Salut, m-ai văzut, m-ai auzit?
Am trecut pe la tine, Maître, nu știu dacă m-ai băgat de seamă. Venise multă lume – veneau, se gândeau, plecau. Pe birou era Evanghelia după Matei, o ediție comentată – o reciteai doar pentru că aveai chef, sau te interesau niște interpretări? Mai erau și alte cărți pe birou, tot ceva religios – erau așezate cam alandala, unele erau deschise, cu fața în jos, pesemne voiai să te uiți prin ele după ce aveai să te întorci acasă…
Ce naiba căutai? Ce te frământa?
Era frig la tine. Mi-au dat un ness fierbinte când am ieșit la țigară. În curte era și mai frig. Am vorbit cu unul, cu altul – eram cam buimaci, dar nu din cauza gerului. I-am trimis sms lui Rabi, i-am scris că era și el acolo, cu noi, cu tine, cu mine, că-i la Londra, săracul, n-are cum să treacă să te vadă… Pe urmă am văzut cum a sărit gardul o pisică alb cu negru – o știi? – a intrat la tine în curte, în spate. Era cam șmecheră pisica aia, am cunoscut-o după ochi. Era și o pasăre mărunțică în cireșul desfrunzit din colț, sau vișin, ce-o fi… Pasărea aia stătea pe-o cracă, avea pene negre și cenușii, căuta ceva, i-o fi fost foame. A zburat când a intrat pisica, nu știu unde s-a dus.
Să știi c-am stins țigările în zăpadă. Pe urmă am intrat din nou să te văd, dar tu n-ai zis nimic. Ca niciodată, erai liniștit, pe cuvânt că erai liniștit: chipul ți-era odihnit, parcă nici cearcănele nu-ți mai erau așa de mari, nu spuneai nimic, nici măcar nu zâmbeai. Chestia asta mi s-a părut cam ciudată dar n-am comentat.
Pe urmă l-am dus pe Laurence afară, c-avea treabă, nu mai putea să stea. Când să iasă Laurence, a apărut și Vlad. Am auzit că v-ați văzut recent, mie mi se pare neschimbat, tu ce zici? Avea ochii roșii, toți îi aveam, ne-am și îmbrățișat, acolo, la 30 – 40 de centimetri de tine, după atâta și atâta vreme… Nu ne-am gândit la mare lucru. Apoi am fumat și cu Vlad și cu încă un domn de care ți-era teamă, acum mulți-mulți ani, să nu te împuște cumva cu AKM-ul ăla al lui, când făceați de santinelă pe fâșie. Cică și-atunci erai serios, doar domnul cu pricina nu era serios, îi plăcea să să joace cu cartușele din sectoare – câte 120 de cartușe aveați în post, mai ții minte?
Și pe urmă mi-am amintit de cheful ăla sinistru de la 2 Mai, din 1985, când a furat Jaga niște gâște dintr-o curte. Le-a sucit gâtul, le-a jumulit, le-a pus la proțap. Era august, trecuse de douășpe′ noaptea și era foarte cald. Erau zilele și nopțile alea, știi, de la 2 Mai – Vama Veche, zile și nopți care nu se sfârșeau niciodată, tu mi-ai spus odată așa, la supărare… În fine, atunci, la chef, cineva a furat și niște icre negre de la cherhana și le-a frecat ca pe icrele obișnuite, de crap, de-a ieșit un terci balcanic, și tu te-ai enervat, dar nu ne-a păsat: beam Corăbioară la 12 lei kilu și noaptea aia n-avea să se sfârșească nicicând – era noaptea de pe Atlantykron, noaptea de Anul Nou de la Sohodol, noaptea de la Mogoșoaia, se tot dădea în reluare.
Așa c-am băut tot vinul, toată votca, am stins tot ce curgea.
Atunci, la 2 Mai, habar n-aveam c-o să ne mai vedem vreodată și c-o să avem atâta treabă. Pe vremea aia habar n-aveam c-o să vină ziua de azi, răcoroasă din cale afară, în care o să trecem, atât de mulți, să te vedem. Pe vremea aia habar n-aveam c-o să mă uit la tine cu gândul ăla idiot c-o să deschizi ochii brusc, ca să ne spui ce farsă de commedia dell′arte ne-ai tras. Pe vremea aia habar n-aveam c-o să mai am chef să vorbim și că tu n-o să-mi răspunzi, c-o să am chef să ne sfătuim despre cartea pe care tu o știi: să-mi cenzurez parte din idei, sau nu – spune tu, merită?
Nu prea am mai citit Biblia în ultima vreme… M-am apucat de Coran, ți-am zis, sunt niște chestii pe care aș vrea să le pricep. Acum, însă, nu mai am cum să te întreb nimic, așa că am să recitesc și eu Evanghelia după Matei, poate capăt de-acolo răspuns la întrebările mele, poate descopăr și întrebările pe care ți le puneai în ziua în care ai plecat de acasă, fără să ne inviți pe niciunul, pentru ca noi, după aceea, să dăm buzna peste tine ca să te privim.
Iar mâine, înainte de despărțire, o să trec prin Hagi Ghiță, să știi, acolo unde ne-am cunoscut fără să ne gândim vreodată ca va veni și ziua de azi.
]]>
Era în 1974. Eram în clasa a VII-a, la Liceul C. A. Rosetti – nici acum nu înțeleg de ce regimul comunist ne dăduse atâta libertate în școala aia din Floreasca… Am avut noroc de profi foc de deștepți, am avut noroc de profi englezi, am avut noroc să ne lase ăia să intrăm în clase cu eșarfe în loc de cravate, pe unii îi lăsau chiar și-n blugi – și acum ne mai întrebăm, la fiecare revedere, de unde ni se trăgea libertatea aia, cu atât mai mult cu cât discuțiile libere erau lăsate să se scurgă la nesfârșit aproape, în timpul orelor de curs, ghidonate de o manieră subtilă, care n-avea nici o legătură cu politica de partid și de stat.
Să revin, însă. Era exact acum 40 de ani și, în pauza dinainte de ora de istorie, m-am apucat împreună cu Tudor Potra să facem o hartă pe tablă. Nu ne-a luat mult s-o isprăvim, n-am intrat în cine știe ce detalii nemaipomenite, n-am desenat decât conturul coastei Normandiei, amplasamentul plajelor cu numele codificate din planul Overlord, situsurile de parașutare din interior, Carentan, Sainte-Mère-Église și… cam atât. Ah, am mai figurat steagurile celor ce debarcau – acum, nu mai țin minte decât că la Bloody Omaha am pus The Stars and Stripes, în timp ce la Sword l-am desenat, nu foarte frumos, pe Union Jack. Ar trebui să-mi fie rușine că i-am uitat pe ceilalți militari debarcați pe celelalte plaje – nu-mi mai amintesc precis cine, cum și unde a pus piciorul în Europa Occidentală, trebuie să corectez chestia asta cât de curând.
În fine, mai țin minte că luasem cretă colorată, așa că desenul de pe tablă a fost suficient de clar și de spectaculos pentru niște puștani ca noi.
Ei, și a început ora de istorie. Vine proful, domnul Ghinea pre numele lui (pe vremea aia elevii se ridicau în picioare și spuneau: Bună ziua, militărește), se uită el pe tablă și rămâne mut preț de câteva clipe. Domnul Ghinea era scund, avea păr alb și fusese preot pe vremuri – cine știe ce pățise în obsedantul deceniu, cine știe cum de ajunsese să ne predea nouă istoria după toate cele, nu știu decât că la aproape un an de la pățania asta ne-a predat 23 august vorbind despre PNȚ și PNL, despre regele Mihai și mai știu că ne-a mai și ascultat la lecția aia de ne-a scos peri albi, chit că nu prea a fost vorba despre ruși și despre PCR.
Acum, însă, în 6 iunie 1974, domnul Ghinea se uita la hartă și tăcea. Țin minte că era o după-amiază luminoasă, nu era nici foarte cald, nici foarte rece, și mirosea a tei înflorit – mai țin minte că ceilalți colegi începuseră să se uite cruciș la mine și la Tudor, căci domnul Ghinea era pretențios nevoie mare, nu prea gusta el glumele, na, prof de modă veche…
– Cine a desenat harta? întreabă domnul Ghinea după o vreme.
Ne-am ridicat în picioare, Tudor și cu mine – în fond, ce puteam să pățim? Eram prea mici, frica nu apucase să ne intre în minți, doar o bănuiam, plus că, v-am spus, modelul din Rosetti era să discutăm totul la liber, doar la cunoștiințe social-politice nu prea mergea, deși și acolo se lăsa cu controverse câteodată.
– Bine, măi băieți, ne-a zis profesorul din anii ăia comuniști, v-o jur că așa a spus, n-am pus nimic de la mine, după care a lăsat baltă lecția programată și s-a apucat să ne povestească (a fost singura oară când ne-a spus că nu trebuie să luăm notițe), s-a apucat să ne povestească, așadar, incredibilele și tristele peripeții ale aliaților și ale nesăbuitei lor debarcări pe plajele din Normandia.
