Români,
V-am făgăduit din prima zi a noii Domnii să vă duc la biruinţă; să vă şterg datoriile şi să vă achit toate creditele, să vă trag duşmanii în ţeapă în Piaţa Victoriei; v-am făgăduit să trăiţi bine!
Iată că a sosit ceasul celei mai sfinte lupte, lupta drepturilor strămoşeşti pentru o monedă unică şi pentru integrarea bisericii în circuitul impozitelor europene, pentru ridicarea Catedralei Neamului inclusiv,

Români,
Vă ordon: treceţi Tisa!
Zdrobiţi vrăjmaşii din perfidul Albion şi din Ţările de Jos! Dezrobiţi din jugul multicolor al monedelor făr’ de căpătâi pe fraţii noştri neîmpliniţi în ale conturilor BCE! Reîmpliniţi în trupul ţării conturile străbune ale lui P. şi N. şi C. şi iarăşi C., ba chiar şi U., atrageţi în circuitele bancare codrii voievodali ai Bucovinei puşi la pământ de confraţii noştri în ale arcului guvernamental, permiteţi subcontractorilor să investească în ogoarele şi plaiurile voastre, că voi nu sunteţi buni de nimic!

Români,
Plecaţi azi pe drumul biruinţelor deschis de Ministerul Nostru de Finanţe, ca să cuprindeţi cu jertfa voastră ceea ce au supus miniştri noştri cu politica lor monetară înţeleaptă şi plină de mândrie.
Înainte! Fiţi mândri că veacurile ne-au lasat aci strajă a sărăciei perene şi zid de chirpici în Bărăganul cel văduvit de irigaţii. Fiţi vrednici de trecutul nostru recent,

Români,
Veţi lupta cot la cot şi suflet de suflet alături de cel mai puternic şi glorios sistem bancar al lumii. Îndrăzniţi să vă măsuraţi salariile şi să vă expuneţi extrasele de cont, camarazilor noştri de Local Kombat european! Ei luptă pe graficele UE pentru graniţele noastre şi pentru dreptatea lumii, că pe noi oricum ne doare-n cot. Fiţi vrednici de cinstea pe care v-au facut-o istoria, Finanţele întrunite ale Budesrepublik Deutschland şi ale République Française, precum şi neîntrecuţii lor comandanţi, fiziciana Angela Merkel şi fostul repetent de clasa a VI-a, Nicolas Sarkozy, că lor o să le pupăm condurul câteva zile de-aci înainte,

Români,
Înainte! Să luptaţi pentru conturile prietenilor mei de alcov. Să muriţi pentru vatra Bancorexului şi pentru autostrăzile neconstruite de niciunul dintre ai mei. Să cinstiţi prin foamea voastră amintirea celor băgaţi în arest de ochii lumii, a martirilor şi a eroilor rătăciţi în veşnicia extraselor de cont, cu gândul ţintă la Dumnezeu şi la reprezentantul său local, popa în blugi de l-am pus în fruntea BOR.
Să luptaţi pentru dezrobirea fraţilor noştri germani, francezi, belgieni şi de alte naţionalităţi, de sub jugul impozitelor, pentru cinstirea FMI-ului şi a ambasadorilor săi cu sex incert, a creditării fără limită şi a căminelor pe care n-o să fiţi în stare să le achiziţionaţi niciodată, pen’ că locul vostru e în bordei, cu căţeii pe care-i îmbracă ai mei de la Prada!
Să luptaţi pentru a ne răzbuna umilirea şi nedreptatea. V-o cere Neamul Vostru cel adormit, Preşedintele Vostru cel ales între două cicirici şi Prim-Ministrul Vostru cel urcat pe tocuri ca să ajungă la microfon,

Români,
Izbânda va fi a noastră. La luptă.
Cu paharul sus, înainte! (şi vezi de friptura aia, să fie-n sânge!)

Anul acesta s-au împlinit 70 de ani de la trecerea Prutului.

Există nişte similitudini între iunie 1941 şi decembrie 2011.

Pe atunci, plecam la drum alături de Germania.

La fel facem şi acum.

Pe atunci, plecam la drum fără nici un acord semnat.

La fel facem şi acum.

Pe atunci, plecam la drum pe linia asta împotriva Angliei.

La fel facem şi acum.

Pe atunci, plecam la război fără să avem armata pusă la punct.

Acum, plecăm la un drum financiar cu economia făcută varză.

Pe atunci, ne băgam în seamă imaginându-ne că suntem cruciaţi antibolşevici.

Acum, ne băgăm în seamă ca luptători pro monedă unică.

Pe atunci, plecam la drum fără consultare publică.

La fel facem şi acum.

Există, însă, şi nişte diferenţe.

Pe atunci, plecam la drum fără o consultare publică. Ce-i drept, majoritatea populaţiei era de acord cu plecarea.

Acum, însă, nimeni nu ştie dacă populaţia e de acord cu manevra.

Pe atunci, plecam la drum către est.

Acum, habar n-avem unde plecăm.

Pe atunci, ştiam de ce o facem.

Acum, habar n-avem de ce.

Pe atunci, politicienii, cei români inclusiv, aveau stil.

Acum, avem de-a face cu nişte inşi rătăciţi în fotolii de decizie.

Pe atunci, duşmanul era bolşevismul.

Acum, avem de-a face cu speculaţia financiară de dragul speculaţiei.

