Ai fost în şapte ţări în cinci zile şi s-a luat lumea de matale că fac românii demonstraţii? Te-ai simţit ruşinat de conaţionalii tăi, coane? Da’ ce s-a întâmplat cu mata de te-au lăsat ăia d’afară fără replică? Cum naiba nu le-ai dat peste nas cu Londra, Paris, Bruxelles, Berlin? Chiar aşa de rău ai ajuns, coane? Nu i-ai plesnit cu faza că şi lor, la vest de Szeged, le-a scăzut ratingul de ţară, că-şi muşcă pumnii de ruşine că demonstrează, alea-alea? 

Parcă erai mai tare pe vremea când te băteai pe viaţă şi pe moarte cu Stan Smith… Ţi s-a albit sângele de la limfă, sau ţi s-a înverzit de la bani, de nu mai e roşu ca pe timpuri?

Şi te mai lauzi că te-ai născut la Braşov! Pfuai! Du-te, coane, la Balc, să-ţi revii, că şi-aşa plângeai la TV că de doi ani nu mai faci profit în România. Bea şi mata un Jaegermeister de colecţie, ceva, să te încropeşti la loc şi fă un efort să le aminteşti companionilor de vânătoare, între doi mistreţi împuşcaţi, că alegeri anticipate au fost şi în ţările lor, bine?

Hai, străduieşte-te, ştiu că poţi!

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

Îi lipseşte un individ care să ducă UNDEVA, nu prea contează unde, lumea care protestează.

Nu, nu mă refer la cineva din opoziţie. Nici la cineva din sindicate. Poate că acel cineva doar pândeşte în spaţiul public. Poate că nici el nu ştie că se află acolo, pândind.

Cred că e bărbat. Cred că are cam 45 de ani, plus-minus… Poate că e înalt şi mai degrabă slab. Cred că ştie să vorbească şi mai cred că ştie să se uite pe deasupra mulţimii cu ochi destul de tăioşi-visători. Mai ales tăioşi, însă. Nu trebuie să aibe un look de gânditor, nu, nu! O chestie energică, pricepeţi, o chestie energică, başca ceva tuşe ascetice.

Dacă mai are şi tupeul să aibe o atitudine dură, bruscă, la limita legii, ba chiar să accepte un dus la secţie şi o eventuală băgare la zdup, precedată sau urmată de o palmă trasă în public unui ins de la Mircea Toader în sus (i.e. Boc, Blaga, Videanu, Ponta, Crin, ceva pe aici, dacă nu chiar un ipotetic Băse) – ei bine,  atunci, toată clasa politică românească o să capete dreptul binemeriat de a intra în carantină.

În hibernare. Acolo unde-i e locul.

Nici nu ştiu dacă să mă bucur că nu-l văd încă pe sticlă pe insul ăsta, sau să mi se facă teamă că va apărea cândva.

Străzii îi lipseşte un şef care să pună foc.

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

Români,
V-am făgăduit din prima zi a noii Domnii să vă duc la biruinţă; să vă şterg datoriile şi să vă achit toate creditele, să vă trag duşmanii în ţeapă în Piaţa Victoriei; v-am făgăduit să trăiţi bine!
Iată că a sosit ceasul celei mai sfinte lupte, lupta drepturilor strămoşeşti pentru o monedă unică şi pentru integrarea bisericii în circuitul impozitelor europene, pentru ridicarea Catedralei Neamului inclusiv,

Români,
Vă ordon: treceţi Tisa!
Zdrobiţi vrăjmaşii din perfidul Albion şi din Ţările de Jos! Dezrobiţi din jugul multicolor al monedelor făr’ de căpătâi pe fraţii noştri neîmpliniţi în ale conturilor BCE! Reîmpliniţi în trupul ţării conturile străbune ale lui P. şi N. şi C. şi iarăşi C., ba chiar şi U., atrageţi în circuitele bancare codrii voievodali ai Bucovinei puşi la pământ de confraţii noştri în ale arcului guvernamental, permiteţi subcontractorilor să investească în ogoarele şi plaiurile voastre, că voi nu sunteţi buni de nimic!

Români,
Plecaţi azi pe drumul biruinţelor deschis de Ministerul Nostru de Finanţe, ca să cuprindeţi cu jertfa voastră ceea ce au supus miniştri noştri cu politica lor monetară înţeleaptă şi plină de mândrie.
Înainte! Fiţi mândri că veacurile ne-au lasat aci strajă a sărăciei perene şi zid de chirpici în Bărăganul cel văduvit de irigaţii. Fiţi vrednici de trecutul nostru recent,

Români,
Veţi lupta cot la cot şi suflet de suflet alături de cel mai puternic şi glorios sistem bancar al lumii. Îndrăzniţi să vă măsuraţi salariile şi să vă expuneţi extrasele de cont, camarazilor noştri de Local Kombat european! Ei luptă pe graficele UE pentru graniţele noastre şi pentru dreptatea lumii, că pe noi oricum ne doare-n cot. Fiţi vrednici de cinstea pe care v-au facut-o istoria, Finanţele întrunite ale Budesrepublik Deutschland şi ale République Française, precum şi neîntrecuţii lor comandanţi, fiziciana Angela Merkel şi fostul repetent de clasa a VI-a, Nicolas Sarkozy, că lor o să le pupăm condurul câteva zile de-aci înainte,

Români,
Înainte! Să luptaţi pentru conturile prietenilor mei de alcov. Să muriţi pentru vatra Bancorexului şi pentru autostrăzile neconstruite de niciunul dintre ai mei. Să cinstiţi prin foamea voastră amintirea celor băgaţi în arest de ochii lumii, a martirilor şi a eroilor rătăciţi în veşnicia extraselor de cont, cu gândul ţintă la Dumnezeu şi la reprezentantul său local, popa în blugi de l-am pus în fruntea BOR.
Să luptaţi pentru dezrobirea fraţilor noştri germani, francezi, belgieni şi de alte naţionalităţi, de sub jugul impozitelor, pentru cinstirea FMI-ului şi a ambasadorilor săi cu sex incert, a creditării fără limită şi a căminelor pe care n-o să fiţi în stare să le achiziţionaţi niciodată, pen’ că locul vostru e în bordei, cu căţeii pe care-i îmbracă ai mei de la Prada!
Să luptaţi pentru a ne răzbuna umilirea şi nedreptatea. V-o cere Neamul Vostru cel adormit, Preşedintele Vostru cel ales între două cicirici şi Prim-Ministrul Vostru cel urcat pe tocuri ca să ajungă la microfon,

Români,
Izbânda va fi a noastră. La luptă.
Cu paharul sus, înainte! (şi vezi de friptura aia, să fie-n sânge!)

Anul acesta s-au împlinit 70 de ani de la trecerea Prutului.

Există nişte similitudini între iunie 1941 şi decembrie 2011.

Pe atunci, plecam la drum alături de Germania.

La fel facem şi acum.

Pe atunci, plecam la drum fără nici un acord semnat.

La fel facem şi acum.

Pe atunci, plecam la drum pe linia asta împotriva Angliei.

La fel facem şi acum.

Pe atunci, plecam la război fără să avem armata pusă la punct.

Acum, plecăm la un drum financiar cu economia făcută varză.

Pe atunci, ne băgam în seamă imaginându-ne că suntem cruciaţi antibolşevici.

Acum, ne băgăm în seamă ca luptători pro monedă unică.

Pe atunci, plecam la drum fără consultare publică.

La fel facem şi acum.

Există, însă, şi nişte diferenţe.

Pe atunci, plecam la drum fără o consultare publică. Ce-i drept, majoritatea populaţiei era de acord cu plecarea.

Acum, însă, nimeni nu ştie dacă populaţia e de acord cu manevra.

Pe atunci, plecam la drum către est.

Acum, habar n-avem unde plecăm.

Pe atunci, ştiam de ce o facem.

Acum, habar n-avem de ce.

Pe atunci, politicienii, cei români inclusiv, aveau stil.

Acum, avem de-a face cu nişte inşi rătăciţi în fotolii de decizie.

Pe atunci, duşmanul era bolşevismul.

Acum, avem de-a face cu speculaţia financiară de dragul speculaţiei.

Pe atunci, românii plecaţi la război mureau de glonţ.

Acum, mor din lipsă de medicamente şi pentru că şi-au făcut credite prea mari.

Pe atunci, complicii la măgării erau aduşi în faţa instanţelor.

Acum, complicii la creditare, recte băncile ale maaari, fac profit.

 Pe atunci, au existat şi nişte consecinţe.

De pildă, germanii l-au pus pe Antonescu şef al unui grup de armate doar cu numele – de fapt, cel care asigura conducerea operativă era un general german, Eugen Ritter von Schöbert pre numele lui. Respectivul grup de armate făcea parte din rezerva Grupului de Armate Sud care avea să atace URSS.

Întrebare: cine o fi, în zilele noastre, Ritter von Schöbert? A cui rezervă la rezervă e România zilelor noastre?

2)  După ce am trecut, în sfârşit, Prutul (nemţii aveau treburi mai importante), am recucerit Basarabia şi am ajuns la Nistru, pe care l-am traversat în urma unei decizii extrem de disputate.

Întrebare: după ce-om trece Tisa în acest elan eliberator, la ce râu o să ne mai oprim? Sau, n-o să ne împiedicăm noi de nişte amărâte de râuri şi-o să ne scăldăm lipiţanii de la Sâmbăta în Atlanticul conturilor bancare?

Ah, dar am uitat să amintesc două aspecte!

Una la mână: în 1941, plecam la drum alături de o Germanie care părea în formă maximă. La fel se întâmplă şi acum.

A doua la picior: ori de câte ori s-a lăsat cu forfotă, Anglia n-a pierdut. Mă rog, poate a mai pierdut ea câte ceva, dar noi, unii, am plătit mereu oalele sparte de politicienii noştri care-şi imaginau că le intrase carte.