Nu știu dacă domnului Ghinea i-au dat atunci lacrimile, pate că mi-au dat doar mie, acum, gândindu-mă la toți necunoscuții aceia de dincolo de Atlantic și de Canalul Mânecii, la toți acei tineri care n-aveau să audă de noi niciodată, la toți bărbații aceia care au coborât în apa rece a mării, avansând fără nici un adăpost către plaje, pe sub mareea de mitralii și de obuze, cu frica în oase, cu groaza de neant care le dădea ghes clipă de clipă, coborând pe un țărm care nu era al lor, care n-avea să fie niciodată al lor, care fusese doar al străbunicilor lor, poate, cândva – sângerând, strigând și murind pentru o patrie fără granițe, fără teritorii, fără națiuni explicite, o patrie despre care nici nu știu, măcar, dacă era în mintea lor de băieți tineri.
Și așa se face că anglo-americanii au ajuns până la urmă la Torgau pe Elba și că bătrâna Europă n-a fost eliberată numai dinspre est, de cei care mai galopaseră demult, tare demult, pe Champs-Élysées, în numele țarilor care, nu știu cum se face, dar se reîntorc din nou și din nou la Kremlin…
Cât despre domnul Ghinea, aflați că după ce a terminat lecția netrecută în programă, a ieșit din clasă ca de obicei, ca și cum nu se întâmplase nimic deosebit. Iar noi? Ei, bine, noi ne-am repezit pe culoare, care să fumeze o țigară pe blat, care să se joace, neștiind nici noi, pe atunci, că și din cauza morților de pe Bloody Omaha un fost preot putea să ne vorbească în plin comunism (în șoaptă, ce-i drept) despre eroism și onoare.
]]>
Ținând cont că în școli nu prea te mai învață nimeni DE CE-urile fundamentale,
Adăugând la asta că ăștia nu ne mai îndeamnă decât la shopping și la leasing,
Sperăm în oferta de primăvară, de la National Geographic:
httpv://natgeotv.com/uk/cosmos-a-spacetime-odyssey/videos/cosmos-trailer
Începe duminică, pe 16 martie, la ora 19.00 21.00, pe NatGeo.
]]>
Aveam 15 ani și mă plictiseam de moarte. De dus, o duceam bine, nu mă enerva decât că mă puneau ai mei să învăț, dar am trecut cu toții prin asta. În apartament încă se dădea căldură, la baie curgea încă apă fierbinte, salamul de Sibiu încă avea gust afumat, la colț, la Sălăjan, la Cuptorul de Aur de lângă Soldatul Crăcănat, aveau o pâine de aburea (costa un leu cin`zeci) – numai cărticica roșie de cunoștințe social-politice te agasa: contamina discuțiile, mersul pe jos, benzina, călătoriile pe munte, se infiltra în steagurile de 1 Mai și de 23 August, submina berea pe care o beam duminica, în familie, se lipea de îmbrăcăminte, se manifesta în uniforme, în matricole, în tunsoarea băieților și în sarafanele fetelor-obligatoriu-până-la-genunchi.
O plictiseală de nedescris! Și când dădea soarele ziceai că-i înnorat, iar muzica de la radio era sau proastă, sau cu paraziți. Blugii erau la mare căutare, colegii mă enervau că alergau cu gura scoasă după ei – altă uniformă, îmi ziceam, dar mi-o ziceam doar mie însumi, să nu mă fac de râs. Pe la party-uri se insinua muzica disco, conversațiile lâncezeau, duminica mergeam cu ai mei la complex, la Pacea (aveam niște prieteni cu legitimație), unde mai pui că era toamnă și că bunica tocmai pusese murături – aceleași, de ani de zile – mirosea toată scara a gogoșari în oțet… Ce naiba să fac?
Pe atunci aveam damblaua arheologiei. În plus, mă îndrăgostisem de una dintre scufundătoarele japoneze din filmul „La vest de Java”. Colac peste pupăză, în Indonezia, știam bine, era complexul de la Borobudur și-mi imaginam că sosise momentul ca cineva să-l studieze de-a fir a păr. De ce să nu fiu eu ăla?
Așa că am făcut un plan simplu. Aveam să plec, naibii, în Indonezia, cum altfel să scap de plictiseală?
Era într-o joi, mda. Era ziua de PTAP, chestie care avea două avantaje: unu, programul începea pe la zece dimineața, deci aveam cum să plec mai devreme de acasă, ca să-mi pierd urma până seara, și doi, puteam să mă îmbrac în uniforma aia albastră de PTAP, că nu bătea la ochi ca uniforma de școală, cu matricolă și tot tacâmul. Aveam să fac autostopul până la Tulcea, acolo aveam să mă angajez zilier, hamal, ceva, ca să am treabă prin port până găseam o navă gata de plecare. Totul era să ajung măcar până la Istanbul, că de-acolo știam drumul cu ochii-nchiși până în Indonezia, îl repetasem în minte de zeci de ori, noaptea, înainte să adorm. Nu mă încurca decât că nu prea știam care era itinerariul mai marfă: s-o fi luat prin Asia Mică, și de-acolo prin Persia, Afganistan, India and so on? Suna super, numai că așa ratam Suezul, Bab-el-Mandeb, Oceanul Indian, Bombay și Calcutta…
În fine, văd eu!
Așadar, joi, prin noiembrie. Pun țoalele de PTAP pe mine, îmi fac o bocceluță cu sendvișuri, iau o tașcă suplimentară cu ceva haine, cât să trec peste iarnă, dar nu prea multe – mă îndreptam spre sud, n-aveam nevoie de haine groase. Îndes economiile în buzunar, n-aveam cine știe ce, în primul rând că ai mei mă țineau din scurt, și-n al doilea că la Tulcea aveam să muncesc ca să-mi câștig mâncarea. Nu-mi trebuiau bani decât pentru autostop.
Nu-mi amintesc cum mi-am luat la revedere de la bunica – habar n-am dacă am fost emoționat sau ceva gen, singura mea problemă era să nu se prindă c-o tai de-acasă. Ies, mă duc în stație și, în loc să iau autobuzul 40, spre liceu, urc în 101 și merg până la capăt – aproape de calea ferată ce duce spre Constanța, lângă bariera aia dinspre Pipera, știți care.
Era cam frig și bătea vântul. Era nor. Noiembrie, na. O iau pe jos spre barieră, mă uit de jur-împrejur, să mă prind din timp dacă mă ia careva la ochi.
Aiurea! Cin` să bage în seamă un fraier cu o boccea și-o tașcă? Ajung la calea ferată, ies de pe șosea, o iau de-a lungul șinelor. Habar n-aveți ce rău se merge pe jos pe calea ferată! Te încurcă traversele. Încerc s-o țin pe margine, dar terasamentul era îngust și plin de pietriș – am înjurat de-am rupt pân-am ajuns la vechiul drum București – Constanța, cam pe unde e acum complexul Doraly sau Dragonul Roșu. Eram nervos spre furios, mă irita felul ăla de a pleca în ditamai călătoria, mă scârbea peisajul agro-industrial din jur, numai șantiere și câmpuri arate… Mă așteptau ruinele de la Mohenjo Daro și Angkor Vat, cândva, pe drumul meu aveau să se construiască Turnurile Petronas, iar eu mă târam printre CAP-uri scâlciate, Dacii rebegite ce ambulau pe carosabil într-o parte, precum câinii – uite la mine cum mă înnoroiam pe poteci pline de șleauri: hm, oare nu exista și-un fel mai spectaculos de-a porni spre Indonezia?
Nu, nu era – nu în anii aceia! – așa că am luat-o spre Slobozia.
Și mergi, frate! Mergi, mergi, mergi!
Hm! Planul fusese să fac autostopul, dar eu mă tot uitam la camioanele care treceau pe lângă mine și nu-mi luam inima în dinți să opresc vreunul. Dacă șoferul o să mă întrebe ce treabă am eu la Tulcea? Dacă anunță Miliția? Dacă mă dă jos? Dacă râde de mine?
În paștele mă-sii – ia să mai merg nițel! Mă tot uitam la chipurile șoferilor, că pe vremea aia se circula mai rar, mai încet, cumva, aveai răgaz să te uiți la șoferi. Ăsta e prea neras, mă repede dacă-l opresc. Ăsta e prea șmecher, n-o să oprească. Ăsta e prea colorat, mi-ar fura banii… Chiar așa: oare cât costă autostopul până la Tulcea?
Fir-ar al dracului, uite că la asta nu mă gândisem! Nu cred că mi-ar lua mai mult de 50 de lei, dar ce te faci dacă șoferul n-are să-mi dea rest? La cât de bou sunt, aș fi în stare să-i zic, luați, domnule toată suta, dar asta m-ar lăsa doar cu cealaltă sută de lei. Din ce naiba o să trăiesc eu până ridic primul salariu de hamal, în port, la Tulcea? Și unde naiba o să dorm? Cât o costa camera pe noapte? O să am bani de-ajuns ca să am un acoperiș deasupra capului până găsesc un vapor care să mă scoată din țară? Oare n-o să se întrebe ăia de la hotel ce naiba frec eu prin Tulcea la mijlocul lui noiembrie? Chiar așa, dacă mă întreabă ceva, ce-o să spun?