Pe atunci, românii plecaţi la război mureau de glonţ.

Acum, mor din lipsă de medicamente şi pentru că şi-au făcut credite prea mari.

Pe atunci, complicii la măgării erau aduşi în faţa instanţelor.

Acum, complicii la creditare, recte băncile ale maaari, fac profit.

 Pe atunci, au existat şi nişte consecinţe.

De pildă, germanii l-au pus pe Antonescu şef al unui grup de armate doar cu numele – de fapt, cel care asigura conducerea operativă era un general german, Eugen Ritter von Schöbert pre numele lui. Respectivul grup de armate făcea parte din rezerva Grupului de Armate Sud care avea să atace URSS.

Întrebare: cine o fi, în zilele noastre, Ritter von Schöbert? A cui rezervă la rezervă e România zilelor noastre?

2)  După ce am trecut, în sfârşit, Prutul (nemţii aveau treburi mai importante), am recucerit Basarabia şi am ajuns la Nistru, pe care l-am traversat în urma unei decizii extrem de disputate.

Întrebare: după ce-om trece Tisa în acest elan eliberator, la ce râu o să ne mai oprim? Sau, n-o să ne împiedicăm noi de nişte amărâte de râuri şi-o să ne scăldăm lipiţanii de la Sâmbăta în Atlanticul conturilor bancare?

Ah, dar am uitat să amintesc două aspecte!

Una la mână: în 1941, plecam la drum alături de o Germanie care părea în formă maximă. La fel se întâmplă şi acum.

A doua la picior: ori de câte ori s-a lăsat cu forfotă, Anglia n-a pierdut. Mă rog, poate a mai pierdut ea câte ceva, dar noi, unii, am plătit mereu oalele sparte de politicienii noştri care-şi imaginau că le intrase carte.

Sincer, io sper să mă cam înşel. Pe bune! Că mi s-ar părea cam tare ca Băsescu să fi făcut vreo cacealma şi eu să scot bani din buzunar ca să-i văd cărţile, fie ele cărţile lui Croitoru, sau ale lui Vasilescu, ăia de la BNR, care nici usturoi n-au mâncat, nici gura nu le pute!

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

N-am de gând să comentez ce a fost mai important: poetul, sau politicianul?

N-am de gând nici să mă întreb: poet mare, poet foarte mare, sau verbigerator cu flux ordonat de metafore?

Nu mă pricep la chestiile astea, da?

În plus, sunt cinic. Am trecut cu fie-mea pe la Ateneul Român în ziua cu pricina doar pentru că am anumite teorii despre procesul pedagogic. Sunt doar un chirurg care nu crede decât în ceea ce poate vedea şi pipăi, m-aţi înţeles? În consecinţă, fiică-mea fiind foarte mică, consider că trebuie să-i furnizez nişte exemple de neuitat, mai ales dacă-mi propun să-i rămână în minte cuvântul ”controversat” – o vorbă suficient de îmbârligată semantic pentru vârsta de şase ani.

Şi acum punct. Urmează dubiul.

Că la înmormântarea lui Păunescu a fost mon cher Ilici, absolut de acord – cei doi au fost colegi de partid şi de coterie marxofilă.

Că la înmormântarea lui Păunescu a fost Florin Piersic, hai să accept: Harap Alb a avut mereu treabă cu zmeul (Spânul).

Că, tot acolo, a fost şi tov. Copos, de la UTC, actualmente Rapid, iar înţeleg: cred că s-au cunoscut când cu plenarele alea bezmetice pe tineret mândria ţării, la o bulăneală de partid şi de stat.

Că s-a dus şi Muuuuică, aka Tudor Gheorghe, pricep – şi-au ridicat mingi la fileu reciproc, unu’ cu cobza, ălălant cu penelu’.

Dar n-am să înţeleg niciodată ce paştele mă-sii a căutat acolo cuplul princiar (?!) Paul und Lia!!! Ce mama naibii? Unde s-au cunoscut? Ce valori împărtăşesc? Când au auzit unii de alţii? Ce ţuică au băut la botu’ calului? Ce muzică au ascultat împreună? Ce naiba a citit Paul la viaţa lui şi ce dracu’ a sperat Adrian Păunescu de la politică?

Aşadar: ce, doamne iartă-mă, au căutat Paul und Lia, un carolingian ultraminor, plus soaţa sa, la Bellu, aplecaţi rău din şale pe sub tirul salvelor de onoare?

Ce?

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

Mai acu’ o săptămână am avut treabă pe la postul TV X., tocma’ la celălalt capăt al oraşului. Voi mă ştiţi pă mine: nu mai merg cu maşina pân Bucale, neam! Pă dă altă parte, până la postul TV X., n-aveam cum să iau metroul – şi aşa se face că am ajuns să mă urc în autobuzul 335, autobuzul tinereţilor mele, autobuzul anilor mei de liceu, autobuzul chiulurilor mele subtile, linia 335 despre care, iată, abia acu’ am realizat cât de longevivă este.

Ah, persistenţa liniilor de autobuz din Bucureşti! Au, şi ele, remanenţa lor, trasează şi ele o istorie minimalistă, lasă urme, ne arată ce mai subzistă din interesul oamenilor muncii în materie de deplasare urbană, ahhh….