Sincer, io sper să mă cam înşel. Pe bune! Că mi s-ar părea cam tare ca Băsescu să fi făcut vreo cacealma şi eu să scot bani din buzunar ca să-i văd cărţile, fie ele cărţile lui Croitoru, sau ale lui Vasilescu, ăia de la BNR, care nici usturoi n-au mâncat, nici gura nu le pute!

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

… şi despre România ultimilor 21 de ani?

Ce-o să zică viitorimea, fraţilor, despre exerciţiul nostru politico-social? Despre Ilici şi Boc, despre Băse şi BoNbo,  despre căpşunarii care aduc mai mult PIB prin muncă personală decât industria neexilată pe alte tărâmuri, despre Olguţa şi Crin, despre Udrea şi Mazăre, despre Ion şi Vasile?

Dar despre presă, domnilor, despre presa zilelor noastre ce-o să se scrie?  O să consulte cineva Click şi Cancan, sau Adevărul şi Gândul, sau EVZ şi Jurnalul, la BCU peste ani şi ani? O să intre careva în arhivele CNA, să examineze prestaţia de la talk-show-uri, şi dacă o s-o facă, ce va afla?

Ce-o să se afle din anuarele statistice?  Dar din anuarele… artistice? Că filmele, că romanele, că picturile – astea ce-au făcut şi ce-au dres? O să aibă cineva vreun Moisil de celebrat, sau un Pesamosca mai nou de explicat, sau un Spătarul Milescu de arătat cu deştiul?

Dar monumentele şi infrastructura, distinşi conaţionali? Podul lui Saligny, daţi un leu pentru Ateneu, reţeaua de spitale a lui Carolică, Baza de cercetări pomicole de la Voineşti, alea-alea – noi ce-o să le arătăm,  dragilor?

Cre’că cel mai mult o să le arătăm pictorialele de prin Playboy şi clipurile de prin Xhamster, că nici măcar de-o industrie porno locală nu ne-a ieşit.

Şi, dacă o fi ceva cu care chiar să ne lăudăm, o s-o facem cu ăia căraţi pe afară. Ăia care sunt sincroni, totuşi, cu civilizaţia în curs.

Mentenanţa nu intră în cartea de Istorie, aşa că tu strânge datele, Turambare, că asta-i tot ce ţi-a rămas de făcut!

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

Ce poţi să spui despre o fostă miss care a lipsit şi ea, dusă probabil să-şi refacă freza circumvoluţiunilor?

Dar despre un prim-ministru care poartă 41 la picior, deşi n-are decât unu’ şaişcinci înălţime?

Despre restul absenţilor, să auzim numai de bine. Cică s-a băgat tărie la colţ. Schnaps, nu al’ceva.

În fine. Până la un punct, absenţa politicienilor e explicabilă: împricinaţii nu prea au citit la viaţa lor, mai au şi niscaiva intenţii cotidiene, mai depozitează invidii şi frustrări fizico-psihice, simbolurile le sunt străine, nah, ce poţi să ceri de la unii care se asortează cel mai bine cu jocul de table şi cu chiloţii înfipţi în cur?

Dar Patriarhul? Se presupune că a avut ceva lecturi la viaţa lui. Se presupune că mai ţine minte câte ceva din istoria bisericii pe care o păstoreşte. Şi se mai crede că, sub rezerva unei amnezii care l-ar transforma în ereziarh, ar trebui să ştie ce e ăla un Rege, Cui îi este uns un Rege şi ce funcţie locală are un Patriarh.

Dar, nu! Patriarhul a avut o treabă cu Dimitrie cel Nou, l-a durut în cot de α şi ω.   Foarte frumos, cinste lui, cinste lui, cinste Patriarhului (ovaţii acum, vă rog!) dar, nu ştiu din ce cauză, am impresia că dacă o fi viaţă după moarte şi dacă Dimitrie o mai fi având putere să privească la rasul solului, uitându-se la noi, păcătoşii plecaţi la shopping, a ridicat cel puţin o sprânceană când l-a văzut pe capul BOR  folosindu-se de numele lui de sfânt doar ca pretext.

Dacă ar fi aşa, sunt sigur că Dimitrie cel Nou, om trecut prin multe înainte de canonizare, a înţeles motivele unui fost popă în blugi. Cică toate serviciile se plătesc şi te plătesc, nu care cumva să uiţi cine te-a sprijinit la băgatul banilor în teşcherea, la scutirile de impozite şi la construcţii miraculoase, din moment ce-s plătite din bani publici. Dimitrie cel Nou a înţeles, aşadar, da’ tot cred că se gândeşte, cu icstrem de mult scepticism, la vremelnicul Patriarh.

Păcat de blugii ăia, Înalt Prea Sfinţia Ta!

Păcat de ei, că generaţia în blugi e prea îngreţoşată ca să te salute!

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

Am un coleg cam genicolog în Nordrhein-Westfalen. Acu’, băiatu’ s-a făcut mare, e şef, alea-alea, da’ mai demult a fost şi el mititel, proaspăt specialist pe ogorul medical german, nah. Ei, şi când era el mai micuţ, aşa, s-a trezit într-o noapte că făcea de gardă cu un alt aussländer, un belgian. Făceau ei de gardă ca doctorii, înţelegeţi, când, deodată, se trezesc cu o solicitare la UPU.

- Du-te, măh, tu, îi zice belgianu’ la românu’ ăsta mai micu’, că deh – belgianu’ era şefu’.

Românu’, ce să facă, se duce în gardă. Când colo, ce să vadă? O apucaseră durerile facerii pe o negresă din Franţa. O consultă el, îi prescrie niscaiva analize, ce mai tura-vura – îi spune că tre’ s-o interneze. Aia zice că da, privind la el cu ochi mari, liniştiţi. Avea în mână o Biblie, da’ pe moment, al nostru n-a acordat prea mare importanţă detaliului.

Băh, şi trec orele. La un moment dat, o asistentă îl cheamă pe român.

- Dom’ doctor, iete că gravida asta s-a oprit la dilataţie doi. Iete că nu progresează travaliul.

- Măh, să fie, face al nostru şi examinează negresa.

Păi, da! Avusese dreptate asistenta. Trecuseră enşpe ore de la internare, da’ travaliul nu mergea deloc. O mai testează el pe negresă, se mai uită la analize, cre’că a băgat ceva şi cu o partogramă, a băgat un echo, nah, de-ale lor, de-ale genicologilor.

- Doamnă, îi zice românaşul negresei, doamnă, aflaţi de la mine că travaliul ăsta nu merge deloc! Mă tem că va trebui să vă practicăm o cezariană.

- Une césarienne, da’ de ce?

Se apucă al nostru să-i explice, că poa’ să moară copilul, că poa’ să moară mama, că poa’ să moară amândoi, că riscurile, că malpraxisu’, că responsabilitatea medicului, alea-alea…

Dar mama:

- Oh, mon Dieu, eu nu ies din cuvântul Domnului, dacă El nu vrea, aia e, Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat…

Al nostru, proaspăt venit din Românica, intră mai tare în negresă: c-o fi, c-o păţi, că să fie atentă, da’ aia o ţinea tot pe-a ei: “Oh, Mon Dieu, aide-moi, oh, mon Dieu, fă şi drege. Nu fac la césarienne.” Abia atunci bagă al nostru de seamă Biblia pe care negresa n-o scăpa din mână defel: o ţinea strâns la piept, pricepeţi? Din ce în ce mai agitat, se apucă el să-i facă negresei desenul situaţiei, îi vorbeşte despre viaţă şi moarte, îi bagă ceva cu morala creştină, cu apocalipsa, scoate din el tot ce ştia…

Negresa, nimic. Că Mon Dieu, că Dumnezeu a dat şi că Dumnezeu, dacă vrea, ia când pofteşte, că asta e treaba şi că punct: ea îşi bagă picioarele în indicaţia medicului. Lu’ colegu’ i se suie sângele la cap, începe să regrete camerele de gardă din România, unde putea să intre peste femeie mai en force, da’ se lasă păgubaş şi se duce la şefu’ lui, belgianul ăla liniştit.

Ăla îl ascultă, dă din cap, al nostru zice că ştie el nişte tehnici mai coercitive verificate în Est, că poa’ s-o înghesuie pe negresă ca s-o convingă etc.

Dar belgianu’:

- Nu, nu, nu! Aici nu se poate aşa ceva, oh, mon Dieu! Las’ că mă duc eu să vorbesc cu doamna. Poate că tu nu ştii franceza atât de bine, da’ io mi-s belgian, măh, şi-o s-o fac să rezoneze cum trebe’… Aici e nevoie de skill comunicaţional… Dă-mi un sfert de oră şi ţi-o conving io, ca între francofoni!

Şi coboară belgianu’ la sala de travaliu. Stă el acolo un sfert de oră, o juma’ de oră – trec trei sferturi de oră, nah, după care se întoarce la românaş cu ochii scoşi şi lac de sudoare.

- Nu vrea, măh, la salope! Zice că mon Dieu, că Dumnezeu a dat, Dumenezeu a luat şi ţine strâns de Biblia aia. Nu vrea şi pace! Cum era, măh, înjurătura aia de-am învăţat-o de la tine?

- Futu-le muma-n cur!

- En cul, aşa, très en cul, până-n plăsele, parol d’honneur, ‘r-ar ai dracu’!

- Dom’ şef, încercă al nostru. Vă rog io, dom’ şef, io am mai intrat în nişte ţigănci d-astea pe la spital pe la ……….. ! Las’ că v-o pun io pe masă, dom’ şef!

- Mais non, mais non, aici nu e posibil aşa ceva! Ia, dă telefonu’ ăla, arată el spre un fix cu cablu’ mai lung, că pe vremea aia nu iera mobile.

