Archive for the Tag 'anarhia kult'

 

Mi-a apărut o carte

Fotografie0496

 

Fotografie0497

 

Fotografie0501

 

Fotografie0502

 

Fotografie0503

 

Fotografie0504

 

2-map-colonel-fawcett-expeditions

 

 

Se cheamă: „Ne vom întoarce în Muribecca”

Toccata și Fuga în Re minor – lumbago

Am o criză de lumbago. Iau analgezice și nu-s obișnuit cu medicamentele, nu le suport. Mai iau și diazepam, așa, pentru efectul miorelaxant.

Juergen Wolf interpretează Toccata și Fuga în Re minor într-o catedrală din Leipzig, Sfântul Toma pre numele ei. Sau Sfântul Nicolae, nu sunt sigur, sunt amețit de medicamente.

Analgezicele plus muzica, bașca diazepamul, alcătuiesc cocktailul. Sunetele o iau pe căile celui de-al optulea nerv cranian, nasc potențiale de membrană, se tamponează cu impulsurile din SRAA, bine modulate de moleculele farmacologice, declanșează pompe ionice, debușează în mareea de neurotransmițători ce scaldă cortexul – mulți dintre neuroni, dimpreună cu axonii și dendritele, băltesc de endorfine, serotonină, GABA, dopamină – dar astea sunt doar niște hors d`oeuvres, precare, neștiute: cică alcătuiesc sufletele noastre nemuritoare. Îmi lipsește un ceai verde și-mi amintesc… citeşte mai departe

Kröller-Müller

 

krollermollergebouw

 

Să ne imaginăm că doamna M.V. sau doamna D.P. sau perpetuu inexistenta doamnă I.Ț., soții de oameni bogați, care țin pagina întâi a presei online, ar fi cuprinse de plictiseală. Dacă s-ar întâmpla așa, atunci, pe la vârsta de 35-36 de ani, ele s-ar apuca de un  curs de „înțelegere a artei” și, poate că după vreo două-trei decenii, ne-am alege și noi cu un muzeu de pus în ramă.

În realitate, însă…

În realitate, însă, n-o să rămânem decât cu niște colecții rătăcite prin case de care nu se aude. Ieri am vizitat colecția familiei Macovei, din strada 11 Iunie – picturi de Petrașcu, Ciucurencu, Tonitza, Pallady, Maxy, Țuculescu, printre piese… citeşte mai departe

Domnului George Anania, dincolo…

 

george-anania194h1

 

Eram foarte aproape de dânsul atunci când a plecat. Extrem de aproape. Ne despărţeau doar două etaje, doar patru rânduri de scări, doar câţiva metri. Nu credeam c-o să ne abandoneze şi tot amânam vizita pe care i-o promisesem, pe care le-o promisesem…   Un om delicat, nu se băga în faţă, vorbea puţin şi cu miez. Îşi ştia bine boala şi o ştia de mult. Rabi mi-a spus povestit că odată, domnul George Anania i-ar fi spus aşa:

– Boala nu trebuie să ne împiedice să facem ceea ce avem de făcut.

Drept pentru care dânsul nu s-a lăsat. Liniştit, fără iureş, fără figuri de stil şi fără zarvă – nu prea era… citeşte mai departe

Reflexia

 

http://flame013.deviantart.com/

Oare cum stăteau lucrurile pe vremea când nu existau oglinzi ?  Ia fiţi atenţi :  acum două – trei sute de ani, în cea mai mare parte a caselor (acolo unde erau case) nu existau nici oglinzi, nici geamuri, nici nimic altceva care să-ţi reflecte chipul.

Nu vedeai decât trăsăturile celorlalţi şi, cel mai bine, îi ştiai şi îi interpretai pe cei din jur. De tine însuţi habar n-aveai :  aveai chipul prelung sau rotund, aveai sprâncene groase, sau nu, aveai ochi iuţi, sau blegi, aveai o mimică vie, sau adormită ?  Ce chestie bizară, nu te cunoşteai mai deloc – dacă-ţi vedeai figura de două-trei ori în viaţă …

Iar lucrurile… citeşte mai departe

Mi-au publicat o carte, adică lansarea lu’ “moi”

 

 

“Ei”, adică prietenii de la “mi-au publicat o carte”, sunt Editura Millenium Books.