Mă rog. Despre asta, altădată, pentru că acum o să trec la subiect. M-am dus, aşadar, la capătul liniei, am luat şi io un bilet şi m-am urcat în otobuz. În otobuz, ce să vezi? – erau chiar şi niscaiva locuri pe scaune. M-am aşezat mai întâi la babord, da’ nu mi-a convenit, că bătea soarele. M-am mutat, atunci, la tribord, da’ mi s-a părut scaunu’ prea înghesuit, aşa că m-am dus pă ăl mai dân faţă tamburel, unu’ cocoţat lângă uşă, la juma’ de metru de şofer.

Eram fercheş. Eram elegant, că mă duceam la postul TV X., iar acolo, în studiouri, nu sunt primiţi decât fercheşi dân ăştia. Mda…. Îmi plăcea mult în otobuz, ce să zic. Mă uitam la lumea de pe stradă, mă uitam la maşini cum se depăşeau, ascultam claxoanele, ce mai tura-vura: era minunat. De când nu mai mersesem cu autobuzul, adică de mai bine de 20 de ani, nici nu mai ştiam cum arată oraşul, mai ales că pă vremea aia nu prea prindeai loc pe scaun… Aaah, şi o chestie icstrem de valabilă era că dân otobuz aveam o perspectivă senzaţională asupra… hm… asupra şoferiţelor. Mai precis, asupra unor părţi ale şoferiţelor. Nu-ş’ cum naiba de nu m-am prins de perspectiva asta încă de pe vremea când mai foloseam otobuzele – poate că pe atunci erau mai puţine şoferiţe? Sau erau otobuzele mai joase, de nu le vedeam eu pe toate doamnele de la volan cum schimbă vitezele? Sau, te pomeneşti, că erau parbrizele prea mici?

Habar n-am, da’ ştiu sigur că acu’ aveam capu’ ca pe bile, privind când la un magazin, când la o doamnă care schimba vitezele, când la un Jaguar, când la o doamnă care schimba vitezele, când la o clădire veche, când la o doamnă care… În fine! 

Uşor-uşor, iată-ne ajunşi la Nasture, adică la Piaţa Charles de Gaulle. Acolo, se urcă în otobuz nişte stewarzi – ăştia nu s-au schimbat deloc în toţi anii de care v-am spus: au aceleaşi moace, poartă aceiaşi pantalonaşi albaştri roşi în cur, au aceeaşi căutătură tâmpă dublată de o licărire care sugerează că în otobuz ei sunt in charge… Mă rog, cei care mergeţi cu RATB-ul mai des ştiţi la ce mă refer.

De regulă, când văd că apare naşu’, oriunde aş fi, mă apuc să scot biletul la vedere ca să fac pe civilizatu’, da’, nu ştiu de ce, de data asta, fiind eu prea fercheş (inclusiv la pantofi), doar m-am asigurat că biletu’ e la locu’ lui, în pozonaru’ de la piept şi după aia, m-am făcut că plouă. Mda… După cum mă aşteptam, stewarzii s-au uitat mai lung la mine şi, fără o vorbă, au hotărât să mă lase în pace. În schimb, s-au luat dă papagalii ăilanţi – ia, nişte proletari, acolo, care umblau în blugi şi şlapi, nişte femele în pantaloni trei sferturi, cu bluziţe străvezii şi v’o două-trei băbuţe care târau de genţi cu merinde.

Estimp, eu eram un barosan! Priveam plictisit pe geam. Otobuzul se hurduca deja, semn că ajunsesem pe strada pe care Videanu o vinde bucată cu bucată, maşinile de pe lângă noi se hurducau şi ele, şoferiţele intraseră în vrie şi schimbau vitezele mai abitir ca oricând, iar eu mă bucuram de privelişte. Dumnezeule! Atâţia ani… Atâţia ani am ratat agitaţia asta bucureşteană, vizibilă ca atare numai de pe scaunul unui otobuz: trecători şi trecătoare, aer fierbinte, bărbaţi transpiraţi şi neraşi, maşini strălucitoare, feromoni, asfalt înmuiat, semafoare, miliţieni cu şepci aburinde, Herăstrăul plin de tineri chiuitori, pfuaaai! – era de-a dreptul minunat.

- Biletele, vă rog! – aud, puţin mai răstit, de undeva dân spate.

Mă uit în geamul din faţa mea, în care se reflecta întreaga scenă. Stewarzii ajunseseră pe la mijlocul otobuzului. Toate scaunele din jurul lor erau ocupate de nişte inşi… ăăă… mai tuciurii? Mda! Nişte inşi mai tuciurii!

- Biletele, vă rog.

Dar ăia:

- No comprene. Ai dont andărstend. Che dice?

Stewarzii se uită lung unii la alţii. Restu’ călătorilor se uită lung la inşii mai tuciurii – mai ales la încălţări: au şlapi, au pantofi ciocaţi şi scâlciaţi, iar degetele de la picioarele ălora cu şlapi au doliu la unghii…

- Vă rugăm să ne arătaţi biletele sau legitimaţiile de călătorie! – revin stewarzii la atac.

- Vas? Como? Legitimaţionăn?

- Che dice?

- Dice che chiere legitimaţionăn! Biletes!

- Che biletes? Che biletes? Ai dont andărstend!

Ce-p’ana mea era cu ăştia? Ăhâm – stewarzii îşi dreg glasurile. Călătorii ăilanţi încep să mormăie. Io fac, mai departe, pă belferu’ – n-aud, n-a văd şi sunt un lord, ce kilu’ meu!