Măre, şi dă belgianu’ telefon la Procuratură. Peste zece minute, apar în spital patru (4!) inşi. Procurorul de serviciu, grefieru’ ambulant, un traducător cu hârtie de liberă practică de la land şi un fraier de martor. Se apucă belgianu’ şi cu românu’ să povestească ce şi cum, ăia scriu în draci, după care cer s-o vadă pe împricinată.

- Bună seara, doamnă, io sunt procurorul de serviciu Stan Păpuşă, iar ăştia pe care-i vedeţi sunt slugile mele. Dumneavoastră, distinsă doamnă, o să trebuiască să-mi răspundeţi la nişte întrebări.

- Avec plaisir, bagă negresa, ţinând Biblia strâns între ţâţe.

- Doctorii ăştia v-au explicat ce vi se întâmplă?

- Da.

- Vi s-a explicat că dumneavoastră, sau copilul, sau amândoi, puteţi să daţi colţu’ dacă nu faceţi la césarienne?

- Da.

- Aţi înţeles, deci, tot ceea ce vi s-a explicat.

- Normal, ce? Crezi că-s proastă?

- Jamais de la vie! Pe mine m-aţi înţeles, distinsă doamnă?

- V-am înţeles, să moară mama!

- Şi ce hotărâre luaţi?

- Nu fac nici o cezariană, să-nţepenesc!! Moi, oh mon Dieu, eu nu ies din cuvântul Domnului, dacă El nu vrea, aia e, Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat…

Dar procurorul:

- Cum doriţi, distinsă doamnă! Şi, zicând asta, scoate un manual negru din pozonaru’ de la piept, îl deschide acolo unde ştia el şi începe să citească: Conform articolului X, paragraful Y, alineatul Z, în numele poporului german, vă suspend dreptul de a lua decizii! Având în vedere că hotărârea dumneavoastră pune în pericol viaţa unei fiinţe care nu poate decide pentru ea însăşi, proclam acum şi în clipa asta că medicii au dreptul să vă facă la césarienne, împotriva opiniei dumneavoastră! Înhăţaţi-o! – se întoarce el la belgian şi la românaş.

Da’ belgianu’, mai hoţ:

- O înhăţăm, o înhăţăm, da’ ce ne facem că bărbat’so ne-a ameninţat că ne ia beregăţile dacă o operăm pe nevas’sa…

- Îi luăm noi lui beregata înainte, rânji procurorul, înhăţaţi-o!

Dau ei s-o înhaţe, dar negresa:

- Stop, stop, stop! Gata, m-am prins, am pierdut. Pot să fac un pipi?

- Fără îndoială, distinsă doamnă!

Îşi ia ea Biblia, se duce la pipi şi…. şi… ei, bine, se-nchide în WC, tată! Blochează uşa după ea.

- Poftim situaţie, face belgianu’, da’ românaşu ridică din umeri: mai văzuse el d-astea. Iar procurorul, puţin mai nervos, că-l văzuse pe soţul distinsei doamne că rânjea dupe un stâlp:

- Spargeţi uşa! Înhăţaţi-o! Operaţi-o!

Uşa, nimic – era uşă solidă, nemţească, probată în secole de închisori, lagăre şi oubliettes. Foraibăr, ştiţi şi voi, vine din germană… În fine. Până la urmă, au chemat descarcerarea şi poliţia, adică pe Raezii şi Igaşii lor, iar ăştia făcură uşa ţăndări. Se cree o vânzoleală, o zăpăceală, o foială şi-o bulibăşeală. Negresa urla cu Biblia la piept, bărbat’so vroia să sară la bătaie, răcnete, icnete, vene prinse pe două roţi, pour une césarienne foutue, urlete, j’accuse!, ce kilu’ meu, les droits de l’hoooomme, ce p- – a mea, sacrés boches, intubaţie din mers, nah, ca la noi în Obor.

Normal că în câteva minute gravida a fost placată la sol. Legată fedeleş, a ajuns pe masa de operaţie. Numa’ Biblia nu reuşiseră să i-o smulgă din mână.

Ehei, dragii moşului, şi după aia, doctorii o operară aşa cum toţi doctorii de pe pământ le operează pe toate femeile, chit că-s mai samavolnice sau că le iubim, chit că-s negre, albe, roşii sau galbene, chit că-s creştine, musulmane, budiste sau angajate în transnaţionale, chit că-s frumoase cum altele nu-s, sau urâte ca porcu’.

O să mă credeţi dacă vă spun că doctorii şi cei doi soţi, başca plodul temporar oprit la ieşire, au rămas prieteni?

Habar n-am dac-o să mă credeţi sau nu, eu doar vă spun că lucrurile chiar aşa au stat într-un târguşor din Nordrhein-Westfalen, acu’ v’o câţiva anişori, în epoca aceea de dinainte de inventarea telefoanelor mobile, în anii ăia demult trecuţi, pe când interesele copiilor incapabili de exprimare erau privite mai serios decât în zilele noastre.

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

Din întâmplare, vizavi de mine erau trei locuri libere. Cele trei fete s-au aşezat. Cele două frumoase stăteau una lângă cealaltă, cea urâtă a fost lăsată la margine. Preţ de patru staţii, cele două frumoase n-au vorbit decât una cu alta deşi, repet, era clar că toate trei erau împreună. Frumoasele erau zglobii, vorbeau tare, îşi azvârleau părul pe spate cu gesturi bine dozate, zâmbeau ca fetele de la pagina 5 şi n-o băgau în seamă pe tovarăşa lor care privea în podeaua metroului, la doi-trei metri în faţă, cu ochi inerţi. Fata cea urâtă a stat nemişcată şi tăcută tot drumul.

La staţia Y, se ridică toate trei. Una dintre frumoase o ia la dreapta, în timp ce cealaltă, dimpreună cu fata cea urâtă, o iau la stânga. Îşi iau toate trei la revedere şi, abia după ce s-au despărţit, frumoasa a băgat-o în seamă pe tovarăşa ei mai puţin norocoasă: a început să vorbească cu ea. Fata cea urâtă a zâmbit şi, în sfârşit, a căpătat viaţă, gesticula, râdea, schimba idei, era vioaie, era veselă, nah, în fond, era şi ea o puştoaică de 16 – 17 ani… De acum, cele două vorbeau între ele la fel cum o făcuseră şi frumoasele mai devreme – în plus, din limbajul corpului, puteai să bănuieşti că erau extrem de bune prietene, poate cele mai bune, mi-a venit să zic, văzându-le cât de aprins discutau.

Apoi, au coborât, iar eu am rămas în metrou doar cu nişte plictisitori de bărbaţi care citeau Click, Sportul şi Cancan. Mă uitam la ei şi mă întrebam: oare ce mecanism face ca frumuseţea fizică să se agrege, ostracizând cu atât de mult egoism, urâţenia?

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

Mai ţineţi minte cum a început criza să treacă Atlanticul?

A făcut, mai întâi, o scurtă escală în Islanda. Cu acea ocazie, Islanda a fost declarată falită. Şi au venit băieţii să-i explice ce şi cum, cum să-şi revină, ce să mai pape, ce credite să mai şi de la cine să le ia…

După care, s-a făcut o linişte deplină. Mai vede cineva Islanda la TV sau o aude la radio sau o mai citeşte în ziare? Nu. Nu se mai ştie nimic. Îţi vine să crezi că s-a scufundat. Că au şi împărţit-o, tu iei peştele, io iau vulcanii, eu mă ocup de turism, eu o amestec cu Grecia etc.

Asta până recent, când, iată cu ce  m-am trezit în email:

http://sacsis.org.za/site/article/728.1

Auzi la ei, să pună tampoane FMI-ului şi să uşuiască Banca Mondială… Doamne, păzeşte-ne pre noi de aşa fioroase ispite…! Da’… ia ziceţi… Mai ţineţi minte, în context, cine e Islanda? Mmm?

Pentru cine nu-şi aminteşte, Islanda e ţara aia care a inventat în 930 d.Hr., la Thingvellir, Althing-ul.

Cum adică, ce e aia Althing-ul? Păi, ce să zic, a fost, la vremea lui, Noua lor Republică, numa’ că pe invers, he, he…

Vikingi bătuţi în cap, tată…

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

Oare de ce cuvântul CAPITALISM este folosit cu extrem de mare parcimonie de media românească?

Întreb şi eu, aşa, pentru că anul ăsta m-a surprins utilizarea “excesivă” a cuvântului în speţă. A apărut de trei ori pe burtierele televiziunilor, în contextul unor demonstraţii antiCAPITALISTE. În anii trecuţi, cuvântul ieşise completamente din uz.

Era linişte şi pace. Românica era o jupâneasă fericită, cu basmaua pe cap şi cu cracii pe sus. CAPITALISMUL nu exista, nu se discuta, nu se dezbătea. De fapt, şi acum e linişte şi pace: CAPITALISMUL nu se dezbate, nu se discută, nu există.

De ce?

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

Aţi mers vreodată cu trenuleţul acela ’oţ care urcă pe munte la Schaffberg, pufăind şi scrâşnind din biele? Pentru asta te duci cu maşina la St. Wolfgang, unde se găsesc locuri foarte ieftine de parcare. Tura cu trenuleţul durează cam 45 de minute dus, după care petreci cam o oră sus, pe vârful Schaffberg,

  de unde poţi vedea trei lacuri: Wolfgangsee (pe malul celălalt al lacului, la St. Gilgen, s-a filmat Sunetul Muzicii), Attersee şi Mondsee. Poţi să mănânci, pe scurt, la cabana veche de pe vârf, unde o să-ţi fie prezentat ca icstrem de bazat un amărât de schnaps. De gustos, nu pot să zic, e bine aromat, al naibii, şi nici nu te zgârie pe faringe, dar despre tărie – s-o lăsăm baltă… Ideea e să nu vă pună dracu’ să le oferiţi în contrapartidă o ţuică de-a noastră, de la polul alcoolului, care-o fi el, Maramu’ sau Bistriţa, că o să creadă ăia că vreţi să-i otrăviţi, după cum mi-a relatat un cunoscut care stă mai mult prin Austria…

Dar la Ebensee aţi fost? E un fel de Predeal al lagărelor, o închisoare de lux, după cum ţi-ar veni să-i spui, având în vedere împrejurimile bucolice, cu păduri, lacuri, insuliţe etc..