Cartea se cheamă Skipper de Interzonă şi e un text pe care am dat să-l public pentru prima oară în 1995, în Antologia Nemira pe care o pregăteam pentru Worldcon-ul de la Glasgow… Pe vremea aia, Skipperul era doar o nuvelă. Mi-a fost tradusă în engleză, dar n-am apucat s-o verific în timp util, aşa că n-am mai tipărit-o.

Şi bine-am făcut.

După vreo cinci ani, i-am trimis Skipperul lui Mike Hăulică. Nu-mi mai plăcea, aşa că l-am mai scris o dată înainte să apară on-line, în revista Lumi Virtuale. Pe vremea aia, Skipperul tot nuvelă era. Speram… citeşte mai departe

Corbul Haralambinei

 

 

 

Maître Corbeau, sur un arbre perché,
Tenait en son bec un fromage bon pain (ahem!)
Maître Renard, par l’odeur alléché,
Lui tint à peu près ce langage :
“Hé ! bonjour, Monsieur du Corbeau.
Que vous êtes joli ! que vous me semblez beau !
Sans mentir, si votre ramage
Se rapporte à votre plumage,
Vous êtes le Phénix des hôtes de ces bois.”
A ces mots le Corbeau ne se sent pas de joie ;
Et pour montrer sa belle voix,
Il ouvre un large bec, laisse tomber sa proie.
Le Renard s’en saisit, et dit : “Mon bon Monsieur,
Apprenez que tout flatteur
Vit aux dépens… citeşte mai departe

Şi, buf, la greci, lângă Delphi!

 

 

… aşadar, fiţi atenţi: buful era pus la loc sigur, în ascunzătorile cele mai dosite de pe vapor (veneam cu electronice şi cafea de la Anvers, plus blugi şi ţigări de toate naţiile de la Tripoli de Liban), iar noi ne îndreptam, fericiţi, spre casă – casa se numea şi atunci, ca şi acum, România, numai că era mai socialistă şi nu găseai în ea de nici unele. Nu fusese un voiaj lung: abia dacă lipsisem vreo două luni din ţară dar, cu toate astea, băieţii se bucurau din cale afară şi mă întrebau pe mine, învăţăcel la prima ieşire pe mare, botezat la dublu şi la Bosfor şi la Oceanul Atlantic… citeşte mai departe

Cele 500 de cuvinte ale domnului Mishima

 

 

N-am ţinut în mână nici o carte de Yukio Mishima până acum. Sunt doar trei zile de când mi-am cumpărat pentru prima oară un roman de-al lui şi, uite ce chestie, mi-e o teamă cumplită să mă apuc să-l citesc din scoarţă în scoarţă. Sunt trei zile de când nu fac altceva decât să deschid prima pagină a romanului şi s-o parcurg pe îndelete, să-mi fac o ţigară forţoasă (tutun Van Nelle, Zware Shag, nu altceva!) şi să mai citesc pagina o dată, cât se poate de lent, agale, prefăcându-mă că aş avea un handicap de lectură. Mă păcălesc că mă poticnesc de ceva, doar-doar să am motiv să deschid… citeşte mai departe

elefantul

 

elefant prăvălit în omăt

împrăştie aburi

tresaltă

îl îngroapă ninsoarea

ochii-i se cască

nu zăreşte nimic

ştii bine că moare

uite-l că moare

 

e mort

 

din burtă o să-i plouă la vară pe dos

şi stelele-o să-i bâzâie-n ochi

soarele-o să-l despice în două

iar luna o să-l rupă-n bucăţi

(de mult îl pândea)

ştiind bine că-i mort

 

elefantul e mort

 

fii atent c-o să duhnească la vară

adulmecă-l bine de acum

uită de viscol

şi vezi-l de carne

vezi-l de pui

vezi-l de piei şi de păr

vezi dacă are pietre prin oase

ascultă ce vifor… citeşte mai departe

HOKUSAI

 

 

Măi, tovarăşi şi fraţi fleoreo…

Mai sunt numai şase (6!) zile de Hokusai la MNAR!