- Ai dont andărstend, face unul dintre tuciurii. Biletes? Che biletes? Pesport? Iu uant pesport?

Dar stewarzii:

- Nău, nău! Nău pesport! Tichets! Tichets for reatebe!

- Tichets? Uat tichets?

Tuciurii sunt sideraţi:

- Che dice? Che dice?

- Lui volio tichets!

- Uat tichets? No comprene!

- Ai dont nău! Lui volio tichets!

Şi stewarzii, dregându-şi glasurile:

- Iu mast teic tichets. Iu pei tichets, ies? Iu gău chioşc, pei tichet, teic autobuz, ies?

- Ies! Tichets?

- Ies, ies! Nău tichets? Iu pei faiv handred! Iu pei mi faiv handrăd.

- Uat handrăd? Che volio?

Se tot canonesc ei o vreme, tuciuriii o ţin pe-a lor, iar călătorii încep să se cam înfurie:

- Da’ dă ce i-aţi făcut cu ochiu’ când i-aţi spus că să vă dea cinci sute? – se îmbăţoşează una scurtă şi slabă da’ cu celulită, cu mini de blugi, cu maiou’ cam străveziu şi cu şlapi.

- Da’ nu i-am făcut, doamnă, cu ochiu’!

- Mie aşa mi s-a părut! Ce? Vreţi să-i lăsaţi, cumva, să coboare fără să-i amendaţi?

- Păi….

- Aha! Deci vreţi să nu-i amendaţi! D-aia le-aţi făcut cu ochiul! Da’ dă ce să nu-i amendaţi?

- Păi n-a ştiut, doamnă! E şi ei prima oară aici şi n-a ştiut!

- Uat? Che volio dona?

- Şi sei iu mast pei amendă! – zâmbeşte stewardul, lipicios.

- Amendă? Vas is das, amendă?

- Da’ nu vedeţi că face mişto dă dumneavoastră? – îl întreabă cucoana în mini pe şeful stewarzilor. Face mişto! Dă ce nu-i amendaţi? Pă mine dacă mă prindeaţi fără bilet, mă amendaţi pă loc!

- Doamnă! E străini şi nu ştie!

- Uat? Uat? Che?

- Străini, pă dracu’ ghem! Ce? Io nu-s’ străină la ei acasă? Pă mine nu mă amendează dacă mă prinde fără bilet?

- Io vă rog să nu ridicaţi tonul la mine!

- Da’ n-am ridicat nici un ton! – se apucă aia să zbiere.

- Daaa? – încep să-i sticlească ochii stewardului. Ia arătaţi-mi biletul dumneavoastră, vă rog!

- Bilet? Uite că n-am! N-am bilet! E bine? – îi face aia în necaz.

- Che dice? Vas?

- Îi zic că n-am bilet, daaa? – se holbează ea la tuciurii. Uite! N-am bilet! Ce-o să-mi faci, ‘ai? Ce-o să-mi faci? – se răsteşte ea la steward.

- Păi, o să vă amendez! – se ambalează stewardul-şef.

- Dă ce? Dă ce să mă amendezi pă mine, domne’? Şi dacă mă amendezi pă mine, pă iei dă ce nu-i amendezi, că nici ei n-are bilet?

- Chiar aşa, vere! Dă ce s-o amendezi pă ea? – se bagă un ins, unu’ cu cămaşă în carouri, care stătea cam în spatele stewardului. Sau dă ce să mă amendezi pă mine? Uite: io n-am găsit ghereta dă bilete! Dă unde vreai să iau bilet?

- Vas is das?

Tărăboiul creşte, da’ numai treptat. Unii se ridică în picioare. Tuciuriii se uită de la unii la alţii, cu ochii căscaţi. Şoferul frânează brusc. Bueeeeey! Ce dreacu’, băh, suntem oameni aici, nu saci dă cartofi! Stewarzii fac faţă cu greu: se răsucesc, răspund, ameninţă, vor să dreseze procese verbale, se bagă unii în alţii ca guguştiucii, că lumea se înforţoşează din ce în ce şi parcă s-ar da la ei.

Ajungem în staţie. Urcă un ins cam flower power, cu rucsac. La început nu se prinde care e treaba aşa că se uită de la unii la alţii, de parcă ar urmări un meci de tenis – e clar că vrea să se bage şi el. Nişte puştani făceau mişto în spate. Stewarzii se puseseră între timp cu spatele la perete. Aia scurtă cu fustă mini se ridicase în picioare. Deja răcnea:

- Nah, că nu-ţi arăt biletu’! Să te văd! Mă amendezi?

- Dacă aveţi bilet, nu vă amendez! Da’ pă dânsu’, că a recunoscut că n-are…

- Şi dă unde era să iau? – face ăla cu cămaşa în carouri. Că nu puneţi gheretele unde trebe’…

- Cum adică, nu e gherete? E gherete peste tot!

- Ba la Arcu’ dă Triumf nu e! Am căutat io şi nu e!

- Ba e! Pă partea ailantă e! Spre Caşin, încolo…

- Che dice? Uat? Che chiere?

- Ce Caşin, tată? Doar nu vrei să merg trei staţii pă jos ca să-ţi iau ţie bilet, bueeey!