S-or fi dat oare şpăgi că să ajungi la Ebensee în loc să te trezeşti la Dachau sau Majdanek? Întreb şi io, având în vedere că pentru a ajunge să fii „internat” în lagărul model de la Terezin (Theresienstadt) sigur s-au dat averi, chestie care venea la pachet cu posibilitatea de a apărea într-un documentar nazist de propagandă care ne explica ce chestie minunată e să trăieşti în lagăr… Terezin avea orchestră, copiii se duceau la kindergarten şi ne zâmbeau frumos din filmele elevilor domnişoarei Riefenstahl, iar evreii, în general, munceau cu spor – era o staţiune model.

Mda. Bine că nu trebuie să dăm şi acum şpăgi din astea – noi, ca români în 2011, suntem uMpic mai norocoşi: deja ne aflăm într-un lagăr în care şefa noastră de trib, o hotentotă blondă, gata să cadă de pe tocuri, ne explică ce e aia să fii politically correct. În fine. Poate că n-aş fi fost atât de cinic apropo de Ebensee, dar am văzut acolo o chestie care mi-a dat în cap: pe teritoriul vechiului lagăr de concentrare se înalţă acum un cartier de viluţe. Printre curţi şi alei, rămăşiţe morne de-ale lagărului, poarta de la intrare, 

coloanele negre-cenuşii şi cimitirul.

Locuitorii erau liniştiţi, însă. Părea să nu le pese – de altfel, locul era extrem de dosit, mai degrabă nevizitat, oarecum palmat de autorităţi. Localnicii îşi vedeau de treabă şi, mulţi dintre ei habar n-aveau că acolo funcţionase un lagăr: au fost destul de mulţi cei pe care întrebându-i cum să ajungem acolo, se holbau la noi, miraţi:

„Cum? Lagăr? Zău dacă am auzit… Aici, în Austria?!”

După ce pleci de-acolo, cauţi cu disperare să dai peste ceva frumos de văzut,

iar Traunkirchen, aflat la numai câţiva kilometri depărtare, te face să răsufli uşurat. Thanks God, the war is over…

Sau, nu s-a terminat şi doar şi-a schimbat recuzita?

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

Profesorul care ar fi trebuit să plece în cea mai lungă călătorie din cea mai frumoasă vilă de pe Kiseleff, cu grădinar în curte şi sumedenie de oameni care să aibă grijă de zilele sale din urmă, a murit într-o cameră care aducea cu o debara din spitalul în care a lucrat.

Ce o să urmeze? Probabil o înmormântare la care se vor ţine discursuri ipocrite, nişte eventuale dezbateri în care va fi vorba despre cum îşi tratează România valorile, după care alţi şi alţi profesori, sau academicieni, sau oameni de artă, sau, pur şi simplu, oameni de ispravă, vor ieşi din scenă pe sub furcile caudine ale nunţii unui nou Borcea, cea mult prăznuită de televiziuni, ziare, posturi de radio, în conversaţii ritmate de manele, remixate cu zicerile unor politicieni rătăciţi, din naştere şi din părinţii care i-au făcut,  în cea din urmă provincie mentală a lumii.

Să fii sănătoasă, distinsa mea Românie!

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

Măi, tovarăşi şi fraţi fleoreo…

Mai sunt numai şase (6!) zile de Hokusai la MNAR!

Sunt două saloane full de stampe, din cele care prevestesc cu nesaţ (deşi destul de distant), chiar şi bedeurile japoneze contemporane – manga. Manga se numeau încă de pe vremea maestrului şi reprezentau, uMpic, altceva, dar asta e altă problemă. La MNAR, însă, daţi de fineţe şi linişte, subtilitate a detaliilor dosite pe unde nu te aştepţi, culoare discretă şi personaje cu atitudine, puncte de vedere alese cu schepsis şi, bineînţeles, pândind din absolut toate lucrările, Domnul Fuji…

Ar fi păcat să rataţi.

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

Gustav (von) Aschenbach ia o barcă (gondolă…) de la San Marco la Lido.

Trece apa dar nu-i dă barcagiului nici un sfanţ.

Cu toate astea, Gustav moare. Numai că, între timp, apucă să se îndrăgostească de un june polonez.

De-aia nu i-a plătit tainul gondolierului? Şi, oare, tot din cauza lui Eros cel dionisiac şi indian ajunge Gustav să se prostească precum bătrânul roşcat pe care îl dispreţuise în timp ce venea la Veneţia?

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

Hallstatt! Ehei, aici e frumos-frumos! Atât de frumos, că unor nenorociţi de chinezi le-a dat prin minte să-i construiască o replică, la ei acasă, la dracu’ cu cărţi, prin nu-ştiu-ce-munte cu nume impronunţabil.

Cum e Hallstatt? Case căţărate unele peste altele,

grădini mărunte, ascunse îndărătul unor ziduri de piatră,

cheiuri pentru vaporaşe şi bărcuţe (acestea din urmă au o formă specifică),

piaţete, străzi înguste,

scări de piatră, caldarâm, flori la fereşti – totul la numai doi paşi de luciul lacului pe care n-ai cum să nu-l zăreşti, indiferent în ce colţ al Hallstatt-ului te-ai afla.

O catedrală căţărată într-un loc imposibil, peste case, şi un tunel săpat în munte care trece mai sus de târguşor, cu o ieşire într-o parcare dosită deasupra caselor. Lângă catedrală, un cimitir minuscul, cu locuri de veci sobre, scurte, înguste şi, mai ales, limitate ca număr. Periodic, osemintele se scot din morminte; pe craniu se trece numele şi prenumele defunctului, ocupaţia şi anii între care a trăit, după care, întreg scheletul este depus într-un osuar.

În acest cimitir a fost înmormântat cu pompă şi faimosul „om de sare” – minerul din preistorie perfect conservat, mort în mină în urma prăbuşirii unei galerii. Insul a fost descoperit în 1734 şi acum beneficiază, şi el, de o dioramă în galeriile subterane. Zău dacă mai ştiu ce s-a întâmplat cu adevăratul om din sare – dacă a fost transferat, au ba, în osuar, aidoma celorlalţi rezidenţi din cimitir sau dacă, după cum parcă mi-aş aminti, a fost rătăcit cu desăvârşire în urma unui incendiu…

Hallstatt. Hall vine de la cuvântul sare, dintr-un dialect celtic – celţii fiind inşii care au început exploatarea sistematică a sării în zonă. Să fi fost printre ei şi boii şi tauriscii, alungaţi de Burebista în timpul marţialului său Drang nach Westen, triburile despre care cronicile romane relatează că au fost fugăriţi de omnipotenţii daci până în Noricum? În fine…

Târgul Hallstatt s-a dezvoltat în jurul minelor, cum altfel. E destul de probabil că romanii s-au plimbat frecvent pe aici – în fond, exista o via care trecea prin apropiere, către Juvavum, actualmente Salzburg dacă-mi permiteţi, iar sarea, nu trebuie s-o mai spun, reprezenta pentru toată lumea o chestie de mare interes.

Din Evul Mediu şi până acum, nu s-au schimbat multe în exploaterea sării – principiile, cel puţin, sunt similare. Se începe prin săparea unui puţ de foraj, prin care se introduc două ţevi concentrice până la adâncimea dorită. Ulterior, prin ţeava interioară se introduce apa; aceasta dizolvă sarea, astfel încât după o vreme poţi să extragi saramura prin ţeava externă. În timpul Evului Mediu, saramura era apoi condusă spre nişte tigăi uriaşe, metalice (cea din piaţa mare a Hallstatt-ului avea 445 de picioare pătrate), sub care ardea un foc continuu. Apa se evapora, iar în tigaie rămânea sarea ca atare.

Focul ăsta continuu a ridicat mari probleme în zonă – semn că încă din Evul Mediu procesul industrial venea la pachet cu deteriorarea mediului înconjurător. Pe scurt, focurile care ardeau neîncetat sub „tigăile” de preparare a sării au condus la despădurirea zonei, astfel încât, în 1595, tigăile din Hallstatt au fost desfiinţate din lipsă de combustibil. Cu acea ocazie a fost construită o pipeline de peste 40 de kilometri, până la Ebensee, o zonă plină de copaci tocmai buni de ars sub saramură. După ce cărbunele a intrat în circuitul industrial, tigăile au reapărut la Hallstatt, dar numai pentru scurt timp, după care s-a trecut la procedee moderne de prelucrare.

Zona din jurul Hallstatt-ului a fost un teren fertil pentru Reformă. Salzburgul, însă, era aproape, iar Salzburgul era una dintre arhiepiscopiile Sfântului Imperiu Roman, aşa că decidenţii locali n-aveau de gând să scape situaţia de sub control. În consecinţă, s-a lăsat cu caft, iar caftul s-a concretizat, cândva prin secolul XVIII, într-un surghiun colectiv. Ei bine, cu acea ocazie, protestanţii din Hallstatt şi din împrejurimi au fost exilaţi în… Transilvania, fapt care mi-a furnizat explicaţia similitudinilor arhitectonice cu casele vechi din Buşteni şi Predeal, zonă în care influenţa saşilor din Rîşnov şi Bran a fost mereu marcată.

