun un link către el.

Cu alte cuvinte, articolul este aici.

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

După ce m-a ascultat, doamna aceea mi-a spus câte ceva despre Upanişade (nici pân’acu’ nu mi-am făcut curaj să le citesc). Despre Zamolxis (p’ăsta îl ştiu fuaaarte bine). Despre proiecţii extracorporeale şi despre spiciul lui Vişnu când s-a văzut cu Arjuna, atunci, înainte dă caftu’ ăla dă la Kurukshetra (vorbesc despre Bahagavad Gita, les amis ), după care m-a lăsat aşa, cam nerezolvat şi cu explicaţiile cam plutitoare.

 

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

 

 

 Mă rog, în anii ăia am trecut şi pă la Alfred Jarry şi pă la Gellu Naum şi tot aşa, fericit că-mi găsesc (nu-i aşa?) modele întru estetică, modele dă la care se inspiraseră şi Kalkus (Le Concombre Masqué) sau Mordillo, mari creatori dă bede într-o revistă de stânga ajunsă până pe plaiurile noastre, revistă reactualizată fulminant în Derapaj, de Ion Manolesco, dacă îmi permiteţi.

 

 

 

 Şi pe urmă: blonk! S-a tăiat filmu’. S-a tăiat odată cu capacitatea mea de a asculta Close to the Edge, dă Yes, să zicem, s-a tăiat odată cu interesul pentru experimentele muzicale ale lui John Cage şi Gentle Giant. Cre’ că murisem într-un fel. Am mai auzit dă un mort dân ăsta, Big Master Reiki pre numele său curent, care a uitat într-o lună iunie, pare-mi-se, toată matematica dă Olimpiade pe care i-o posedau sinapsele/circuitele reverberante/şi ariile inteligent cartografiate pă creierul uman dă un distins anatomist.

 La acea moarte a mea, printre altele, mi-am jurat că în viaţa mea remanentă n-o să mai pun nicicând mâna p’o carte care să se asemene câtuşi de puţin cu Ulysses – o pledoarie cam întortocheată despre Dublin, despre oamenii din Dublin, despre temelia mentală a Dublinului şi despre parazitările la care este supus acelaşi Dublin, devenit lăcaş al unei odisei perfecte, o odisee d’aia dă să chinuie să respecte canoanele clasicismului… Mă refer, vedeţi bine, doar la plot şi la setting, nu la componenta literară (întrucâtva textualistă) a lui Ullyses, nefiind io echipat enzimatic pentru asemenea consideraţii.

 Booon! Şi iată că primesc în luna mai un cadou care se numeşte Cartea Neagră. Autor, Orhan Pamuk. Orhan, ăsta, e un turc care nu prea are mutră de turc – printre altele, îi lipseşte mustaţa. Ştiam că luase premiu’ ăl mare, şi mai ştiam că-l ameninţaseră nişte fundamentalişti dă pă la iel d’acasă, că-i fac şi că-i dreg dân cauză că dăduse în vileag neşte probleme de-ale turcilor cu armenii – vorbesc despre un genocid, da?

 Ei, şi primesc eu cartea. Mă cam uit la iea. Da’ dacă i-or fi dat ăia premiu’ ăl mare aşa, la derută, pen’ că Orhan avusese o poziţie cam intransigentă faţă dă trecutul turcesc? Dacă îl sprijineau doar aşa, la hanga, ca să-l îndemne să dea şi mai mult pă gură/cerneală/display?

 Hm, ce să fac… Primisem o carte cadou, aşa că mă apuc s-o citesc şi, oh, întrevăd în rîndurile ei cîte ceva care mi-a amintit dă Ulysses, chestie care m-a făcut s-o pun la loc în raft şi să mă uit la ea dă departe, citind alte şi alte chestii.

Mda. Am lăsat-o io v’o două săptămâni. Numai că, muşcasem nada! Simţeam cum imagini dîn carte încep să-mi cam dea ghes. M-am tot gândit io la iea, şi iar m-am gândit, până ce mi-am dat seama că, pă lângă trimiterile, îndepărtate şi vagi, către derbedeu’ ăla dă Ulysses,  în cartea lui Pamuk se mai simţea ceva subtil. Cre’ că iera un fel dă miros, sau dă muzică îndepărtată, extrem dă difuză, precum vântul de fond rămas din alte vremuri, aşa că, ia, tată, cartea dân raft şi mai dă-i paginile niţel, ca să vezi ce naiba o fi vrând turcu’.