- Ba să-mi iei! – îi ies ochii dân cap stewardului. Să-mi iei bilet, măh! Ce? Eu am magazin dă pâine în faţa casii? Şi uite că mă duc nu una, nu două, ci trei staţii merg pă jos ca să iau pâine la copii!

Da’ ăla cu rucsacu’, cam in petto:

- Pâinea nu e serviciu public, prietene….

N-apucă să mai adauge nimic, însă, că maşina opreşte în staţie, iar aia scurtă cu fustă mini pufneşte cu năduf:

- Nah! Uite-i pă hoţii ăia! Uite-i că coboară şi tu nu i-ai amendat! Dă ce să mă amendezi, domne, pă mine?

- Da’ nu vă amendez!

- Vas? Uat? – întreabă tuciuriii, coborând în grabă.

- Atunci, nici pă mine să nu mă amendezi! – chiuie ăla cu pâinea, chiorându-se la steward. Uite la ei cum râde dă tine, bueeeey!

Ne uităm la tuciurii. Verbigerează şi ei, pe trotuar, se uită cu ochii beliţi la noi, parcă ar râde, parcă ar fi şi romi de-ai noştri, da’ nu poţi să fii sigur… Stewardu’ strigă la ei:

- Uen uant cam hiăr, teic tichets! Ies? Teic!

- Ies, teic, teic! – fac ăia, cu ochii beliţi după noi, că tocmai plecam din staţie, vociferând cu toţii. Din spate se aude o vacă mugind fioros; sau era sirena unui vapor gigantic? Dracu’ ştie! Puştanii ăia tocmai puseseră un ringtone fastuos care se asorta cu toată ciorba din otobuz.

Da’ ăla cu pâinea:

- Te-a făcut, vere, hă, hă, hă, hă! Uite la ei, uite la ei cum te-a făcut!

- Era străini, da? – izbucneşte stewardul. Ringtone-ul puştanilor răsuna tot mai tare. Ziceai că are ecou. Terminaţi, băh! – face stewardul. Apoi, către ceilalţi: Era străini, domne! Hai să fim oameni…. dă un’ să ştie ei ce şi cum?

- Ba ţi-a fost frică, frică ţi-a fost să-i amendezi şi uite acu’, face aia în mini, uite-acu’ că te-a făcut! Dacă ieram io sau omu’ ăsta, pă loc ne ardeai!

- Pă iel încă pot să-l ard, zice stewardul privind la ăla cu pâinea, că-s’ sigur că n-are bilet! Ia arată, bre, biletu’!

- Uat? Uat? – începe să se scălâmbăie acuzatul. Ai dont nău, hă, hă, hă, hă!

- Domne, pă mine să nu mă iei aşa! – se îndreaptă de şale stewardul.

- Che dice? Uat? – se hăhăie ăla în continuare.

- Hap! Hap! Hap! Nah, că ţi-o trage şi ăsta! – face tipa în mini şi începe să dea din burtă printre scaune. Fusta îi cam căzuse şi i se vedea partea de sus a chiloţilor. Mi s-a părut că erau curaţi. Uat? Uat? – se apucă ea să-l îngâne pe ăla cu pâinea. Tichet, tichet!

Frână bruscă.

- Ne omori, băh! – ţipă puştanii din spate. Ăsta ne ia banii şi tu ne omori!

- S-a băgat ăla cu căruţa, băh! Ce era să fac? – urlă şoferu’. Avea glas cam piţigăiat.

- Ne luaţi banii degeaba!

- Baluba! Muie! Rupe-i mânaaa! – chiuie puştanii.

- Vă bateţi joc, fire-aţi ai dracu’!

- Murim cu zileeeee! – zbiară o băbuţă. Am tensiuneeee! Cu zile muriiiiim!

Dar stewarzii, cu ochii beliţi:

- Nu mai amendăm pe nimeni! Pe NIMENI! – răcnesc ei şi, profitând că ajunseserăm în staţie, îşi rup picioarele pe scări, la coborâre.

- Un’vă duceţi, bueeey! – strigă după ei ăla cu pâinea. Bueeeey!

- Huooooo! Baluba! Muie la statuie! – răcnesc puştii.

- Fascişti împuţiţi! – scrâşneşte în urma lor flower power, potrivindu-şi rucsacul pe umeri.

Mda. Se face linişte. Se bagă 335 al nost’ pân spate, pă unde era odată Apimondia, noi ne liniştim de tot, eu mă scol dă pă scaun, mă uit după un avion Wizzair, da’ tanti-ta Udrea nu spânzura dă iel, (scuzaţi, dom’ preşedinte!) ca să profit de un upskirt pe burta goală, drept pentru care îmi revin privind în jos, la şoferiţele care schimbă vitezele cu o mână în timp ce vorbesc la telefon cu cealaltă mână, fixând volanul cu genunchii uşor ecartés… Aaah, cred că le pare rău că nu mai au încă o mână, că şi-ar ţine şi poşeta atârnată afară, pe geam, ca atunci când defilează la mall, aşteptând vânătoarea…

Treaba lor! Mă întreb: oare Băse ce face estimp? O fi lucrând la piscină, că afară-i cam cald?

Mă rog. Chestia e că exact când era să ne băgăm la staţia de la gara Băneasa, un Volvo cu număr de Spania ne blochează accesul. Stăm cam trei-patru secunde, da’ după aia, şoferu’ nostru îşi pierde controlul şi se apucă de claxoane! Uaaaaaam! Uaaaaaaam! Uaaaaaaaaam! – ziceai că-i la timona unui petrolier pe cale să eşueze, nu în 335!