Fir-ar al dracului! Uite la câte lucruri nu mă gândisem! Un puști care pleacă brambura printr-o țară socialistă trebuie să exerseze minciuna, justificările și disimulările, după cum ne învăța profa de română – eu de ce naiba nu mă gândisem la nimic din toate astea? Ce fel de plan făcusem?
În plus bătea vântul și era un frig de crăpau pietrele. Deja dârdâiam. Era la fel de nașpa ca azi, semn că în Ro nici clima nu se schimbă. Dar, ce doamne iartă-mă se schimbă pe lumea asta? Nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, totul se amestecă… Ia-i pe Aristotel și pe Plotin, remixează-i cu creștinismul, decantează și pune minus în față: ce-o să-ți dea? Candide și Scrisorile Persane… Ia-i pe Voltaire și pe Montesquieu, fă cu ei fâl-fâl prin apă tare, pune-i în shaker cu Comuna din Paris, mai adu și NSDAP-ul în ciorbă, și, ce ne dă? Language Acquisition Device, Noam Chomsky și alta nu… În fine, astea sunt doar niște prostii, căci în nenorocita aia de joi, pe frigul ăla infect de noiembrie, eu nu făceam altceva decât să trec prin niște sate care nu-mi plăceau – toamna, Bărăganul de periferie arată ca dracu: doar bătături mocirloase prin curți, copaci chei, pereți de case netencuiți, bucăți de fier-beton peste tot, nu tu o floare, nu un trotuar, doar parcele de porumb retezat, miriști uscate și tufe cenușii… Se mai lăsa și gerul… Trebuia să opresc cât mai repede un camion.
Aiurea! Nici o moacă de șofer nu era valabilă. Se uitau toți la mine, bănuitor, lung – ete și la bou` ăsta! Se duce la dracu`! Semnalizau, mă depășeau, mă priveau încruntat, vreo doi-trei m-au și claxonat.
Băi, frate, chiar merita să plec așa, teleleu? Mai bine luam trenul, în tren nu te întreabă nimeni nimic, te duce trenul până unde ai chef – dar acolo, la destinație…
Al naibii să fie, uite la mine cât de căcăcios sunt! – așa mi-am spus, dar am mers mai departe. Intru în S-ul de la Afumați, bălțile erau hidoase, clefăia zaiul pe ele, stuful era bej, uscat, mirosea a câmpuri arse, era fum. Mașini, tot mai puține. Era vreo două după-amiaza, o știam, că-mi luasem ceasul cu mine, a fost singura dată când am purtat ceas, mai ales că, la o adică, puteam să-l vând, să fac rost de niscaiva pagnos, după cum spun constănțenii.
Intru în Afumați. Muierile din curți se uită după mine. Nu mă știau, nu le știam – la ce naiba se chiorau așa? Se făcea frig și eu nu eram în stare să opresc un amărât de camion. Îmi dau seama: și dacă se oprește unul, pe bune, și mă duce, dracului, la Tulcea? Atunci, să te văd: mai ai, mă, loc de întors?
Ia zi, frate, chiar vrei să te înhami la călătoria ăsta?
Nu reușeam să mă hotărăsc. Atunci mi-am zis așa: ce-ar fi să mă las în voia sorții? Așa mi-am zis când am trecut pe lângă capătului liniei suburbane de la Afumați. Hotărăsc: dacă văd că vine vreun autobuz, al naibii să fie ăla care nu se întoarce! Dacă nu vine nici unul, înseamnă că soarta vrea să plec, să mă duc departe, să văd capul Guardafui, sau munții Karakorum, să trec prin Katmandu și Darjeeling, să cobor în Indochina și de-acolo…
Hei! Ia-uite! Ăla nu e autobuzul de Bucale?
Mă întorc degrabă, mă urc, cobor să-mi iau și-un bilet, înapoi în autobuz.
Nu mai știu unde m-a lăsat în oraș. Știu doar c-am ajuns la școală, la ultima oră (era ora de muzică), ăia s-au uitat dintr-o parte la mine, nu știu ce-am mințit, da `s-au prins toți că-s înfrânt… Mai știu doar că, ajuns seara acasă, bunica a venit după mine în cameră și mi-a zis:
– Ai vrut să fugi de-acasă, prăpăditule! Ți-ai făcut și sendvișuri cu salam d-ăla de nu-ți place.
Iar eu, de rușine, n-am răspuns nimic. Noroc c-au schimbat ăștia drumul spre mare, că de-atunci, mă ia rușinea de fiecare dată când trec pe lângă capătul liniei suburbane din Afumați.
]]>
… oare când deschidem și noi un Euromaidan la București? Oare nu ne-am săturat de cretini în funcții publice de vârf? Oare nu ne-am săturat de imbecili patentați plătiți din taxe și impozite? Oare nu ne-am săturat de inșii fără nici o meserie care au ajuns să ne conducă? De unde vreți voi politicieni cu snagă-n creier, când mai toți se trag din facultăți la seral, din birouri neocupate pe bune niciodată, din chiulangii pe care nu i-ați fi invitat nici măcar la o bere în parc, din ingineri care n-au bătut un cui la viața lor, din juriști care n-au văzut niciodată vreun dosar, din medici cu birouri notariale, din economiști care n-au condus nici o afacere pe bune, din profesori care adormeau cu capul pe catedră?
Învățământ? NU!
Sănătate? NU!
Administrarea Justiției? NU!
Politici? NU!
Comunicații speciale, localizare de avioane prăbușite, drumuri și autostrăzi, agricultură, școli, limba română la televiziuni și printre politicieni, analize raționale, turism, negocieri, reforme, doctrine? NU!
Și-atunci? Cât mai stăm așa? Noi când importăm Euromaidanul ăla? Ori ieșim și spunem TARE ce-avem de spus, ori mai bine să tăcem naibii, dar să nu mai avem tupeu să ne plângem!
]]>
Așa se cheamă romanul de care spuneam pe aici mai acum o săptămână și ceva. Lansarea o să fie vineri, 21 februarie, la ora 6 seara, la Centrul Cultural Calderon, care se află (cum altfel?) pe strada Calderon, la numărul 39 (dacă nu mă înșel). Asta vine pe la jumătatea străzii, între Batiștei și Maria C. A. Rosetti, pe stânga cum vii dinspre Batiștei. Mai demult, vizavi de clădirea centrului cultural se afla Legația Palestinei – acum, acolo e o transnațională ceva. Am auzit că în clădirea în care vă invit a fost cândva nu-ș ce policlinică a ministerului transporturilor, dar acum casa cu pricina e curată, renovată, au băgat mobilier nou, alea-alea, avem loc de-o cafea și de-o vorbă la liber.
Coperta refurbișată de mai sus, aia în chirilică, e opera dușmancei mele de moarte de pe bloguri. Am pus poza cu pricina numai și numai pentru că vrăjmașa a băgat (pe blind!) chirilice pe coperta unei cărți în care există niște ruși de care ea n-avea cum să știe…
În fine. Vă aștept pe toți peste o săptămână, la șase seara. Habar n-am în ce constă programul lansării. Pur și simplu n-am aflat încă. Vedem noi, ne organizăm la fața locului, o scoatem cumva la capăt.
Mda. Așa. Acum, iete harta „corectă” a amplasamentului Centrului Cultural, după cum scrie pe site, la ProspectArt.
Și iete și clădirea în sine, ca s-o recunoașteți, numai că-i o poză de vară:
Să fiți cuminți și să veniți sănătoși!
]]>
Panoul de mai sus se află pe undeva pe holurile Ministerului Sănătății – nu mai știu la ce etaj și nici nu contează. Ca fapt divers, din 1922 până în 1989, sub democrație parlamentară, sub nu-știu-câte dictaturi de dreapta și sub una năprasnică de stânga, am avut 40 de miniștri mari și lați. Îi veți regăsi pe acei distinși de ambe sexe în primele două rânduri de fotografii de pe panou.
Din 1989 și până acum, în plină democrație de cumetrie subzistent-tranzacțională, am beneficiat de inteligența nețărmurită a 23 de băietani și a unei doamne – adică 24 de ființe (scuzați expresia!) furajabile (mai puțin doamna, fiind ea doamnă). Entitățile cu pricina se regăsesc pe cel de-al treilea (și, momentan, ultimul!) rând de pe panou – minunatul rând de jos, ca să fiu mai precis. Rezultatele bunei lor practici se văd până astăzi, iar nepoții mei și-ai voștri, fiți pe pace, le vor trăi și ei în direct, după o binemeritată reducere demografică.