La finele secolului XIX, Hallstatt devine destinaţie turistică. Iniţial nu au fost probleme deosebite în ce priveşte transportul – s-a construit o linie de tren de la Bad Ischl şi lucrurile au fost controlabile, cât de cât. Începând cu 1930, însă, numărul turiştilor a crescut progresiv, astfel încât, pe la finele anilor ’40, autocarele care ajungeau în Hallstatt nu mai găseau loc de parcare în târguşor. Se lăsa cu traffic jam-uri şi cu nervi din cale afară aşa că s-a organizat un plebiscit: vroiau cetăţenii Hallstatt-ului să se construiască o şosea mai lată care să treacă prin târg, pe locul actualului drum principal?

Nţ… Mai bine de 54% din populaţie s-a opus proiectului, ceea ce a dus la construcţia tunelului prin munte, imediat deasupra Hallstatt-ului.

Un singur lucru m-a nemulţumit la Hallstatt – dar asta m-a nemulţumit cam peste tot în Austria: haleala! Era prea uscată, prea aseptică şi prea puţin papilară. Cârnaţii erau albi, ca pentru bolnavi, varza era tăiată prea mărunt, de parcă ar fi fost spaghete chinezeşti, plus că totul era dat en gros cu chimen. Nu mai spun că tradiţionalele chifle aduceau cu bureţii, că muştarul era prea blând, şi că sosurile te predispuneau la diabet de dulci ce erau – ce mai, mâncai doar pentru că n-aveai încotro!

(Haralambina zice că nu: cică îngheţata era marfă!)

Berea, în schimb, berea de casă, nefiltrată, era absolut OK. Te ajuta la multe chestii, la digestie inclusiv.

În rest, locul merită o zi cu prisosinţă. Au ei o chestie mişto cu nişte copaci pe care îi cresc de parca ar fi făcuţi afiş pe pereţi.

Au o piaţetă centrală înghesuită. Şi mai au foarte mulţi, extrem de mulţi, chinezi care hăhăie ambulând într-o parte şi în alta.

Cu toate astea, localnicii sunt îngrozitor de calmi. Lăsase unul dintre ei maşina în mijlocul unei stradele teribil de înguste, după cum sunt mai toate prin Hallstatt. Băi, şi apare un alt băştinaş cu maşina şi nu mai are pe unde să treacă.

Noi ne-am luat loc în faţă şi ne-am tot învârtit prin zonă ca să vedem cum se soldează the clash of the cars. Băi, şi trec minutele, şi trec, şi trec – ăla cu maşina care bloca traficul nu mai venea. Ăstălalt stătea potolit: nu claxona, nu vocifera, nu trântea uşile, nu ieşea din maşină, nu făcea nimic! Nici măcar nu şi-a luat ceva de citit şi nici ţigări nu şi-a aprins.

După o vreme, se întoarce făptaşul la maşină. Se aşează, potolit, îndărătul volanului şi, fără un gest sau o zicere de scuză, măcar, porneşte agale spre ieşirea din târguşor. Culmea e că cel care aşteptase ca fraierul nu s-a inervat şi n-a comentat nicicum: doar a pornit agale, şi el, spre ieşirea din târguşor.

Hm!

O chestie de final – relativ tristă. Actualmente, Hallstatt are o populaţie de aproape 1000 de locuitori. În apropiere de ieşirea din târg, există un monument comemorativ: sunt numele locuitorilor din Hallstatt morţi în cele două războaie.

Ei, bine, numai în WWII, târguşorul a pierdut în jur de 100 de bărbaţi în puterea vârstei. Cel mai probabil, erau vânători de munte ucişi prin Italia şi prin Caucaz but, who cares pe unde au murit? Un calcul simplu ne arată că, practic, fiecare familie a avut cel puţin un mort în casă, iar chestia asta, zău că mi-a dat cu minus!

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

sau uite cum Fotbalul ia locul Rugbyului…

În filmul „Troia” ne-am trezit cu Brad Pitt în rolul lui Ahile. A reieşit un Ahile imberb, epilat, discret isteric, care se comporta precum un infant răsfăţat: de pildă, bătea din picior. Era un Ahile care deprinsese de la regizor coregrafia marţială extrem orientală şi care nu avea volum când îl apucau năbădăile. Una peste alta, te întrebai de ce n-a băgat regizorul în film şi pe unul cu un pistol, să-l împuşte odată pe Ahile ca să nu se mai chinuie.

Ca să fie foarte clar, adevăratul Ahile arăta aşa (cre’că e ăla dîn stânga, cum priveşti…),

sau aşa,

şi, în cel mai rău caz aşa,

Reamintim publicului călător că Ahile a fost fiul lui Peleu şi al nimfei Thetys. Umbla o vorbă despre această nimfă, încă dinainte de naşterea lui Ahile, iar vorba aia spunea că fiul ei avea să fie mai măreţ, mai tare, mai deştept, mai puternic decât ta’so. Din  acest motiv simplu, Zeus a renunţat s-o mai curteze pe Thetys şi l-a lăsat pe Peleu să-şi poarte crucea cum o şti el mai bine.

„Cântă, zeiţă, mânia ce-aprinse pe Ahil Peleianul…” – ne spune Homer, iar noi nu putem decât să zicem: pardon! Iertaţi-ne, dar Brad Pitt nu face parte din textul ăsta!

Filmul „Troia” a mai fost cum a mai fost, dar „Alexandru cel Mare” a ieşit de tot din tabele. De astă dată ne-am trezit cu Colin Farell în rolul masculului principal.

Degeaba avea el sprâncenele groase, aproape împreunate, că glasul tot i se frângea când ţinea discursuri înflăcărate. N-avea nici suflu, nici snagă, iar când se străduia să devină camusian, wittgensteinian, goethian sau chiar marxist, nu-ţi dădea decât senzaţia că aşteaptă să fie fecundat din moment în moment. Sincer să fiu, chiar speram la figura asta din partea multiubitei sale soţii, Roxana, căreia i-a lipsit doar curajul lui Oliver Stone de a o înzestra cu un dildo năprasnic care i-ar fi făcut felul bietului Colin. Aidoma lui Brad Pitt, Colin a creat un Alexandru isteric, deşi sursele istorice ni-l descriu, mai degrabă, ca ciclotim… OK, OK, s-ar putea ca de la faza maniacală a PMD-ului până la isterie să nu fie decât un pas, precum cel de la Capitoliu până la stânca tarpeiană, dar…

În plus, am mai aflat cum Alexandru cel Mare întrupat de Colin Farrel era, de fapt, un homosexual get-beget. Mai mult: relaţiile lui heterosexuale, ne comunică Oliver Twist ăsta de Oliver Stone, erau cumva surpate de dragostea mistuitoare care îl lega de Hefaistion. Adică, probleme de identificare ale eului, contratransferuri şi alte chestii de psihanaliză potenţată de amital plus cofeină…

Hai să fim serioşi: nu există mărturii ale contemporanilor lui Alexandru Macedon în acest sens. Din contră, există numeroase ziceri despre relaţiile heterosexuale ale lui Alexandru – printre altele, a avut trei soţii şi se mai spune că a avut cel puţin un copil. În plus, documentarea elementară nu arată cam cum arăta, de fapt, Alexandru. Asta ne-o spune Plutarh, ne-am înţeles?

Nu prea era el un fătălău, da? Nu c-aş avea ceva cu fătălăii, dar poate că n-ar strica să lăsăm, naibii, faptele aşa cum au fost şi să nu ne tragem toată ziua-bunăziua spuza pe turta comportamentului deviant. Dar, cine ştie cărei comenzi sociale i-o fi răspuns Oliver Stone…

Mă rog, nu ăsta e subiectul. Subiectul este testosteronul hollywoodian: unde mama naibii se duce el? E criză şi la nivelul hormonilor steroizi? Pe vremuri, superproducţiile ne puneau în faţă actori cu suflu (şi nu era vorba doar de suflul orientării sexuale) atunci când preluau rolurile unor grei istorici sau legendari. Richard Burton, „fragilul” Peter O’Toole, ba chiar Charlton Heston puteau să ducă un rol ca ăsta până la cap, astfel încât să creeze un personaj coerent, atemporal, şi nu să creioneze fiinţe sparte în bucăţi, măcinate de probleme post-freudiene amintite în treacăt, doar ca să dea bine în faţa cititorilor de Reader’s Digest. Mai aproape de noi, doar Liam Neeson (mai mult) şi Russel Crowe au capacităţi similare “bătrânilor”, pentru că restul testosteronicilor de la the nowadays Hollywood sunt inşi monosilabici, alături de care Schwarzenegger face figură de doctor în astrofizică.

Aşadar, unde mai sapă Hollywood-ul după actori? Sau: ce actori mai impune Hollywood-ul? Sau: mai impune Hollywood-ul actori, sau au lăsat povara castingului pe umerii spectatorilor de talk-showuri şi reclame la detergenţi?

Ce să spun… Acum abia aştept să-l văd pe Hugh Grant în rolul lui Aeneas şi, ca să urmăm linia de gândire dragă lui Oliver Stone, sper într-o Sigourney Weaver sau Grace Jones (tunate, bineînţeles!) în rolul Didonei.

Nu de alta, dar Hollywood-ul e din ce în ce mai polllllitically correct, se aude, dom’ McCarthy? 

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

Dacă te învârţi pe la Obertraun şi dacă te plouă amarnic (nu-i greu să păţeşti aşa ceva), dă şi tu o tură pe la mina de sare din Hallstatt – o cuplezi cu vizita târguşorului Hallstatt, chit că acesta din urmă merită să fie văzut pe soare, şi-ţi mai iese de o zi de concediu.

Despre civilizaţia timpurie a fierului, cea care poartă numele târguşorului – aţi auzit şi n-am chef să insist. Vă reamintesc doar că, odată apărută şi asumată de hicsoşi, de pildă, amărâţii ăia din Orientul Mijlociu, a pus jos Egiptul Faraonilor: aceştia din urmă încremeniseră în proiect şi bootau zi de zi, fără nici un fel de apăsare, epoca bronzului. Boleslaw Prus a scris un roman interesant pe tema asta, chiar dacă nu i-a ieşit un thriller istoric.