Atunci, din Volvo se reped afară unii cu pantaloni trei sferturi, cu tricouri prea scurte – se năpustesc în spatele maşinii, deschid por’bagajul şi se apucă la scos de paporniţe. Aaaaaah! Dă la autogara Militari n-am mai văzut dân astea, dă pă vremea când făceam naveta la Gratia, judeţul Teleorman, înghesuit într-o rată, printre gâşte vii, găini jumulite şi galeţi cu brânză.

- Băăăăăh! – se înfurie şoferu’. Daţi-vă, băăăăăăh, la o parte!

- Avionu’, şefu’! – face unu’ mai mic şi mai slab, unu’ care nu căra nimic, al naibii. Ne arată mulţimea de femeiet cu fuste înflorate şi pe cei trei barosani care săltau în spinare sacii din por’bagaj, grăbindu-se spre intrarea în aeroport de parcă tocmai furaseră ceva.

- Pierdem avionu’, şefu’! – mai strigă ăl mic, după care o ia şi el la goană spre aeroport, iar Volvo-ul cu număr de Spania o ia, în sfârşit, din loc.

Dar flower power, potrivindu-şi rucsacul şi privind după ăia cu paporniţele:

- Fi-v-ar căpşunile-ale dracu’!

- Amin! – face şi şoferul şi-şi bagă picioarele de tot, apucându-se să claxoneze fără sens în staţia de la aeroportul Băneasa.

Am coborât. Eram cam transpirat. M-am mirosit la subbraţ, da’ eram OK. Eh, puteam să mă duc, naibii, la emisiune. Oricum ai fi luat-o, tot în filmul www.gherţoi.ro jucam!

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

a) kitsch-ul fundamental al arhitecturii sale,

b) dimensiunile catastrofale ale sălilor, care pot fi transformate astfel în cinematografe (nu vi s-a părut niciodată că Roberta Anasatase aduce puţin cu o plasatoare de sală de cinema din anii ’70?), în săli de bowling, în pieţe agroalimentare, în Megaimage etc,

c) întortocherea fulminantă a coridoarelor, care ne sugerează un labirint à la Cnossos, în care pândeşte o Ariadna cam şleampătă şi cam neobişnuită cu tocurile, pre numele ei Leana lu’ Cocoş (sigur o să-i dea lui Tezeu un fir prea scurt!),

d) lifturi de toate dimensiunile unde putem să ascultăm o manea, ceva,

e) acoperiş taman bun de transformat în heliport, ca să luăm Syda cu elicopterul,

f) parc apropiat care poate fi transformat în teren de paint ball,

g) scări de marmură care pot fi folosite de toţi femeii lui Bote ca să urce şi coboare, expunând ultimii chiloţi ai maestrului,

h) ferestre giganteşti pentru baruri cu vedere la şantierele bucureştene.

Aşa că, vă recomand, pe bune, să facem o petiţie, ca să transformăm Palatul Parlamentului în Mall! Sigur o să aducă bani cu grămada. Sigur o să transforme Bucureştiul într-un oraş faimos. Toată lumea ar avea de câştigat, parlamentarii, inclusiv, că i-am lăsa şi pe ei la vedere, îndărătul unor geamuri blindate, ca să-i vedem cum lucrează, cum votează, cum se înjură, cum fac aranjamente, şi astea toate, în timp ce noi ne-am bea cafeaua Kopi Luwak, alături de un Cointreau veritabil, faţă în faţă cu soţia/logodnica/amanta/dragostea vieţii noastre, privind de la o estradă înaltă la spectacolul perpetuu dat de aleşii noştri.

Ah, şi vom fuma tutun de Lattakia, da?

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

 

 

Păi, nu vedeţi că le căutaţi nod în papură fără motiv? Cum naiba să păţim noi ceea ce au păţit americanii, englejii, francezii şi acum, absolut fulminant, islandezii, când nouă ne lipseşte mecanismul insolvabilităţii financiare? Băh, les amis – nouă ne lipseşte FISCUL, băh, cum o să fim noi insolvabili?

Hai să vedem umpic! Lăsând la o parte faptul că Tăriceanu, genetic vorbind, e un liminar fundamental (o să vă dau un exemplu rupt din viaţă pe tema asta!), toate ţările alea care s-au dus de râpă au încasat-o din cauza fiscului! Adică, un american venit recent dă la coadă dă la hodog, hamburgăr sau ce-or mai fi introdus ei pe piaţa gastronomică mondială, un american d’ăsta, deci, are cu fiscul o relaţie mai strânsă decât cu laptele mă-sii. Vreau să spun că toţi inşii ăia care au făcut credite subprime (aşa le zice?) nu aveau drept surse de venit decât atât cât au scris că au, înţelegeţi, băh, ce proşti? Ce au scris iei pă hârtioarele alea dă la bănci ierau chiar veniturile lor adevărate, pricepeţi?

 

 

La fel şi în Anglia. Şi în Franţa. În Germania, nu mai vorbim. Iar acu’, şi-n Islanda, după cum dau ăştia pă www. Ciudat: despre Israel şi Bangladesh: nici o vorbă… Fuuaaaarte ciudat! Ăia n-or avea criză, sau ce mama dracului fac?