Frate! Dacă tot sunt atât de mulți încât sunt în stare să umple un rând întreg, și dacă mai fac parte și din Galeria Miniștrilor Sănătății, de ce nu pun ei de-o peluză pe Ghencea Stadion, nu Militar? Hai să le dăm niște steaguri și bannere, hai să-i învățăm niște strigături de grup, hai să-i înzestrăm și cu niscaiva vuvuzele, că de urături ne ocupăm noi, pe bune!
Băi… Ne-am săturat de voi, nu pricepeți?
Trăiască Republica!
]]>
httpv://www.youtube.com/watch?v=vrDdRLDaZtE
2.
httpv://www.youtube.com/watch?v=WvweJ1lLcZc
3.
httpv://www.youtube.com/watch?v=6S-AOFgb59A
]]>
Se cheamă: „Ne vom întoarce în Muribecca”
]]>Habar n-avem. Nu știm decât o singură chestie. Pădurarul ăsta, necunoscutul ăsta – el unul a făcut cât un stat întreg, cât STS-ul, cât serviciile, cât armata și internele, cât toți șmecherii ăia care asudă prin fotolii și care n-au fost în stare să găsească un avion prăbușit într-o pădure ninsă alene, în Munții Apuseni. Omul și-a luat pușca, a plecat în pădure și a găsit avionul, asta a făcut… De unul singur, fără GPS, fără nimic…
Acum înțelegeți de ce nu mai merge nimic în Românica dacă dă puțintică zăpadă?
Pentru că n-avem suficienți pădurari ca omul ăla al cărui nume nici nu l-am aflat măcar! N-avem suficienți voluntari care să facă off road, aia e, avem doar piloți de raliu de duminică, miniștri dosiți, rătăciți în parandărături, parlagii, frezați în dungă, consilieri și burtoși care-și imaginează că fac politică la domiciliu, alături de amante, copilițe, creatori de modă și analiști… Oamenii se ocupă de PR subtil – v-ați prins, nu? – se tot joacă fațea cu noi…
Cu unii ca ei suntem ca și singuri, ne-am înțeles?
]]>
Calea Cadavrelor începe pe North Col, la o altitudine de 7000 de metri, și se termină pe Vârful Everest, la 8848 de metri. Nu are borduri, nu e asfaltată, iar în preajma ei zac mai bine de 230 de alpiniști înghețați bocnă. Nu-i ia nimeni de acolo – cei ce se întorc pe propriile picioare, buimaci, amețiți, sfârșiți, degerați, cu creierele umflate, cu tromboze, înfometați, împuținați la trup – abia se pot căra pe ei înșiși, darămite să-și ridice morții lăsați în urmă.
Calea Cadavrelor… A deschis-o George Mallory, în 1921. Mallory absolvise Cambridge și fusese profesor în Surrey, unde-l avusese elev pe Robert Graves, scriitorul care ne-a lăsat Comitele Belizarie, Claudius Zeul și nenumărate poeme; și el se cățăra pe munte, că-l încurajase Mallory, la fel cum îl încurajase să scrie și să studieze istoria…
Graves n-a călcat, însă, pe Calea Cadavrelor. Norocul lui și-al tuturor. Fiecare cu misiunea sa.
Cei dintâi morți de pe Calea Cadavrelor, în număr de șapte, niște șerpași indieni numiți Dorje, Tupac, Norbu, Pasang, Pema, Sange și Temba, au pierit într-o avalanșă, în mai 1922, iar Mallory spunea că vina dezastrului era a lui și numai a lui: ”Sunt răspunzător de moartea acestor oameni”, îi scria soției, ”aș vrea să dau timpul înapoi, dar n-am cum s-o fac, nu mai am cum s-o fac…”
Drept pentru care, preț de doi ani, Mallory n-a mai luat în picioare Calea Cadavrelor. Dar, în călătoria pe care a făcut-o în America, un ziarist de la New York Times l-a întrebat așa:
– De ce vrei atât de mult să urci pe Everest?
Mallory i-a dat răspunsul pe care-l știm cu toții:
– Because it`s there.
Mallory a spus asta, nu Hillary, așa că s-a întors pe North Col, în 1924. N-avea de ales, știți bine că n-avea de ales.
Sau nu știți?
Mă rog. Ați văzut fotografiile celor ce-l însoțeau pe Mallory? Le-ați văzut echipamentul?
Hanorace din gabardină, mănuși de lână, fulare groase, bocanci din piele cu vedere la gleznă și cu ținte bătute în tălpi… Obiele în loc de parazăpezi, tuburi grele de oxigen, căciuli de piele îmblănită, corturi de pânză… În tabăra de bază umblau când și când în sacouri și cămăși groase, nu le lipseau decât cravatele… Își strângeau hanoracele, în talie, cu cordoane cu catarame de oțel și purtau șapte rânduri de haine când porneau mai sus, tot mai sus, pe Calea Cadavrelor. Țineau în mână alpenstock-uri lungi, cu mânere din lemn, n-aveau colțari detașabili, încălțămintea n-avea talpă de vibram, n-aveau supe la plic, n-aveau energizante, n-aveau amfetamine, n-aveau elicoptere să-i ducă la spital, n-aveau GPS-uri sau telefoane mobile, nici măcar drumul până la poalele Everestului nu-l știau prea bine, nu cărau proviziile cu 4 × 4 (aveau, în schimb, iaci!), n-aveau nici măcar un prăpădit de wi-fi, ca să aibă ce înjura că nu se conectează suficient de repede; n-aveau ochelari heliomați, n-aveau Photoderm Max anti UV, n-aveau diuretice, n-aveau inhibitori de anhidrază carbonică pentru maladia de altitudine, n-aveau corzi și cordeline din materiale sintetice, ci șfară din cânepă groasă, nu se antrenaseră la peretele din sala de sport încălzită din oraș, nu făcuseră bodybuilding, nu făcuseră tae-bo, nu băgaseră bicicletă ergometrică sau cum s-o mai numi, nu-i sponsoriza Heineken și nici contracte futures nu angajaseră cu firmele de PR – inșii ăia care confundă sângele cu cerneala tipografică și știința cu sloganurile, fakerii ăia care încurcă marfa cu ambalajul…
Mureau de frig în sacourile alea ale lor, asta făceau, își înghițeau bucăți de mucoasă laringiană mortificată, degerată, orbeau, li se prăjea pielea, mureau de foame, li se prăbușea glicemia, proteinemia le cobora sub nivelul mării, iar ei n-aveau perfuzii la îndemână, că nu se inventaseră, făceau herpes de la soare și n-aveau Zovirax…
Dar nu s-au lăsat. Au pornit pe Calea Cadavrelor. Mallory și Irvine au luat-o în piept cei dintâi, Cambridge & Oxford, căci Sandy Irvine, student la Oxford, un mechanic wizzard de 22 de ani, campion en titre al concursului de canotaj academic Oxford vs. Cambridge, un blond zdravăn care imaginase giroscoape pentru stabilizarea avioanelor și mitraliere sincronizate cu palele elicelor – ei, bine, Sandy Irvine îl urma pe Mallory îndeaproape….
Cică îl chema și pe el Calea Cadavrelor.
Au urcat în pantalonașii ăia de golf strânși cu obiele, s-au dus sus, tot mai sus, au lăsat Ghețarul Rongbuk de Est pe mâna stângă, au privit din înalt, spre dreapta, către Vârful Changtse, s-au dus și mai sus, au privit spre sud, să vadă dacă nu-i pândește musonul (îi pândea!), și s-au întrebat: dacă murim? dacă ne lăsăm oasele pe aici? – dar ei, Mallory și Irvine, se apropiau de Acoperișul Lumii, erau pe Calea Cadavrelor, nu altundeva! În fața ochilor li se ridicau săritorile crestei nordice, una, două, trei, iar dincolo de ele, oh, da, se înfățișa Chomolungma, Sagarmatha, Everest, Zeița-mamă a Pământului… Nu-i așteptau sipete cu comori, nici elixire de viață veșnică și nici măcar niscaiva porții de mâncare suculentă, acolo nu era nimic, nimic, nimic – numai că într-acolo ducea Calea Cadavrelor, cea care pe atunci nu avea nici corzi de ghidaj și nici blocatoare, cea pe care nu erau decât ei doi, Oxford & Cambridge: mergi sau crapă, go, go, go, gemi și mergi, gemi și mergi!
Excelsior!
Se lăsa ceața. Era frig și începuse să bată vântul. Mallory și Irvine urcau, urcau, urcau. De jos, din tabăra 6, alpinistul lor de sprijin, Noel Odell, îi mai zări odată, printr-o gaură de pâclă:
„My eyes became fixed on one tiny black spot silhouetted on a small snow-crest beneath a rock-step in the ridge; the black spot moved. Another black spot became apparent and moved up the snow to join the other on the crest. The first then approached the great rock-step and shortly emerged at the top; the second did likewise. Then the whole fascinating vision vanished, enveloped in cloud once more.„
Era 8 iunie 1924, ora 12.50. Mallory avea fotografia soției în buzunar și pășea cu greu pe Calea Cadavrelor – dorea să lase fotografia pe vârf, așa-și promisese. Nu se gândea la nimic, nici măcar la prezicerea preotului budist de la mânăstirea Ronghpu, din vale: „O să fie cumplit, văd un om alb cu burta despicată, acolo, pe creste” – la nimic nu se gândea, n-ai cum să te gândești când faci un pas, și încă unul, după care iei o pauză și răsufli, și apoi mai faci un pas, și încă unul, și iar răsufli, ca să urci tot mai sus pe Calea Cadavrelor.