Să începem dezbaterea, însă, stimaţi tovi… Ghidurile locale, în unanimitate, ne anunţă că exploatarea sării din zonă a început acum… hm, acum 7000 de ani, deci cu mult înainte de apariţia civilizaţiei de tip Hallstatt. În context, aceleaşi ghiduri se străduiesc să ne arate că minele de sare iniţiale (or fi fost exploatări de suprafaţă?) au fost sincrone cu înălţarea piramidelor egiptene, cu ridicarea oraşului Ur şi cu apariţia embrionului urban de la Ierihon.

Sunt chiar insistenţi pe tema asta. De altfel, odată intraţi în mina de sare, ni se proiectează un filmuleţ în care autorii se străduiesc din răsputeri să marcheze această sinergie (parcă aşa-i spunea…) cu restul civilizaţiilor antice şi acceptate. Din nefericire, în ce mă priveşte, prea îndelungata lor insistenţă mă face să devin sceptic. Mă întreb: oare toate popoarele suferă de protocronism? Dacă da, de ce? De ce, tată, din moment ce austriecii au suficiente motive ca să-şi (şi, mai ales, să-ţi!) demonstreze potenţa creatoare ca leading conductors în ceea ce ICR-ul ar denumi, cu bunul simţ lexic care-l caracterizează, „paradigma socio-culturală europeană”.

Scuze… De fapt, încercam doar să arăt cum fac austriecii turism. Ei îşi cunosc bine de tot marfa (mă refer la turişti), aşa că n-au nici o greaţă în a umfla cu pompa următorul silogism: 1) în zonă s-au găsit o grămadă de artefacte romane, greceşti, ba chiar şi cartagineze; 2) localnicii aveau de vândut foarte multă sare; ergo: 3) avem dovada certă a schimburilor economice pe care băştinaşii le întreţineau direct cu tout le beau monde de pe vremea aia.

Eh, da… Civilizaţia locală angajase schimburi directe, inclusiv cu îndepărtatele teritorii nord-africane, de parcă negustorii ar fi fost o specie nedescoperită încă în epoca timpurie a fierului… În plus, ONT-ul austriac, sau Sfatul Popular, nu mi-e clar cine, mai sugerează pe vreo două tăbliţe că însăşi ideea UE a fost anticipată (!!!) cumva de cultura Hallstatt, care a reprezentat, nu-i aşa, o chestie unificatorie pentru spaţiul Europei Centrale din epoca fierului…

Does this ring a bell?

În fine, asta e doar mizansenă şi propagandă pentru mutanţii de turişti contemporani, inşii ăia pricepuţi mai ales la lansarea oh-urilor şi ah-urilor deprinse de la Internaţionala OTV, pentru că, altminteri, vizita minei de sare din Hallstatt chiar merită – „se merită”, după cum aud că se spune, tot mai des, prin Bucureştiul nostru iubit. Şi, când spun că se merită, I really mean it.

Vizita începe cu un urcuş spectaculos pe o linie ferată înclinată la aproximativ 60 de grade – Salzbergbahn.

La capătul liniei, un pod suspendat peste o râpă conduce la restaurantul Rudolfsturm (cam scump), pod tocmai bun d’o ţigară.

Sau de-o pipă. Sau pur şi simplu, ca să priveşti, fiind acel pod un mirador (gazebo, in english, svp!) de pe care ai o panoramă teribilă asupra lacului Hallstatt şi a munţilor Dachstein.

Dacă nu ţi-e foame, cu atât mai bine: o iei pe un drum de vreo 10 minute până la intrarea în mina de sare. Pe drum, câteva panouri cu explicaţii apropo de civilizaţia locală: cum de-au ajuns oamenii să găsească sare, cum lucrau, cum trăiau, cum se înmulţeau etc. Aici am văzut resturile unei căbănuţe în care, din timpuri străvechi, trăiau nişte inşi a căror ocupaţie exclusivă era îndepărtarea pietroaielor, a crăcilor şi a nămolurilor aduse în drum de năprasnicele viituri ale Dachsteinului.

O chestie de management, acum: minerii, originari din satele din vale, munceau în ture de câte o săptămână, locuind în nişte căbănuţe de lemn, ridicate în apropiere de gura minei. Acest aranjament îi scutea de naveta zilnică în josul şi în susul muntelui. După ce trecea săptămâna, se duceau la vale, în satele de baştină, pentru refacere. Încă ceva: la mină lucrau bărbaţi şi femei deopotrivă, acestea din urmă fiind însărcinate, printre altele, cu întreţinerea căilor de acces. Asta se petrecea demult de tot – hăt, înainte de Scrisoarea lui Neacşu ot Câmpulung.

Periplul prin mină durează cam o oră şi zău că face toţi banii. În primul rând, la început te îmbraci într-un costum de protecţie care îţi ţine şi de cald, având în vedere că în galerii sunt doar 8 grade Celsius.

Atenţie: când te duci să vizitezi mina nu uita să te încalţi cu bocanci cu talpa tare, căci podeaua galeriilor e alunecoasă şi plină de denivelări.

Călătoria începe cu un Glück Auf sănătos (adică Noroc Bun!), apoi intri într-un tunel lung, luuung de tot, după care te trezeşti în tot soiul de saloane şi camere unde o ghiduşă drăguţă îţi furnizează  explicaţii în germană şi engleză. De pildă, afli că patroana minerilor este Sfânta Barbara (Varvara, pentru naţionalişti…). Barbara a fost fiica unui roman bogat şi, cum altfel, păgân, Dioscorus pre numele lui.  Păgânul a vrut să-şi dea fiica după un alt păgân, chestie cu care ea, devenită creştină în secret, nu a fost de acord. Tatăl, un fel de stalinist avant la lettre, şi-a pârât fiica guvernatorului roman. Acesta din urmă a închis-o într-un turn, unde Barbara a fost chinuită timp de 5 ani, doar-doar ar abjura şi s-ar mărita cu un roman destoinic, dar păgân.  Fireşte, Barbara nu şi-a abandonat crezul, iar guvernatorul, văzând că n-are succes, a condamnat-o la moarte prin decapitare. După execuţie, (Barbara a fost demnă până în ultima clipă), guvernatorul a fost lovit de trăznetul divin şi aşa se face că numele Barbarei a fost legat de puterea fulgerelor…

A devenit patroana artileriştilor şi a minerilor care, şi unii şi alţii, lucrau cu explozibile – nişte fulgere în mic… Ca o consecinţă, din uniforma standard a minerilor din zona Hallstatt face parte şi haina cu 29 de bumbi (19, pretinde Haralambina), numărul anilor pe care i-a trăit Barbara. Cei cinci (trei, pretinde Haralambina) bumbi de sus sunt mereu ţinuţi descheiaţi, în amintirea celor cinci ani petrecuţi de sfântă în temniţă.

În fine, să revenim la turismul de mină… Eşti turist, eşti respectat, frate, zău că eşti! Deşi din tot grupul intrat în galerii, nu eram decât 3 fiinţe care ţineam de alt areal lingvistic, ghiduşa de care vorbeam mai sus şi-a văzut de treabă cu responsabilitate şi şi-a spus textul de două ori de-a lungul întregii vizite, ca să nu ne preumblăm ca fraierii pe supt pământ.

O chestie interesantă: restul grupului era alcătuit din elevi de şcoală (întâlnisem un grup şi la Kaiservilla) şi m-am întrebat dacă la noi se mai organizează excursii educative.

În fine. Pe drum, un lac subteran,

două tobogane de lemn care stabilesc legătura între orizonturile minei (unul dintre tobogane are 64 de metri lungime),

un film documentar, un spectacol cu holograme laser într-un salon mai voluminos,

câteva diorame în mărime naturală cu oameni de Cro-Magnon şi cu cetăţeni din Evul Mediu, apoi un film pe scurt care descrie variile metode de exploatare a sării, din cele mai vechi timpuri şi până azi (ştiaţi că în vechime, les Cro-Magnons îşi luminau calea prin mină ţinând un băţ aprins în gură?).

Vizita se încheie cu o călătorie cu trenuleţul de mină care te scoate, nu ştiu prin ce mecanism, doar cu un singur orizont mai jos… Vreau să spun că-ţi pierzi simţul de orientare – eu unul crezusem că ne scoborâsem în străfunduri preţ de j’de mii de orizonturi…

Călătoria de final cu trenuleţul durează vreo 10 minute şi-ţi dă o multdorită senzaţie de claustrofobie (îţi arată clar care e treaba cu munca în mină…), mai ales că dracii de copii din grup s-au găsit să facă ceva interzis cu acea ocazie… Galeria prin care trecea trenuleţul e foarte îngustă şi, mai mult ca sigur că e prevăzută cu senzori în caz că cineva cade sau se loveşte de marginile galeriei, acestea aflându-se la numai câţiva centimetri de corpul nostru. Ghiduşa ne-a avertizat să nu atingem nimic, dar exact asta a făcut unul dintre elevi, iar trenul a înţepenit instant în galerie.

Ei, şi să vedeţi ce chestie, profii austrieci n-au umblat deloc cu mănuşi cu elevii! De altfel, şi la începutul vizitei, i-au potolit de câteva ori prin strigăte bine plasate, prin îndemnuri subite şi gesturi de impunere evidentă, iar elevii au încremenit şi n-au făcut gură. Dacă amărâţii de profi ar fi făcut aşa ceva în românica, se lăsa cu o urmărire a cadrelor didactice pe culoare, cu tărăboi şi cu reclamaţii ale distinselor mame (piţipoance proaspăt ieşite din recalificări) către inspectorii şcolari, pentru că trăim într-o ţară – nu-i aşa? – mai liberă, mai frumoasă şi mai dreaptă decât închistata Austrie.