Mă rog… Ce vroiam io să spun e că crizele astea au apărut în ţări cu tradiţii vechi – Islanda, de pildă, are cel mai vechi parlament funcţional: se cheamă Althing şi acţionează încă dân anii 900, era post Christ, când boierii lor care se numeau jarli, se adunau dă doo ori pă an dân toată insula, ca să pună la cale legi şi alte alea.

 

Althing

 

Aşa şi celelalte ţărişoare lovite de valul nemilos al falimentelor bancare: dă când să ştiu iele, au ţinut evidenţe precise, au stocat informaţii, au făcut tabele, au învăţat contabilitate şi, mai ales, au avut maaare grijă să aibă o fiscalitate riguroasă. Adică, io, stat, tre’ să ştiu precis, da’ precis, băh, ce mama dracului faci tu, cetăţean, cu banii tăi: câţi câştigi, pe ce cheltuieşti, unde şi cât depui – nah, taNpenii d’astea (săr’na Didlee!).

Proştii dreacu’….

Păi uite, băh, la noi, la români! Care dracu’ e românu’ ăla într-atât dă teNbel ca să-şi declare toate veniturile? Care, băh? Ăia dân Top 300? Politicienii? Patronii hăi mari? Patronii dă IMM-uri? Firmele? Ţăranii? Dealerii dă droguri? Comersanţii cu pământ din gaşca lu’ Jiji?

 

Catcheur în nămol – Jiji

 

Micii producători dă şurupuri? Funcţionarii dă la ghişee? Armata română? Firmele dă avocatură? Şoferii dă taxi? Profesiile liberale (noi, les docteurs, şi marea masă a jurnaliştilor plătiţi că să dea la gioale, adică….)?

Care, băh, să fie teNbelii ăia care spun, pă bune, cât câştigă?

Aşa că io sunt liniştit! Într-o ţară în care de bonton ie să-ţi bagi picioarele în declaraţiile de avere, într-o ţară care a început să emită documente oficiale sub forma scrisorii lui Neacşu ot Câmpulung (I pak, dau ştire……..),

 

Băh, vin turcii, băh!

 

într-o ţară în care documentele să pierd la mai puţin de o săptămână după ce au fost emise şi în care Arhivele Statului (of, mănăstirea Mihai-Vodă…) sunt mutate, fragmentate, răspândite, regrupate şi călcate în picioare, într-o ţară în care ordinele se dau pân viu grai şi nu prin înscrisuri întărite cu puterea sigiliului – păi ţara asta n-are cum să se scufunde datorită insolvabilităţii!

Adică…. Câţi la sută dân ăia care şi-au tras credite, au trecut acolo, corect, câţi bani îşi trag lunar, efectiv? Câţi, băh?

Acu’ v’o patru ani, iera vorba pă la colţuri că cam (sic!) 50% dân banii care circulă pă piaţă sunt nejustificabili – deci, nedeclarabili! Aşa că, les amis, românii (şmecherii naibii!) sunt icstrem dă SOLVABILI! TaNpiţii hăia dă americani să duc la fund pen’ că dacă au scris iei 3000 dă dulăi lunar, ăia sunt banii şi nu alţii… Da’ la noi – ha! Păi, prost să fii să declari câţi bani faci pă bune!

Aşa că, până şi un iNbecil ca fotomodelul cu panoramă la dinţi n-avea cum să nu să prindă că noi, românii, o să plătim, băh, o să plătim toate creditele, fir-ar iele ale naibii să fie, o să le plătim fără să crâcnim, după cum am plătit şi toate impozitele cretine şi taxele arierate (ah, ce jeu de mots….) pă care acest mândru guvern, o magnifică prelungire a unui alt guvern de oligofreni cu darul vorbirii, ne-a pus să le plătim.

Cât despre taNpenia lu’ fotomodelu’, ia fiţi atenţi! Ieram cu nişte bătrâni profi universitari şi i-am întrebat cam aşa:

- Băh, da’ dă când naiba au început să se ia şpăgi aşa dă magistrale în învăţământul superior românesc?

Iar iei:

 - Aaaa, mai luam şi noi, da’ nu atâta, şi, oricum, nu luam bani! Noi, ba un parfum, ba un săpun, ba un uischi, un cartuş dă ţigări…

Pă bune că-i cred, că-i ştiu ce au pân case. Ca să fie clar, vorbesc dă inşi care au predat până cel mult pân 1985.

Dar unu:

- Păi, nici chiar Tăriceanu nu lua bani dă la studenţi pă vremea aia…

- Nooo… – se bagă şi ăilalţi. Chestia cu banii a început mai târziu… Cu grecii şi cu arabii… Pă vremea lu’ Tăriceanu (a predat şi iel ceva pă la Construcţii) nu se luau bani, încă…

- Sigur vă spun că Tăriceanu nu lua bani! – revine primul prof. Sigur vă spun că am fost vecini pă strada……….. . Pă vremea aia, Călin iera băiat dă gaşcă. Iel, şi atunci, ca şi-acum, mai mult cu maşinile. Îi plăceau maşinile, băh… Dacă vroiai să-ţi reglezi avansul, te duceai la Călin, că ştia şi era amabil. Dacă te lăsa v’o bucşă, hooop, la Călin, că-i dădea dă cap.

Şi se apucă să ne povestească. Pă vremuri, actualul prim-ministru trăia sub forma unui român posesor dă maşină standard – adică, iera un ins care, de cum se făcea duminică, punea o treanţă sub otomobil şi se apuca dă şurubărit.