Și se afundară în pâclă. Pentru totdeauna.
Aveau să poarte numerele 10 și 11, pe lista cea lungă a celor căzuți pe Calea Cadavrelor, cea fără de castele la capăt, cea fără de odihnă, cea care ne face să ni se umezească palmele când ne gândim la ea, cea care ne ademenește și ne chinuie ori de câte ori îndrăznim s-o uităm. Mallory o deschisese, iar Irvine fusese atins de dulcele ei blestem încă de când hotărâse să-l însoțească.
Londra întreagă a jelit când a aflat de pierzanie. Străzile și bulevardele s-au umplut de oameni, Catedrala Saint Paul a gemut de lumea venită la slujba ținută în memoria celor doi înfrânți atât de aproape de țintă, atât de golași în gerul Căii Cadavrelor, cei doi înfrânți care continuau să urce, escaladând vijelii, săpând trepte în nori, cățărându-se sus, și mai sus, tot mai sus, spre nebuloase și andromede, spre praful stelar pe care încă îl caută, urcând, urcând, urcând, spre Big Bang se duc, fără să fie în stare să isprăvească nicicând cursa Oxford & Cambridge de pe Calea Cadavrelor.
]]>
Era prin martie 1989. Eram pe chei la Anvers, era o după-amiază rece, nici cu soare, dar nici cu ploaie, nici cu nor, dar nici senin – era ca a doua zi după chef. Rămăsesem cam fără bani (fiind novice, mă bazam doar pe 1,55 dolari pe zi) și n-aveam poftă de nimic, mai bine să fi plecat naibii odată – cică trebuia să ne cărăm la Tripoli de Liban.
La un moment dat, aud pe cineva vorbind românește. Nu m-am mirat: la Anvers intra câte un cargou românesc pe zi, numai că glasul ăla… ei, bine, îl știam bine, bine de tot. Dau cu bunghiul pe chei, mă uit încoace, mă uit încolo și, eh, da, îl văd pe colegul Parigi, făcusem multe gărzi cu el. Ne lăsau spitalul pe mână în anii 80, chit că nu eram nici măcar intrați în specializare, dar n-aveau oameni suficienți. Politicienii români, comuniști, social-democrați, liberali, sunt toți o apă și-un pământ: nici pe atunci nu-i interesa că aveau prea puțini doctori în teatrele de operațiuni, și asta nu pentru că ei, politicienii, ar fi neapărat proști; ei silabisesc, ei își termină propozițiile, câteodată chiar și frazele, numai că dacă-i bagi în amănunte, le fierbe capul, trântesc ușile și se supără – ei sunt văcarii satului denumit România. Ca să pricepeți ce era prin spital pe vremea aia, când venea SRL-ul (adică Săptămâna Redusă de Lucru) dispăreau mai toți medicii bătrâni, că și-așa erau prea puțini, și ne lăsau pe noi, papagalii, să acoperim gărzile. Nu omoram lumea, plus că ne convenea: făceam meserie și ne dădeam mari că țineam în spate un spital ca CFR 2.
Acum, însă, spitalul CFR 2 era la dracu cu cărți, în cealaltă parte a Europei. Oare cum era vremea acasă, că nici măcar vântoasele de la noi nu semănau cu fronturile atmosferice plăpânde din Belgia? Poate că nu știți, dar pe vremea aia nu era nici telefonie mobilă, nici internet (s-a făcut o revoluție pe tema asta, nu?) așa că aveai toate motivele să te întrebi: oare ce mama dracului mai e pe acasă?
Îți răspundeai pe loc, însă, chit că n-aveai de unde afla ce și cum. Pe timpurile alea, acasă nu se întâmpla pur și simplu nimic, lumea doar stătea la coadă, se uita la televizoare închise și tremura de frig prin apartamente. Se înjura în barbă. Hainele erau cenușii sau maro. Mulți dintre-ai noștri umblau în niște pufoaice vătuite, kaki. Cică le reușise colectivizarea agriculturii.
– Parigi! strig.
– Fraaate!
Ne pupăm, ne îmbrățișăm, ce mai faci, dar tu, pe unde ai fost, un-te duci, na, chestii d-astea, marinărești. Ne uităm unul la altul, de sus până jos – în 1989 era o chestie să te întâlnești cu unul de-al tău prin străinătățuri, erai un ciumec, un bazat, un nomenclaturist în mic, un ăla care avea ce povesti.
– Ce facem, tată? Unde mergem?
Dacă ne-am fi întâlnit la București, ne-am fi explicat unul-altuia cum ne-am dus noi în ziua aia la gagici (50 de dolari un short time) sau cum am făcut un buf nemaipomenit pe ultima sută de metri, dar așa, fiind față în față, ne-am cărat la o nenorocită de Coca-Cola servită frumos, la pahar, cu o felie subțire de portocală pusă la dospit înăuntru. Era un flaps, pe bune, dar pentru niște români din 89, care nici peste Ci-Co nu prea dădeau pe acasă, ne-am simit minunat în jumătatea aia de oră – ne uitam unul la altul, satisfăcuți, ne rulam țigări în foiță Rizzla portocalie, beam Cola și ne uitam la niște inși în costume medievale care trăgeau la țintă cu arbaletele lângă catedrala cea mare din Anvers, Sfânta Fecioară îi zice parcă, e aproape de niște anticariate senzaționale. Văzusem și Mao tradus în flamandă, acolo.
Beam Cola, așadar. La femei nu prea trăgeam cu ochiul, că n-aveam la ce: occidentalele își merită chirurgia plastică, nu ca ale noastre sau ca alea de la Casablanca, marocance pursânge, de melting pot – englezoaicele erau niște albese pufoase, trebuia să ferești parchetul când vorbeau (altfel îl zgâriau), nemțoaicele aveau multe coșuri și erau șleampete rău, spanioloaicele ștergeau podeaua cu curul, belgiencele se spulberau ca făina și n-aveau saț – pe vremea aia, așa era, că nu se dăduse liber la lămpile de ultraviolete, iar casele de asigurări nu șpăguiau bani de silicoane. Sănătatea și bunăstarea nu deveniseră business, liniile low cost nu apăruseră, PR-ul era bun doar ca să-l trimiți la colț, după țigări, iar lumea muncea pe rupte, ehei, ce vremuri!
Prin urmare, doar ne-am uitat la ăia care trăgeau cu arbaletele. Ce dracu-i apucase? Oamenii din piață râdeau, ai naibii, și noi nu știam de ce, că altfel ziceai c-o freacă la rece. După o vreme ne-am plictisit de ei, dar nu era rău, nu, nu, deloc nu era rău să te plictisești într-o urbe ca Anvers, în plină lume croită de întreprinzătorii protestanți: etica muncii, imperii financiare clădite pe îndelete, inventică, respect, alea-alea. Până și la recolte ne spărgeau, cu tot cernoziomul nostru – văzusem niște plantații de porumb absurde, v-am mai povestit, unele în care știuleții creșteau unul lângă altul, militărește, ca peria, ai naibii, de puteai să lași o sacoșă plină ochi pe vârfurile lor și tot nu se scufunda. Fluctuat nec mergitur, cică asta e o lozincă faimoasă p-acolo, pe la ei…
Ei, și? Ne învață ei pe noi care-i treaba? Fugi, frate, d-aici!
– Știi ceva? mă întreabă Parigi deodată, că ne cam luase lâncezeala. A făcut unu la noi pe vapor un buf țapăn! Dă de băut. Hai și tu să-l bei!
Isprăvim Cola, sugem din felia de portocală și plecăm, ce să facem, ne întoarcem în port românește, adică pe jos. Lumina dintre vapoare și containere era la fel de infectă, mda, dar peisajele industriale sunt la fel de deprimante peste tot, că de-aia l-a și inventat lumea pe Bill Gates.
Și urcăm noi pe vapor. Scara se clătina. Din depărtare se auzeau macaralele – încă lucrau, descreierații, unde voiau să ajungă? Hm, vaporul lui Parigi… nu era la fel de mișto ca vaporul meu, dar eu avusesem pile – vaporul lui era mai jegos, mai friguros, ziceai că-l vopsiseră în verde mai închis, scârțâia mai al naibii. Mirosea a vaselină. Sunt sigur că n-aveau salam de Sibiu în cambuză – noi aveam, că eram piloși, te prinzi imediat, după miros, dacă un vapor socialist n-are salam de Sibiu în cambuză, chestia asta îi impregnează culoarele, vopselurile, perdeluțele de la hublouri, tot…
În sfârșit. Intrăm în cabina insului care dăduse tunul, îl văd: e așezat în capul unei mesuțe, e un ăla cu ochii beliți, e mustăcios, se sprijină pe mesuță în pumni, zici că-i Hitler aplecat peste hărți la Wolfsschanze, se uită în jur cu priviri lucitoare. Poartă un fel de clop în vârful creștetului, numai că are boruri mai largi, parcă-i șuan, al naibii.