Sunt două saloane full de stampe, din cele care prevestesc cu nesaţ (deşi destul de distant), chiar şi bedeurile japoneze contemporane – manga. Manga se numeau încă de pe vremea maestrului şi reprezentau, uMpic, altceva, dar asta e altă problemă. La MNAR, însă, daţi de fineţe şi linişte, subtilitate a detaliilor dosite pe unde nu te aştepţi, culoare discretă şi personaje cu atitudine, puncte de vedere alese cu schepsis şi, bineînţeles, pândind din absolut toate lucrările, Domnul Fuji…

Ar fi păcat să rataţi.

Thomas din Liubice, apa şi defunctul

 

 

Gustav (von) Aschenbach ia o barcă (gondolă…) de la San Marco la Lido.

Trece apa dar nu-i dă barcagiului nici un sfanţ.

Cu toate astea, Gustav moare. Numai că, între timp, apucă să se îndrăgostească de un june polonez.

De-aia nu i-a plătit tainul gondolierului? Şi, oare, tot din cauza lui Eros cel dionisiac şi indian ajunge Gustav să se prostească precum bătrânul roşcat pe care îl dispreţuise în timp ce venea la Veneţia?

HOLLYWOOD: TESTOSTERON ÎN CĂDERE LIBERĂ

 

sau uite cum Fotbalul ia locul Rugbyului…

 

 

 

În filmul „Troia” ne-am trezit cu Brad Pitt în rolul lui Ahile. A reieşit un Ahile imberb, epilat, discret isteric, care se comporta precum un infant răsfăţat: de pildă, bătea din picior. Era un Ahile care deprinsese de la regizor coregrafia marţială extrem orientală şi care nu avea volum când îl apucau năbădăile. Una peste alta, te întrebai de ce n-a băgat regizorul în film şi pe unul cu un pistol, să-l împuşte odată pe Ahile ca să nu se mai chinuie.

Ca să fie foarte clar, adevăratul Ahile arăta aşa (cre’că e ăla dîn stânga, cum priveşti…)… citeşte mai departe

Schisma

 

Ori de câte ori tânjesc după aşa ceva…

… îmi amintesc că cei care au tânjit la vremea lor după aşa ceva, i-au călcat în picioare pe cei care pictau aşa:

Există un channel pe youtube: http://www.youtube.com/user/Evropae .

Evropae, cel ce îl utilează cu clipuri, are 24 de ani şi se reclamă a fi tradiţionalist. Om cu lecturile lui, nu puţine, după cum sugerează uploadurile. Channelul lui nu are o vechime decât de vreo jumătate de an. Are deja 553 de subscriberi şi 430 de prieteni.

Vedeţi ce vârste au prietenii şi subscriberii. Mai căutaţi şi cele câteva clipuri despre Corneliu Zelea Codreanu pe care Evropae le-a urcat… citeşte mai departe

colind terminal

 

                                                  Literature 1 Large, de james koehnline (http://james119.deviantart.com/)

 

se-aude tropotul marii plecări

domnul pune urechea-n pământ

i-e frică şi tace

adulmecă norul şi piatra

ar vrea s-o mai aibă pe eva odată

să-i facă un abel mai nou

un cain mai voinic

             •

ce tropot de cărnuri

pârâie osul

iarba miroase-a lignit

şi eva zace prin scorburi

ascunsă de saţ

că ţine soarele-n burtă

şi luna-ntre ochi şi stelele-n unghii

                  •

se-aude tropotul marii plecări

şi domnul se-mbracă

în friguri şi-n cremeni

în… citeşte mai departe

ESTIMP, STEVE VAI…

 

 

Am avut scandaluri pe tema lui Steve Vai. La un mic, la o bere, la un vin, mă rog… Că n-are feeling, că dă doar dân deşte, că sună precum conservele vechi, pline cu botulinic, că muzica e al’ceva decât ce face el etc….