Băh, şi face accident un motociclist dân garda lu’ Patrocle. Ăia dân garda lu’ Patrocle, mai ţineţi minte, aveau nişte motociclete BMW. Tăriceanu avea ăia 35.000 de lei (eh, ce vremuri) precum şi aprobarea să cumpere BMW-ul fost prezidenţial, acum o chisăliţă pân grajdurile predecesorului SPP-ului.

 

 

Băh, şi aduce Tări motocicleta aia acasă la iel, pă strada cu numele de………. . Eh, da’ cum s-o repare acum, că aia era motocicletă BMW, iar iel n-avea piese?

Ce importanţă avea? Dom’ asistent, sau şef dă lucrări (aici, profii cu care vorbeam nu s-au înţeles: reuşise liminarul de Tăriceanu să ajungă şef dă lucrări, totuşi?) , mă rog, ce-o fi fost iel, a făcut apel la studenţii străini. Om cu înclinaţii tehnice deprinse pe catwalk, Călin îl ruga ba pe unu, ba pe altu’ să-i aducă ba un rulment, ba o pompă dă injecţie, ba un contra-far, ba un sfert dă ghidon…. Mă rog, îşi făcea omu’ motocicletă!

 

student Arab

 

Băh, şi vine ziua cea mare! Scoate Tări motoru’ pă ştrase – au, şi ce frumos ierea! Lucea de-ţi lua ochii! Şi se strânse lumea să-l vază, că pă vremea aia, cine naiba mai avea BMW, başca că (sic!) iera adus direct dân grajdurile lu’ nea Nicu…

Şi să urcă viitorul prim ministru pă motor şi dă să pornească… Acu’, io nu ştiu ce putere au BMW-urile făcute pentru gărzile prezidenţiale, da-mi imaginez că au motoare bazate, cu mulţi cai-putere şi cmc. Vreau să spun că un motor d’ăla face zgomot mare, fuaaarte mare, mai ales dacă ai uitat să comanzi ţeava de eşapament dă la studenţii pă care-i aştepţi iarna, vara şi, mai ales, toamna, pă la examene, pă la re, sau chiar la re-re…

Cică s-a auzit o asemenea huruitură când a ambalat Călin al nostru motoru’ că ierau să cadă toate ferestrele dă pă strada cu nume dă… Hm! De pe strada cu nume dă!

 

 

Prin urmare, dacă nici pasiunea nu şi-o poate controla într-atât încât să nu uite că orice vehicul cu motor merită şi-o ţeavă de eşapament, cum să ni-l imaginăm în stare să administreze o ţară?

Cu toate astea, la chestia cu România-neatinsă-de-falimentele-bancare a avut, amărâtul, dreptate! Căci, cine să ştie, mai bine decât iel, că românii îşi palmează cea mai mare parte a venitului?

 

 

 

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

 

şi islamul şiit:

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

bine. da. foarte bine. ok. suna-ma pe mobil.
romanica. tara in care politia, jandarmeria, judecatoriile serviciile si cine mai apuca din sfera asta, se pun in slujba celor care poseda una bucata paine + una bucata cutit. produc dosare care sa ajute puterea politica cea mult prea temporara (vai, vai…), dar nu le finalizeaza pentru ca nu primesc ordinul necesar. altminteri, cand se schimba roata, cei care eventual ar fi dat ordin de finalizare a dosarelor, ar fi cazut si ei sub incidenta hartiutelor confectionate de oponenti. cu alte cuvinte, internele si justitia devin din instrumente publice, instrumente private. un fel de bodyguarzi intelectuali sau musculosi platiti din taxe.
prin urmare, dreptatea si regulile ajung sa fie discutate de presa si de noi, cei din ne-presa. numai ca noi nu avem abilitatile necesare pentru asemenea intreprinderi. dar, ce sa faci? te apuca nervii. dai in clocot. te infurii. marlani pe strada. marlani pe sticla. marlani pe hartie. marlani in eter.
in context, cogitez la un ins precum videanu… oare numele lui vine de la multimea vida despre care am invatat la scoala? hmm? ati remarcat ce piele intinsa are pe chip?
nici un rid! nici o framantare! nici un dubiu! e un om linistit. un buddhist al administratiei publice. un taoist al bordurilor. un anahoret al primariei. un isihast al surfingului pe sticla. nimic nu-l atinge. e un om relaxat. nu are replica lui a.n. (ceea ce nu inseamna autor necunoscut!), dar nici n-a apucat sa dea extemporale despre termopane. si nici despre cuburile rosii, verzi si uscate pe care le ridica prin bucuresti – cuburi ce poarta numele de cladiri.
clasa noastra politica – iata un grup de studiosi care practica meditatia transcendentala… rataciti in sfere inalte, viseaza, contempla, analizeaza, la mare departare de galagia publica, izolati in manastirile lor pardosite de conturi unde nu ajunge tumultul strazii, reculegandu-se printre coloanele de marmura ale templelor lor linistite, parcurgand lecturi superioare, tinzand catre absolut.
p.s. aici scria altceva (o injuratura, cumva) dar am sters-o ptr. ca nu corespundea fluxului textului. altminteri, distinsii yoghini din biosfera palatului parlamentului si-o meritau/merita cu prisosinta!

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

Feed enhanced by Better Feed from Ozh