 Mai citesc io v’o sută dă pagini şi încep să-l „văd” bine pă unu’ dântre personajele principale, Celâl Bey, mare blogger (da’ pă hârtie!) la Istanbul. Interesant este că, deşi apărea printre primii pă generic, Celâl este creionat aproape exclusiv dân depoziţiile celorlalte personaje, care ba şi-l amintesc, ba îl povestesc, ba ziceau că abia îl văzuseră etc. Şi aşa, dus de mînă de un invizibil Celâl, după v’o 200 dă pagini m-am cufundat cu totul în text – în tot acest timp, pe lângă misterul abia simţit, ceea ce mi-a lipit cartea dă mână a fost un stil realmente flamboyant, dublat de frecvente ieşiri în decor. Acestea din urmă mi-au dat la un moment dat senzaţia ameţitoare că autorul are chef s-o pornească pă nu ştiu cîte fire dă plot în acelaşi timp.

 Nu a fost aşa. Dăloc nu a fost aşa. Orhan Pamuk are, într-adevăr, geniul de a organiza magistrale ieşiri dân decor, iar acestea, deşi n-au nici o legătură cu plotul, potenţează textul ceva dă speriat. Printre altele, ne este prezentat un aşa-zis articol al lui Celâl (acesta este jurnalist, dar durează mult până să-ţi dai seama că Celâl a scris articolul şi nu chiar Pamuk-povestitorul, el însuşi jurnalist într-o vreme – vom reveni asupra echivocurilor practicate cu măiestrie de scriitor). În articolul cu pricina, autorul (Celâl? Pamuk?) îşi pune problema secării strâmtorii Bosfor, din motive geologice. De altfel, acest capitol este primul cârlig lansat de autor prin care dezvăluie adevăratul personaj al romanului: mă refer la oraşul Istanbul, fost Constantinopol (Ţarigrad, pentru alţii). Problemele lui Celâl în acel articol sunt:

 1) ce se va întâmpla cu oraşul lipsit de apa care îi dă şarmul (am fost dă câteva ori p’acolo şi pot să zic cu mâna pă inimă: Bosforul e cea mai frumoasă strâmtoare dă pă pământ), şi ,

 2) ce se va descoperi pe fundul strâmtorii după secarea acesteia – prilej de a deambula în jurul gunoaielor, a morţilor ucişi pe drept şi pe nedrept, a automobilelor căzute în strâmtoare, a corăbiilor şi a galerelor dispărute, a comorilor pierdute etc.

 

 

 

 Orhan nu face o simplă trecere în revistă a obiectelor ce zac pă fundul Bosforului, el inventează istoria fiecăruia dintre ele – de pildă, povesteşte despre Merţanul unui mare mafiot ajuns pe fundul apei (Merţanul) şi ne spune cine a fost mafiotul, de ce a fost împuşcat, când şi unde a fost împuşcat, cine o făcuse, ce făcuse mafiotul în copilărie, cum urcase scara ierarhică şi tot aşa.

 Altminteri, plotul romanului e absolut simplu. Nevasta unui avocat dispare de acasă, iar avocatul (Galip) pleacă în căutarea ei. Galip bănuieşte că soţia sa (Ruya = vis) s-ar fi ascuns la fratele ei, adică la Celâl Bey, marele columnist, care şi el a dispărut de acasă, lucru cu atît mai ciudat cu cât acesta din urmă trebuia să întâlnească o gaşcă de iengleji dă la bibisi, teribili de interesaţi dă cine e Turcia şi, implicit, dă Celâl, un cronicar citit, iubit şi urmărit cu sufletul la gură dă toată turcimea, cronicar care a scris zi de zi, vreme de ani la rând, câte o analiză jurnalieră despre cam tot ceea ce ar însemna turcul/turcoaica/Turcia, începând din decada 60 până în anii 90, când are loc păţania.