Sunt român, deci m-a durut în cot de flapsurile pe care le debitau amicii – mie tot îmi plăcea Steve Vai!

L-am ascultat pentru prima oară destul de tardiv: aveam v’o 35 de ani, pricepeţi? Pă vremea aia mă excita major Joe Satriani, iar despre Steve Vai doar auzisem. Mi se părea doar un nume care sună aparte (insul e de origine italiană). De fapt, cre’… citeşte mai departe

Îmbătrânim odată cu www.

 

Ce pleată avea Don Ross acum 5 ani!

Şi ce agitat era…

Ah, oui! On va se ballader un tout p’tit peu, de Brest à Pondicherry. Mă rog, Pondicherry e doar o chestie abia simţită în piesa de mai sus. Ah, Pondicherry?… Să nu uităm că D’Artagnan, între Cei Trei Mousquetaires şi După Douăzeci de Ani a tras o tură şi pe la Pondichery, pour combattre les vilains Anglais…

D’Artagnan a emigrat cu desăvârşire din paginile cărţilor, s-a rătăcit în filme mai mult sau mai puţin hollywoodiene, iar acum, odată cu adventul netului, aproape că a pierit de tot: mai sunt doar unii care, cu chiu cu vai, îşi mai amintesc de el, înainte de Mahapralaya lui individuală. Îl pândeşte exilul definitiv, cel de dincolo… citeşte mai departe

LEAPŞĂ TARDIVĂ CU CIREŞARI (de la tapiru’)

N-am ce să fac. Trebuie s-o zic p’a dreaptă. Am să mărturisesc.

Cărţile pe care le-am citit de cele mai multe ori n-au fost nici Un veac de singurătate, nici Ulysses, nici Casa Buddenbrook, nici Zgomotul şi Furia… N-am dat pagină după pagină, febril şi cu ochii scoşi de somn, nici la lectura lui Borges, nici la Andrei Makine, nici la Tolstoi şi nici la Dostoievski. Nu m-au trecut frisoane de plăcere sau de teamă nici în veghea din lan, nici urmărind călătoria pe mare pe urmele balenei, nici stând cu ochii aţintiţi la păţaniile unui cavaler nebun…

Pe aceştia toţi, ca să zic aşa, i-am ţinut minte din prima. Şi i-am citit pe îndelete. Aşezat. Cogitând. De parcă aş fi trăit o dragoste din aceea, matură, călduţă… citeşte mai departe

ADRENERGIC! – un post pe hârtie

front-corn-sebastian-adrenergic2


Mda… Sâmbătă dimineaţa, cu noaptea în cap, mă car – pe bune că mă car! Vreau să spun că mă duc în concediu şi că lipsesc trei săptămâni – chestie care deja mă face să salivez: o să beau bere făcută în casă, bueeyy, la patria ei de bere, la Bavaria, tată, sus la munte, la izvor!

Mă car la Füssen (la Höpfen-am-see, de fapt), în Algäu, ca să n-avem vorbe, da? Munţi, lutieri, disciplină, lacuri, ordine, palatele nebunului de Ludovic şi nu numai, rigoare, mai

CULTURA MEA NU E CULTURA LOR

 

Aflu, recent, că trebuie să mai butonez – deşi, senzaţia fundamentală este că toată lumea ar trebui să persiste în efortul de a butona, de a mai citi câte ceva… Dar, nu! Doar eu trebuie să mai butonez, parce que je ne suis qu’un vulgaire net wanderer…
Oare de ce-mi pare îndemnul ăsta, cu a sa discretă patronizing flavour, dovada unui provincialism cu parapon?
Păi, în primul rând din cauza unui ins mai bătrân care, într-un elan cu mult preinternetic, comunica, urbi et orbi:
- Nulla dies sine linea!
După care a murit într-o maree de