– V-am făcut, bibicilor, îți vine să zici că ar zice, numai că omul nu scoate o vorbă. Știe că toată lumea simte ce-i în mintea lui.
Iar ăilalți, tot pe tăcutelea:
– Ne-ai făcut, coane, să-ți trăiască familia! Mai dă și tu, o vodcă! – asta din urmă o zic în clar, însă.
El le face cu ochiul, aruncând privirea peste umăr – ca să iei vodca trebuie să te apleci peste el și să salți sticla pusă bine, lângă perete. Șuanul face pe plictisitul, nu-i bagă pe ăilalți în seamă, îi lasă să se chinuie să ia vodca și n-are decât grija sticlei, să fie pusă frumos, la loc. Doar cu mine face excepție, că nu mă cunoaște.
– Baftă, îi zic. Ăsta da, buf!
– Am avut coaie, frate! Noroc, să nu mai vorbesc… Potriveala dracului…
Și-mi zice ce și cum. Cică nu făcea parte din echipajul ăsta, dar, cu o zi înainte de plecarea în voiaj, omologul lui de aici de pe vapor căzuse la pat, iar NAVROM-ul, mai ales că pe atunci exista, s-a grăbit să-i găsească un înlocuitor. L-au sunat pe mustăcios acasă, el a zis că da, ce să facă, și n-a întrebat decât:
– Unde pleacă vaporul?
Vaporul pleca la Abidjan.
Abidjan, rahat… Voiaj acum, în miez de iarnă, în mă-sa… Pica prost. El avea chef de altceva – ciutanii o tăiaseră de acasă, la video, iar el poftea să i-o pună, temeinic, nevesti-sii, chestie de înțeles la vaporeni, se grăbesc la treaba asta ceva de speriat. Mustață are o poză cu nevastă-sa și mi-o arată. Îl înțeleg.
Abidjan, fir-ar al naibii… N-avea cum să zică nu, dar plecarea în voiaj se pregătea din timp, nu așa, al ultimo minuto. Meseria de vaporean are chițibușul ei. Când pleci la drum (Cuba făcea excepție, dar acolo era doar un sex voyage) te grăbești să faci rost de dulăi, de verzitură, pagnos grupa mare – dolarul mergea cu o sută de lei la începutul lui 89, știți, nu?
De unde să facă rost, însă, omul nostru de bani? Era prea din scurt, dolarii nu se găseau la liber, unde mai pui că te băgau în extemporale dacă te citeau băieții cei înstelați, și câte și mai câte. Of, of, of – ce-i de făcut? Nu-și iartă nevasta, un quickie e oricând bine venit, dar o bagă în lucrări după aia: uite așa și așa, plec la dracu, în Africa, un voiaj de cacao, ce să fac, ce să facem? Drept pentru care se uită amândoi prin casă să vadă câți bani aveau la ciorap (n-aveau mai nimic, iar nevasta se jura că n-avea fonduri secrete), iau toți banii de coșniță și pleacă în oraș, să se orienteze, să cumpere naibii ceva.
Dar, ce dracu să cumpere? În 1989 nu găseai nici măcar plăcinte la plăcintărie, nici elastice, nici ciorapi flaușați la mercerie – nu găseai nimic! Până și Arafat era doar unul singur pe atunci, și pe-ăla îl chema Yasser, dar tot era prieten cu șeful ăl mare! În fine… Umblă cei doi ce umblă, o iau din magazin în magazin, peste tot doar galantare goale, tejghele peste care bătea vântul și vânzătoare înghețate de frig.
Intră și-n magazin la Tomis. Era beznă, se ciocneau de alți clienți, se uitau în dreapta și-n stânga până ce, brusc, omul își dă seama că are și el dumnezeiașul lui, unul mic de tot, un ăla care le suflă vaporenilor în cur când e să-i ia dracu.
Cu alte cuvinte, vede niște pijamale. Se uită la preț – mda, banii-i ajungeau pentru două bucăți. Le cumpără.
– De care pijamale? întreb.
– Cum de care? Din alea de n-ai curaj să le iei pe tine când te bagi lângă nevastă să i-o tragi! Pijamale de Brăila, frate! Din alea cărămizii, cu dungi albastre și verzi. Foarte bune pentru Abidjan!
Și pleacă el la drum cu pijamalele: Bosfor, Cap Matapan, Cap Bon, Gibraltar, și apoi, zuuuf! – în Atlantic, pe urmele lui Diego Cao, dar numai până la jumătate, adică până la Abidjan, Coasta de Fildeș.
Cică la Abidjan miroase la fel ca-n restul orașelor din Africa de Vest – a pește descompus plus citrice trezite. Mai au ei acolo un fel de praf roșu când nu e sezonul ploilor. Negrii, se știe, sunt visători – se uită la fructe îndelung înainte să-i apuce foamea. La nevoie fac comerț sau pescuiesc, se înveselesc ușor și mereu te întreabă ce mai faci. Cică și lor le e cald. Lor le plac albesele, dar și nouă ne plac negresele, așa că suntem chit.
Și coboară omul nostru de pe vapor cu pijamalele sub braț și o ia spre piață. În piață la ei, la fel ca la noi (pe atunci): gălăgie, mărfuri vechi, pungi de un leu n-aveau nici ei, blugi și alte alea erau doar sub tejghea – nah, sărăcie! Era o chestie OK, însă: femeile lor nu se sinchiseau să meargă topless și aveau sâni mișto.
– Dar nu le iau pe-ale noastre! zbieră mustăciosul.
Nu, nici pomeneală, erau toți de acord că nu ne luau nevestele, gagicile, logodnicele, prietenele, amantele, asistentele, șoferițele, tractoristele și tot ce altă nație de femeie mai aveam noi: arhitecte, doctorițe, vidanjoare… Așa că am mai rupt gâtul la o sticlă de votcă.
– Hăăăăăăăăi!
Bâldâbâc! A naibii vodcă! Ziceai că-i vietnameză – mai gălbioară, mai dulceagă, de parc-o amestecaseră cu lac de unghii sau cu ceară de parchet. Dar era moca și n-am comentat. Aveam eu să aflu povestea ei. Până atunci, însă, șuanul își reluă povestea lui: cică găsise un negru care făcuse ochii mari când văzuse pijamalele, pe negrul ăla îl văzuseră alții de-ai lui, așa că, în scurt timp, românul a pus de-o licitație în piața de la Abidjan. Wall Street pe bani peșin, în paștele mă-sii!
Și a vândut pijamalele! Băștinașii țineau la pijamalele românești! Le iubeau, le bârfeau la fel cum bârfeam noi blugii, le călcau și le scoteau afară la zile festive, pe post de tuxedo – la nunți, la botezuri, la furturi din case pricopsite, și duminicile, când ieșeau cu familia la vânătoare de hipopotami.
Acu, ce să facă mustăciosul cu banii locali, cu piaștrii, sau rublele alea de Abidjan? Erau la fel de tari ca mălaiul românesc, nu erau bune decât să iei conserve de pește oceanic… Românașul nu se grăbi, însă. În primul rând, trebuia să se însemneze unde aveau să plece din văgăuna aia – aveau să se care în Brasil, cea plină de femei frumoase și de shemale mirifici? (Ăștia din urmă fac bine, cică, la stenoza rectală.) Sau o să dea colțul Africii, spre India cea nemăsurat de mănoasă și plină de cuișoare, ghimbir, vaci și câini morți de foame? Ah, Gangele la Brahmaputra…
Ei, bine, s-au cărat în Dánemarca, pronunțat chiar așa, cu accent pe prima silabă – așa zic vaporenii, nu-ș cine i-o fi învățat. Drept pentru care mustață a cumpărat multă artă neagră, multă-multă de tot, iar norocul lui a fost că nu eram noi, românii, singurii care puneam botul la kitsch, chit că povestea avea loc în consumerismul timpuriu. Prin urmare, omul nostru, șuanul nostru uMpic basedowian, duse marfa (luptătoare nervoase din lemn de mahon, arcași schilozi din abanos, elefanți șașii din fildeș, maimuțe de santal etc.), duse marfa, așadar, într-o țară potolită, rece, plină de blonzi tăcuți, degrabă doritori de chilipiruri lipsite de gust, cu condiția ca acestea să aibă o patină exotică, ceva… Mda. Ducea marfa în țara lui Niels Bohr și-a lui Hans Christian, în peninsula disputată de nemți, scandinavi și danezi înșiși – pe pămânciorul ăla cu castele mici, cu o lege a moștenirii cam de stânga, cu ploi angro și cu micuța sirenă, teritoriul ăla care l-a găzduit și pe Céline, cam asta e Dánemarca…
Acolo ducea mustață statuile!