Înainte să lăsăm mina în urmă, mai aflăm o treabă interesantă: având în vedere că în preistorie şi în antichitate sarea era extrasă lovind pereţii galeriilor cu ustensile gen târnăcoape, în urma izbiturilor rămâneau nişte geode săpate în rocă, iar aceste geode aveau forma unor… inimi. De altfel, inimile cu pricina sunt încă vizibile în mină, reprezentând un fel de brand al săpătorilor din zonă.

Oare ce brand or fi avut minerii antici de la Roşia Montană, zisă şi Alburnus Major pe vremuri? Ei prin ce fel de galerii or fi coborât în adâncul pământului? Oare cum se lucra în antichitate într-o mină de aur adevărat şi nu de aur alb cum se încăpăţânează ONT-ul austrica să denumească sarea? Mai ţineţi minte câte tone de aur s-au trimis la Roma după încheierea războaielor dacice? Îşi mai aminteşte careva cum s-a prăbuşit cursul aurului la Alexandria după ce Traian s-a întors din Dacia Felix?

Nţ! Acu’, pe cinstite: cui prodest (dacă-mi e permis) să faci valuri pe tema asta? Foloseşte la ceva? Merită să bagi un circuit turistic în Apuseni, centrat pe exploatarea aurului? Naaaah, mai bine nu! În Ro, turismul are loc doar în republica Mazăre şi prin holurile înalte ale Casei Poporului, clădirea aia mare din centru, anexa sauriană a MNAC-ului, pour les connaiseurs…

Lasă-i pe tâNpiţii de austrieci să-şi bată capul cu revitalizarea exploatărilor de sare, că noi ştim mai bine cum vine treaba… Germanofoni imbecili! Vă daţi seama la câte se pretează ca să-ţi scoată banii din buzunar? Uitaţi şi voi: la coborârea de pe platoul minei, înainte să cobori în Hallstatt cu Salzbergbahn-ul, te îndeamnă dracu să bagi o monedă de 5 eurocenţi într-o tiparniţă şi, dacă mai ai un euro la tine, îl bagi şi pe ăla ca să scoţi moneda cea mică transformată cu totul, într-o efigie pseudo-antică, kitschoasă, care o să-ţi amintească mereu că ai coborât şi tu într-o străveche mină de sare…

Idioţii! Ei nu-şi dau seama că aşa încurajează deflaţia?

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

Bad Ischl…

Ce înseamnă Bad Ischl? Păi, înseamnă aşa: prinţesa Sissi, drăguţul de împărat Franz Iozef (sic!), spa de vară pentru curtea de la Viena, târguşorul unde a făcut Jörg Heider şcoala primară şi unde Franz Lehar şi-a cumpărat casă, şi, mai ales, staţiunea de vară preferată a protipendadei vieneze. Metternich, Bruckner şi Brahms îşi petreceau vacanţele prin zonă, chestie de înţeles: Franz Jozef dimpreună cu a sa curte frecau menta en gros pe aici. În consecinţă, mi-a fost imposibil să nu stabilesc oarece corespondenţe simbolice cu localitatea Sinaia şi vreau să spun că Sinaia (mă refer la Sinaia standard!) n-a ieşit chiar rău din încleştare.

Înainte de toate, şi poate mai important, Bad Ischl a fost sediul local al Camerei Sării Imperiale. În fond, mai puţin contează unde se duc împăraţii în concediu, lumea fiind împinsă spre fericire de finanţe şi negoţ, după cum prea bine constatăm nowadays. Pe de altă parte, de la sare şi până la spa n-a fost decât un pas: exploatarea vehementă a clorurii de sodiu şi introducerea saramurii în varii tratamente (asta s-a întâmplat pe la începutul secolului XIX) au transformat Bad Ischl într-o staţiune balneară la modă, doctorii fiind nişte inşi bine orientaţi, oriunde şi oricând. Se spune că tratamentele cu sare i-au adus la Bad Ischl pe părinţii lui Franz Iozef, pe vremea când nu aveau copii – venirea lor în târguşorul terapeutic a fost urmată, la scurt timp, de naşterea drăguţului de împărat. La 1852, vine aici în excursie ducesa Elena de Bavaria und Possenhofen, însoţită de sora ei mai mică, Elisabeta. Elena fusese deja arvunită îmăratului, numai că insul s-a îndrăgostit, cum altfel, de sora mai mică. În consecinţă, după un an, Franz Iozef se logodeşte cu Elisabeta de Bavaria (Sissi, Romy Schneider, în fine…) chiar în Bad Ischl, printre băi de tratament cu sare şi păşuni întinse. După încă un an, cei doi se căsătoresc la Viena, iar mama Împăratului i-a făcut împăratului un cadou de nuntă mirobolant: o clădire într-un parc frumuşel. Clădirea se numeşte Kaiservilla.

Bad Ischl… Nu ştiu de ce, nu m-a dat pe spate. Cre’că aveam aşteptări mult mai mari. Orăşelul este dezordonat d.p.d.v. urbanistic, e cam prea eclectic, ia, o aşezare provincială crescută de-a lungul râului Traun, cel izvorât din Toplitzsee şi care, în curgerea sa către Attersee, face o curbă amplă chiar la Bad Ischl. Poate că nu mă duce capul, poate că nu pricep subtilităţile staţiunilor balneare, dar orăşelul nu m-a convins.

Mi s-a părut prea modest, cumva, cu parcuri banale şi clădiri standard, senzaţie care nu m-a părăsit nici când ne-am dus la Kaiservilla.

Clădirea, nu foarte mare, este situată la marginea oraşului, deasupra unei râpe împădurite ce maschează firul de râu care vine dinspre Wolfgangsee. În faţa clădirii, o fântână într-un stil cam prea baroc faţă de neoclasicismul vilei propriu-zise,

iar dincolo de fântână,  un parc întins pe o pantă, străbătut de poteci care se strecoară pe sub copaci bătrâni, ach, locuri de amor, de întâlniri cu schepsis şi de bileţele trimise în grabă – un fel de monzolodrom imperial. De jur-împrejur, alei de pietriş, rătăcite, la rândul lor, prin pădurice. Din spatele păduricii se aude (din nou: ach….) vuietul râului Wolfgang, numai că n-ai cum să-l vezi.

Vila, acum. Cuvintele care i se potrivesc cel mai bine sunt: cochetă, colorată în ocru, sobră. Primul lucru pe care îl realizezi odată ajuns înăuntru este că Franz, împăratul, era un mare, maaare, vânător. Insul a domnit indecent de mult, vreme de 68 de ani, din 1848 până în 1916 dar, cu toate astea, stai să te întrebi când a mai avut timp de administraţie din moment ce sutele, poate chiar miile de trofee aflate pe pereţii vilei îţi demonstrează că împăratul era plecat toată ziua-bună ziua la partide de vânătoare. Unele dintre acestea avuseseră loc – luaţi seama – tocmai pe lângă Suez sau unde-a-nţărcat mutu’ iapa, prin Mama Rusia… Capre sălbatice, cerbi, vulturi, potârnichi, urşi, raţe sălbatice, mistreţi – trofeele sunt expuse pe pereţi, iar pe stativul lor sunt trecute cu litere albe, discret gotice, locul şi data asasinatului.

Sunt absolut sigur că dacă insul ar fi trăit în zilele noastre, tot soiul de ziarişti insolenţi şi de staruri trecute de meno/andropauză l-ar fi pus la zid, pentru că Franz Iozef, de unul singur, a rezolvat echivalentul a trei-patru Balcuri puse la cale de tov. Ţiriac..

În fine. Pe măsură ce străbaţi vila, se mai impune un cuvânt care o caracterizează: fiţi atenţi, că mă refer la modestie. Încăperile nu sunt mari şi au mai degrabă un aer funcţional, iar aşa-zisa sală de bal nu străluceşte, nici măcar ea, prin dimensiuni.

Ciudat pentru nivelul socio-economic despre care vorbim, vila nu avea apă curentă, vreau să spun că tatăl popoarelor se spăla în ligheane performante şi se răstea la o banală oală emailată în loc de WC. Cât despre bucătărie, ei bine, nu se afla în aceeaşi aripă cu spaţiul de locuit (deh, mirosurile…), motiv pentru care administraţia imperială a  inventat un soi de căruţ-brancard din metal, care să ţină bucatele călduţe până ce erau aduse în sufragerie. Chestia asta, ţineţi bine minte, se întâmpla şi la Mogoşoaia, că mânca bietul Brâncoveanu ciorba cam rece până i-o aduceau sclavii ăia de servitori de la cuhnie în cerdac.

Franz Iosef era înalt şi avea număr mare la picior – te prinzi de chestia asta când îi vezi hăinuţele care, evident, au o croială vânătorească. Pantaloni gri, dintr-un material care aduce cu al iţarilor, haină şi vestă verde-închis, cu bumbi aurii. Pălărie ţuguiată, cu pană, din fetru. Avea şi o pereche de lederhosen cenuşii. Ghetele îi erau extrem de bazate, erau din piele neagră, lucioasă, nici prea fină, nici prea mitocănească, aveau o linie sobră, aproape perfectă prin simplitate, cu ţinte barosane pe talpă, asemănătoare unor capete de gloanţe de secol XIX.

Ah, dar trebuie să spun că am dat în vilă peste cele mai ţapene dulapuri pe care le-am văzut vreodată. Trei dintre ele m-au marcat la culme: unul chinezesc, unul japonez şi, mai ales, unul lucrat timp de 17 ani de un maestru european al cărui nume, spre marele meu păcat, nu l-am reţinut.

Această piesă din urmă combina marchetăria cu basoreliefurile fine, combinând esenţele de lemn de o manieră într-atât de subtilă, cu oscilaţii cromatice minime dar, totodată, extrem de bine reliefate, încât aş fi dat dracului restul vilei ca să stau numai cu el, cu dulapul adică, pe tot parcursul vizitei.