 Căutarea avocatului îl duce prin mai tot Stanbulu’ – cam în felul în care Bloom şi Daedalus se învârt prin Dublin – ajungând pă la vechi prieteni, pân mahalale, pă la casele mari, pă la restaurante, iar tot ceea ce avocatul vede devine materie de disecat pentru Orhan Pamuk. Obiceiuri, fundamentalisme, problema femeii, problema înapoierii Turciei, arhitectura exploziv-mitocănească, gunoaiele, filmografia turcească, homosexualitatea în general şi a lui Mevlana, în special, acesta din urmă fiind un mare filozof, creatorul şcolii sufite a dervişilor rotitori, care predică toleranţa, Bayazid (cam gay, şi iel…), luptătorii de kuresh, revistele pentru copii, revoluţiile turceşti, organizaţiile anarhiste care nu-s’ în stare să-şi definească scopurile etc.

 

 

 

 

Ce vreau io să spun e că Orhan ajunge la un moment dat să recreeze, aşa, pă nesimţite, O Mie şi Una de Nopţi – un sequel contemporan, înţesat cu multe dintre problemele pe care şi le pun până şi românii, admiţând că ar mai exista români care să-şi pună probleme… Una dintre probleme este, bien sûr, raportarea la Occident, chestie pe care turcii o resimt şi ei, cu vârf şi îndesat, mai ales că Orhan recunoaşte că le-a fugit puiu’ cu aţa după ce au ratat finala de la asediul Vienei, atunci, când un Cantacuzin dădea cu ghiulele dă paie în austrieci, aşa, din pohta ludică de a-şi trăda suzeranul… Eh, cum-necum, e de menţionat că soluţiile turceşti pentru a rezolva înapoierea faţă dă Ioropa sunt extrem de asemănătoare cu cele dâmboviţene. Printre altele, duc la anularea turcităţii bazale, care nici ea nu scapă, însă, de disecţia meticuloasă a lui dr. Pamuk

 

 

 

 Mda. O Molly pe care o cheamă Ruya, un Boylan pe care îl cheamă Celâl (relaţia dintre cei doi, frate şi soră, atinge ambiguităţi absolut delicioase) şi un Stephen Daedalus pe care îl cheamă Galip şi e avocat. Dar, să reduci Cartea Neagră la un altfel dă Ulysses, a fost doar consecinţa unui feeling de-al meu, pentru că, altminteri, romanul lui Pamuk miroase ca în Pamuk, se aude şi te face să tresari ca în Pamuk şi, mai ales, te obligă să oscilezi de parcă ai surfa pă www, între Istanbulul de acum şi cel otoman.

 Vreau să zic că lectura m-a epuizat şi că, oricât de întortocheată iera, mă făcea să dau paginile una după alta, de parcă aş fi citit un thriller. Acu’, vreau să iau, cumva, calea Stanbulului. Pamuk mi-a reamintit cum e p’acolo şi a mai şi băgat zest cu nemiluita, făcând trimiteri la motivul şahului deghizat din O mie şi Una de Nopţi. Lăsând la o parte trecerea în revistă a sultanilor reali care, imitând povestea, obişnuiau să se deghizeze pentru a vedea ce mai zice strada (mă rog, uliţa…), Pamuk transferă motivul între personajele sale, astfel încât, la un moment dat, nu mai poţi să-ţi dai seama cu certitudine, cine care e, sau dacă nu cumva autorul, însuşi, nu este şi el vârât pân acţiune, suferind (dacă e Galip) sau bucurându-se (dacă e Celâl).

De fapt, printre multe altele, Cartea Neagră vorbeşte cel mai mult despre disoluţia personalităţii şi despre jocurile, conştiente sau nu, prin care ne ascundem trăsăturile şi firea. Aceste  jocuri, lasă Pamuk să se înţeleagă, ajung să ne coste viaţa, chestie care nici măcar nu-i mare brânză dacă iei în considerare hecatombele de tot felul pe care le-au iniţiat, în timp, turcii.

 Iar viaţa aia care ajunge preţ, este atât cea despre care vorbeam în primele paragrafe, cât şi cea biologică; Pamuk spune foarte apăsat chestia asta, vorbind despre Celâl Bey, bloggerul pe hârtie dă ziar.

 

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

Feed enhanced by Better Feed from Ozh