Danezii le-au cumpărat cât ai zice pește. Dăduseră ochii peste cap la vederea lor, se extaziaseră, hârâiseră și strănutaseră pe daneză, după care dăduseră cu banii în român! Cică era o curățenie p-acolo de lingeai asfaltul și alta nu! Vitrinele luceau, în Copenhaga era un frig îngrozitor, zilele erau chiar mai lungi decât aici, la Anvers, iar mustață (hoțomanul!) dispunea deja de coroane daneze – pe bune că așa se cheamă moneda locală.
Nu prea aveai ce face cu ele, cu coroanele adică – viața era scumpă, berea de neatins, femeile prea cu fumuri, așa că omul nostru iar s-a pus pe așteptat: unde mergem de-aici? întreba el toată ziua bunăziua.
Când a aflat că portul următor era Anvers, a sărit în sus de bucurie, căci fraierii ăștia de belgieni dau totul mai ieftin decât la Copenhaga, mai puțin vodca, frate, care costă ceva de speriat, în timp ce danezii ăia tocmai pofteau să se descotorosească de niște lăzi de carton, pline cu licoarea aia ce aducea cu o vodcă nord-coreeană de gard.
Și mustață a luat două lădițe, pe care le-a adus tiptil la Anvers. Le-a trântit unde știa el mai bine (la un evreu gras care vorbea românește, unul care cumpăra bancnote de o sută și vindea electronice) și a scos pe ele bani suficienți cât să-și ia un video din ăla mic, de garsonieră. Un video, nu-ș dacă mai țineți minte, îți dădea brandul de casă. Un video și 8 – 9 casete, cu filme diverse, din care nu trebuia să lipsească un pornet pour les connaisseurs. Ce ani! Casetele video au fost școala democrației noastre – din ele am învățat noi ce înseamnă Occidentul de neuitat: culturiști care mergeau cu 200 la oră pe sens interzis, bătăuși care-și luau soarta în mână și care puneau bombe în bănci, inși care nu țineau cont de disciplină, băieți adevărați, care-și luau șefii la refec oricând pofteau și care culmea, scăpau basma curată după toate astea, femei care se regulau pe rupte, ah, libertatea era i-ne-ga-la-bi-lă, Occidentul era minunat, nici nu trebuia să muncești, era suficient să înjuri și să nu dai bunăziua! Hopaaa, Hollywood, Hollywood, așteaptă-mă că viu acu!
Video, deci!
– Uite-l! mi-l arătă mustață, mândru, și-l scoate de sub mesuță – era Sharp sau Akai, ceva. Face patruj de mii acasă! M-a costat două pijamale, iar tu bei acu moca din vodca pusă deoparte după ce i-am vândut suratele! O să iau și niște casete-masete, cre-că d-alea mai porcoase, o să iau și-uMpic de cafea-mafea, țigări-migări – pân-la urmă, m-am scos și cu voiajul ăsta!
Ăi din jur se cam puseră pe tușit. Mustăciosul se propti din nou în pumni și-i privi, sticlos:
– Mai vreți, mă, vodcă?
Mai vroiau, mai vroiau, măcar vodca să i-o bea, al naibii!
Eu m-am oprit – băutura îmi rașcheta gâtlejul, îmi lua smalțul de pe dinți, cre-că era făcută și cu ceva pastă de dinți. Ce fraieri, belgienii! Dăduseră bani grei pe antigelul ăsta, doar ca să se laude acasă și la prieteni că ce gheșeft au făcut ei. Așa s-au umplut de pedofili, la pariu! Dutrou, Letrou, cum naiba îl chema, atunci a fost plămădit!
M-am uitat la aparatul video. Frumos mai era… Era mic, gingaș, îl treceai ușor prin vamă, nici șpăgile n-aveau să fie prea mari. Puteai să-l bagi în lada cu scule, la o adică. Aveam să trăiesc chestii din astea mult mai serioase, la Poarta 1, în port… Aveam să aducem (am calculat!) cu altă ocazie 2,4 tone numai de cafea! Portul era o mare gură nesățioasă, adăpa o țară întreagă cu țigări și electrocasnice, românul trăia visul occidental de contrabandă, vaporenii trăgeau din greu pentru asta, se abțineau de la mâncare, de la câte beri puteau ei să ducă pe bune, de la femeile din vitrinele nordice – se abțineau de la prea multe chestii, habar n-aveți, m-am certat și cu niște băieți care pășteau prin televizoarele patriei pe tema asta, că cică ei, vaporenii, nu plătiseră impozit, că încălcaseră legea, că făcuseră venituri ilicite – dar voi ce kilu meu ați fumat înainte de 89? Ce cafea beați și ce blugi le duceați la copii, nătărăilor, flașnetarilor, cioflingari amorțiți pe sticlă ce sunteți?
În fine. Atunci, pe vaporul cel urât, pe vaporul ăla de fraieri lipsiți de pile din dana de la Anvers – atunci, așadar, m-am ridicat și m-am cărat înapoi la mine, pe vaporul meu plin de piloși; mi se făcuse foame și-aveam chef de un ou ochi, proștii ăștia de pe vaporul lui Parigi nici ouă n-aveau.
Le-am povestit băieților ce tun dăduse mustăciosul.
– Pfuai, fir-ar el al dracu! se enervă un amic. Am niște matrafox, l-am făcut aseară cu niște tablete de Calciu Sandoz, hai că te cinstesc și tu-mi povestești ce tun a tras mustață! Un video, zici?! Pe două pijamale?! Și noi ce mama dracu facem acu? Ne facem de râs, dacă ne ducem așa de chiori acasă…
Dar nu ne-am făcut nici noi de râs. De la Anvers, de la diamante șlefuite cu șpil, ne-am dus tocmai la Tripoli de Liban, patria mașinilor bușite, a mortierelor de noapte și a țigărilor ieftine, dar povestea asta v-am spus-o deja. Iar buful meu din voiajul ăla a fost o pereche de ginși verzi second hand, pe care i-am și pătat la Tripoli în radă – i-am pătat cu cerneală de calmar.
]]>
Juergen Wolf interpretează Toccata și Fuga în Re minor într-o catedrală din Leipzig, Sfântul Toma pre numele ei. Sau Sfântul Nicolae, nu sunt sigur, sunt amețit de medicamente.
Analgezicele plus muzica, bașca diazepamul, alcătuiesc cocktailul. Sunetele o iau pe căile celui de-al optulea nerv cranian, nasc potențiale de membrană, se tamponează cu impulsurile din SRAA, bine modulate de moleculele farmacologice, declanșează pompe ionice, debușează în mareea de neurotransmițători ce scaldă cortexul – mulți dintre neuroni, dimpreună cu axonii și dendritele, băltesc de endorfine, serotonină, GABA, dopamină – dar astea sunt doar niște hors d`oeuvres, precare, neștiute: cică alcătuiesc sufletele noastre nemuritoare. Îmi lipsește un ceai verde și-mi amintesc de cha-no-yu. Clinchet de porțelan. Liniște. Inazo Nitobe mă bate pe umăr.
În schimb, Toccata și fuga în Re minor. Mda. Cea mai nesfârșită excursie muzicală. Marea explorare, dincolo de Marco Polo, dincolo de Magellan și de programul Apollo, mai îndepărtată decât Voyager, mai pretențioasă decât colonizările cu inși menținuți în criostază, îndrumați în nave heliopropulsate spre earthlike planets – călătoria lui Bach țâșnește de-a dreptul din electronii și bosonii rătăciți în sus-zișii neuroni, în sus-zișii axoni, în prea-adâncoasele dendrite.
E plimbarea cea mare. Cea plecată agale de la Euclid ca să ajungă la Higgs, cea inițiată dintre dreptele ce nu se întâlnesc nicicând ca să se regăsească în plină hologramă ițită din găuri negre.
]]>
Iată, însă, că într-o bună zi vine un țigan la ghișeu:
– Ascultă, bă, sârbule, da tu n-ai de gând să plătești protecție? O tot freci p-aci de-un an, iar tu, nimica-nimicuța!
– Of, țigane, zise sârbul, mâhnit, mai bine nu veneai! Mai bine nu veneai, că uite, eu îs tare fricos, și, din cauză că-s fricos, mi-am luat chestia asta! scoase el de sub tejghea ditamai cuțitoiul de măcelărie. Și știi de ce mi-e frică? Mi-e frică c-o să-ți plângă copiii și nevasta după ce ți-oi vârî șișul în gât, și mi-e și mai frică c-o să-mi plângă, și mie, copiii și nevasta după ce m-o lua poliția că te-am omorât, așa că, fă bine, țigane, și du-te la români, că ei îs mai curajoși ca mine!
Povestioara asta mi-a spus-o un coleg, la nervi, pe când discutam despre negocierile cu autoritățile din Bucale, autoritățile alea pline, doldora, dând pe afară de români curajoși, curajoși, curajoși…
La fel de curajoși ca și petenții!
]]>
p.s. După cum se vede, elementele de copyright sunt extrem de BINE subliniate…
]]>
Era în ianuarie 1945, în Ardeni. Era tare frig și ofensiva Wehrmachtului se împotmolise. Aceasta este o poveste scurtă despre un medic SS și este relatată de Jacques Delaunay, un istoric cu simpatii de stânga. Precizez asta ca să exclud eventualele discuții despre un parti pris al celui care ne-a supus atenției acest episod.
Așadar, Ardeni, 1945. În satul X se dădea o bătălie cumplită între un regiment SS și unul britanic. Ningea și era ger de crăpau pietrele. La un moment dat, britanicii trimit o delegație cu steagul alb și solicită o încetare temporară a focului: aveau prea mulți răniți, iar medicii lor nu făceau față. Nu doreau altceva decât să capete un răgaz ca să-și evacueze răniții în spatele frontului.
Solii britanici au fost conduși la comandantul unității germane, care, întâmplător, era un tânăr maior-medic. Cică era înalt, subțire, și purta eșarfă albă. Îi lipsea un ochi. Normal, era blond. Nu-mi amintesc, spre rușinea mea, cum îl chema. Maiorul nu numai că a fost de acord cu încetarea focului, dar a făcut observația că, în asemenea condiții meteo, evacuarea răniților era prea riscantă, dacă nu imposibilă. În consecință, medicul SS a propus ca medicii din subordinea să se deplaseze în rândurile britanice ca să dea o mână de ajutor.
Și așa se face că, timp de douăsprezece ore, chirurgii britanici și cei germani i-au operat împreună pe răniții trupelor aliate ce nu puteau fi evacuați din cauza căderilor abundente de zăpadă. Odată răgazul scurs, chirurgii SS s-au întors la unitatea lor și bătălia a reînceput. Rezultatul final e bine-cunoscut: contraofensiva din Ardeni a fost spulberată. Nu știu, însă, ce s-a petrecut cu unitatea germană al cărei comandant, chiar dacă era SS-ist, și-a dus până la capăt datoria față de pacienți, tratându-i pe cei care aveau să-l atace în numai câteva ore.
Și când te gândești că vorbim despre un SS-ist – unul care făcea parte din aceeași tagmă cu cei care au condus pseudo-experimentele de la Auschwitz, Ravensbrück și Mauthausen…
Nu știu cât de real este acest episod – în fond n-am decât o singură sursă care-l certifică. Eu, unul, însă, prefer să cred în scurta poveste de mai sus, căci ea exprimă, indubitabil, esența medicinei.
În final, o singură întrebare: oare pe frontul de est s-o fi întâmplat vreodată ceva similar?
]]>
… mă întreb cât de întâmplător este faptul că acei înalți funcționari europeni care sunt denumiți comisari poartă același nume generic cu cei dintâi miniștri sovietici din 1917…
Pentru pasionații de istorie: să lăsăm Revoluția Franceză deoparte!
]]>
O.Z.U. înseamnă ordin de zi pe unitate – cine a făcut armata știe foarte bine acest lucru. Ei, bine, în ce privește televiziunile care se laudă cu national coverage în spațiul carpato-danubiano-pontic, O.Z.U. din 2 noiembrie 2013 a sunat cam așa: un premier la a cincea căsătorie și viața personală a divelor sunt mult mai importante decât revendicările celor 10.000 de profesioniști din Sănătate ieșiți la Marșul Tăcerii.
Ciudat… Mai acum câțiva ani, aceleași televiziuni se plângeau de inerția cetățenilor români în fața autorităților. Aceleași televiziuni jeleau când se deschidea problema colapsului din sănătate. Iată că și-au văzut visul cu ochii: 10.000 de profesioniști sanitari au mărșăluit pe Calea Victoriei, numai că ratingul și firul scurt cu redacțiile au bătut realitatea. Cu alte cuvinte, mare parte din presa televizată a închis ochii și a preferat să viziteze Palatul Ghika (mâncarea era bună, iar invitații trăsneau a parfum) sau s-a lansat în comentarii inteligente vizavi de tribulațiile sentimentale ale unor distinse conaționale… Ce-i drept, până mai deunăzi, acestea din urmă țineau sticla mereu plină pentru managerii din TV, dintre care unii, știți bine, au fost iertați de dările către stat…
În fine, a fost și greșeala noastră, a organizatorilor, că lucrurile au ieșit așa. Poate că era mai bine să facem tărăboi pe carosabil și să ne îmbrâncim cu forțele de ordine… Sau, și mai spectaculos, poate că merita să ne fi deplasat, toți câți eram, la Cotroceni, ca să urlăm la Băse, demonstrându-ne loialitatea față de un guvern care înghite recomandările FMI cam la fel cum ingurgitează sarmale la Sfânta Parascheva. Capul plecat, sabia financiară nu-l taie, iar miniștri din Republica Sărbătorească Română au prestat jurământ de credință nu cetățeanului, nu țării lor, ci organismelor financiare care le plombează incompetența…
Așadar, mă întreb: oare ce-ar fi trebuit să facem, astfel încât să aflăm și noi, la noi acasă, din televizoarele noastre, ceea ce colegii care lucrează în Franța, Belgia și Italia au aflat-o de la televiziunile din țările de adopție? Să se fi bazat marile noastre televiziuni pe faptul că și-au „tras” românii cablu și că urmăresc, cu nesaț, programele occidentale de știri? Dar atunci, de ce se mai ceartă pe rating între ele? Cum-necum, așa cum medicii români părăsesc țara cu miile, spectatorii români emigrează, și ei, cu sutele de mii, pe NatGeo și pe Discovery, ca să justifice, totuși, prezența televizoarelor la domiciliu.
Și, ca să nu existe echivoc, vă ofer mai jos două linkuri care arată ce s-a întâmplat, de fapt, la București, în timp ce domnului Tăriceanu i se refuza cel de-al patrulea bis la Isaiia dănțuiește…
În rest, s-auzim numai de bine! Ah, și încă ceva: chiar dacă ne-ați luat fața, domnule Tăriceanu, noi, medicii gata de plecare spre spitalele unde v-ați operat și dumneavoastră, vă urăm casă de piatră și la mai mare! Felicitările, masa și dansul vi le oferim noi, la vest de Szeged!
Marsul Tacerii:
httpv://www.youtube.com/watch?v=qMuDMqzq5Ug
]]>
După principiul că decât niște pacienți tratați, mai bine toți cetățenii ascultați, politicianul român a dispus: nu mai dăm bani la sănătate, mai bine investim în servicii.
Ceea ce ne arată ce aliați fideli suntem Statelor Uimite ale Americii: Obama și NSA fac pui pe malul Dâmboviței, iar Obamacare și Pontacare sunt moarte în copac.
Să fie într-un ceas bun!
Estimp, negocierile cu Ministerul Sănătății, al Finanțelor și al Muncii ajung, invariabil, la umeri ridicați și la priviri pe pereți: să vedem ce zice FMI-ul, noi nu ne băgăm, n-avem voie, arde al naibii, suntem sperioși, nu vă uitați la noi? Politicianul român nu negociază, el trage de timp. USL a învățat chestia asta de la PDL & Boc, PDL a învățat-o de la PSD & Năstase, aceștia moștenind-o de la aglomerația aiuritoare de la Palatul Victoria dintre 1996 și 2000, care și ei preluaseră sistemul de la PSDR și FSN.
Facem ce facem și tot la PCR ajungem. Și ei aveau damblaua asta – ce bani vreți, mă, pentru sănătate? Noi trebuie să apărăm Țara, că așa pronunțau ei Țara, cu majusculă, noi apărăm Țara, serviciile să trăiască, mă lași?
Diferențele dintre politicienii PCR și cei multipartinici din România sunt minore – activistul n-avea jacuzzi (nu de alta, dar habar n-avea ce-i aia) și nu ieșea peste hotare, pentru că, în rest, și într-un sistem și-n celălalt, cel mai important e să știi al cui client ești și câți clienți (politici) ai la rândul tău.
Și mai e o diferență. Despre PCR se spunea că înseamnă Pile, Cunoștințe, Relații, în timp ce USL este acronimul pentru Uite Sfârșitul Lumii – și asta nu mai e banc, e realitatea cu care dai piept chiar acum, când contorul de curent și pâinea pe care o mănânci se contabilizează, bănuț cu bănuț, în costume Armani și tancuri 4×4 care merg de colo-colo cu benzină cumpărată pe bani publici.
Să ne bucurăm! Poate că în loc de-o perfuzie o să-ți prescriu un microfon și-n loc de-o operație o să-ți recomand un desant cu mascați, la domiciliu. Fii fericit! Trăiești în cea mai sigură țară de pe Pământ.
Chiar așa… Oare o să ne bage pe gât, în spitale, și niște uniforme cu veste anti-glonț în loc de halate de unică folosință?
]]>