Să revin, însă… Franz Iozef ca Franz Iozef, dar austriecii au intrat, şi ei, în epoca consumerismului de masă, aşa că nu trece încăpere în care să nu ţi se reamintească de Romy Schnei… pardon, de Sissi. Acum, lăsând miştoul la o parte, insa era chiar frumoasă – avea trăsături mai degrabă subţiri, bine conturate, o frunte relativ înaltă şi bombată, nasul drept, fin, dar puţin dilatat spre extremitate, cu nările căscate numai cât trebuie, cât să sugereze o oarece înclinaţie spre voluptate, senzaţie întărită de ochii adumbriţi de sprâncene bine trasate. Buza de sus îi era oarecum mai proeminentă, de parcă împărăteasa se pregătea non-stop să te ia peste picior.

Era o cucoană înaltă. Sportivă, era pasionată de echitaţie şi făcea gimnastică între două oglinzi,  într-un salon (cel din poza de mai jos) care debuşa spre o terasă din piatră, pe sub care se repezeau apele râului Wolfgang.

Îmi imaginez că avea sâni remarcabili, iar părul negru, închis la culoare şi cu tendinţe la ondulare subtilă, sugera mai degrabă o ascendenţă mediteraneană. Bărbia, deşi rotunjită, îţi arată clar că femeia n-avea nevoie să ajungă împărăteasă ca să facă numai ce poftea ea – sursă de tristeţe şi depresii, este? Sper că avea picioare superbe – o sper din tot sufletul, pentru că, de expus, nu i le-a expus nimeni în toată vila aia. Mă bazez, însă, pe braţe şi pe mâini care, prin paralelism anatomic, îţi hrănesc senzaţia plăcută că doamna împărăteasă era proiectată corect şi la nivelul trenului inferior.

Era frumoasă, bă, ce mai tura-vura! De ce-o fi omorât-o italianul ăla anarhist, dracu ştie… Interese politice, sau, pur şi simplu, un fetiş? În altă ordine de idei – de ce-o fi înşelat-o Franz cu Katharina Schratt, o actriţă care aducea a ţigancă trecută prin patru-cinci ape ca să-i dai faţă? Nobilul împărat, e de menţionat, i-a cumpărat Katharinei chiar şi apartament la Ischl, ca s-o aibă mereu aproape.

Mda… El şi cu Sissi nu s-au înţeles tocmai bine, cred, da’ nu-i treaba mea. Poate că o fi fost şi Sissi prea zglobie, poate că vorbea prea mult, poate că era pisăloagă, poate că o ţinea doar pe a ei, cine ştie!

O chestie care te face să-ţi treacă fiori pe spinare este scrisoarea prin care împăratul declara război Serbiei, la 28 iulie, 1914, adică la fix o lună după atentatul de la Sarajevo. Ce vremuri… Capii statelor încă mai catadicseau să declare război! Mă rog… Scrisoarea, scrisă la maşină, cu caractere destul de mari (aş zice un 18 spre 20…), se întinde pe două pagini şi jumătate. Este expusă pe un birou sobru, la fel de conţinut ca şi restul mobilierului, alături de o pipă seacă şi de birotica specifică debutului de secol XX. Alături de biroul cu pricina, un ventilator, primul se pare, produs de Telefunken, sau Siemens, nu mai ţin minte. Ventilatorul are cutie de lemn şi doar palele îi sunt metalice – dacă te forţezi mai tare, sigur găseşti unul şi pe Lipscani, la anticari.

Scrisoarea, însă, te încremeneşte. Sau, nu ştiu, poate că-s eu mai emotiv şi, de fapt, n-are de ce să te încremenească. Documentul este intitulat „Către Popoarele Mele” şi respectă formulele standard din acele vremuri, cele prin care se anunţă declanşarea unui conflict armat. Scrisoarea a fost redactată la Kaiservilla, chiar în biroul pe care l-am descris, birou din care, de altfel, Franz Josef a condus Imperiul Austro-Ungar începând de la 1850. La scurt timp după ce a redactat scrisoarea, Franz Iozef a plecat de la Bad Ischl şi nu s-a mai întors niciodată – peste doi ani, în noiembrie 1916, o tăia pe veşnicele plaiuri ale vânătorii. Oricum, nu cred că mai era în stare să urmărească situaţia: încă din scrisoarea de la Kaiservilla îşi manifesta nedumerirea şi neînţelegerea faţă de acţiunile sârbilor, aşa că-mi imaginez ce şoc a avut când un Hohenzollern i-a declarat război, în august 1916. O fi contribuit şi asta la decesul lui, sau poate că nici nu i-a mai păsat: deja domnise mai mult ca oricine în scumpa noastră Europă… Norocul lui a fost, pe de altă parte, că n-a apucat sfârşitul războiului – sunt sigur că mai murea odată dacă l-ar fi văzut pe Kaiser exilat, pe Nikolai Romanov executat şi pe Bela Kuhn ridicând capul, îndemnând prin glasul lui Georg Lukàcs la terorism cultural.

Vorbeam despre sârbi la începutul acestui jurnal… După cum aţi văzut, cu câteva rânduri mai sus, am făcut ce-am făcut şi-am ajuns din nou la ei. Franz Iozef se plângea, aşadar, în scrisoarea care începe chiar cu sintagma: Către popoarele mele! – împăratul se plângea, aşadar, de mizeriile pe care sârbii i le făcuseră în mod constant în ultimii 20 de ani, în ciuda faptului că el, unul, ca împărat prea mult dedat păcii, se străduise să-i ajute, să le îndulcească pilulele, să le scadă numărul militarilor din armata regulată etc. Sârbii, nimic! Au continuat să comploteze, au muşcat mâna care i-a hrănit, au poftit să îndepărteze cu forţa, din trupul Austro-Ungariei, teritorii inseparabile, pe lângă care trecuserăm şi noi cu maşina cu doar câteva zile în urmă, pe malul Savei – mă refer la Bosnia Herţegovina cea mult prea încercată.

Ce a urmat, se ştie. Având în vedere că Împăratul Austro-Ungariei era şi principe de Transilvania şi ţinând cont că după WWI noi ne-am recăpătat Ardealul, aş aminti o chestie citită recent care m-a pus pe gânduri: ştiaţi că, la un moment dat, una dintre ideile lui Maniu a fost ca Transilvania să se constituie după război ca entitate separată, care să-şi negocieze alipirea la România în decurs de 10 ani? Nu vă speriaţi: Slavici, l’écrivain d’Ardeal, cel cu Moara cu Noroc, a fost şi el anti-unionist, ca să nu mai vorbim de ÎPS Miron Cristea, primul patriarh al României Mari, care, la un moment dat, a cochetat cu genul ăsta de idei…

Am amintit treaba asta doar aşa, pentru buna amintire a faptului că defuncţii nu merită totdeauna soclurile pe care li le oferă istoricii. Chestia e cu atât mai enervantă cu cât, tot la Kaiservilla, am văzut o hartă a Austro-Ungariei în 1890. Zău că nu dădea bine! Am căutat Vârful Omu pe ea şi l-am găsit: era tăiat în două de graniţa dintre Regatul României şi Imperiu de ziceai că-i vamă.

De fapt, cabana de lemn de la Vârful Omu chiar a fost cândva a grănicerilor, dar despre asta o să vorbim noi pe larg altă dată.

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

Obertraun + zona

 O chestie naşpa la austriecii ăştia e haleala. Sunt subţiri de tot, frate – mai încolo o să vă spun eu ce şi cum… În rest, însă, au o ţară perfectă, la munte cel puţin. Vreau să spun că dacă cineva ar putea să transplanteze sarmalele, pomana porcului, varza murată, mititeii, ceorba de burtă şi bulzul pe tărâmurile lor aseptice, n-ai mai avea nevoie de absolut nimic, că prietenii ar veni ei singuri la tine…

Dar, chiar şi aşa, fără mâncare noastră cleioasă şi din adânc colesterolică, tot mi-aş lua o căsuţă la Obertraun, drept pentru care m-am apucat de Loto. Cre’că face bine la bătrâneţe – căsuţa la Obertraun, nu jocul la Loto. Acolo e aerul curat, nici vântul nu prea bate, lumea nu se ceartă, plouă din răsputeri şi după aia apare brusc soarele printre curcubee,

maşinile nu claxonează, femeile sunt foarte nu-ştiu-cum,

unde mai pui că sunt foarte tăcute, bărbaţii locali aproape că nu există sau, mă rog, sunt mereu ocupaţi…. În fine, e un areal unde ai o grămadă de lucruri de făcut, chiar dacă (doamne fe!) eşti înţepenit într-un scaun cu rotile, după cum se tot laudă ONT-ul lor în broşuri.

În primul rând, poţi să te plimbi prin jurul sătucului. Au ei nişte alei pietruite, drenate, aranjate, că poţi să gambadezi de la peştera Koppenbrulle

până la lacul mlăştinos Koppenwinkel,

sau poţi s-o iei în jurul muntelui Sarstein şi de-a lungul râului Traun, prin pădure, sau mai poţi să tragi ture în jurul lacului Hallstatt; poţi să faci circuite la nesfârşit, doar gândindu-te la alea-alea, fără teama de urşii care la noi infestează locurile de plimbare de la munte. Pe când dădeam o astfel de tură, am dat peste nişte ţapinari – inşii s-au oprit din lucru, au surâs extrem de civilizat şi ne-au salutat…

Ei, a sosit momentul să vă spun câte ceva despre zâmbetele astea. Le-am învăţat demult, din altă ţară, una dinspre Septentrion, când îmi zâmbeau atât de multe femei pe unitatea de timp încât mi-am imaginat că sunt un bărbăţel frumos şi dezirabil… Mda, eram cam tânăr pe atunci şi, când mi-am dat seama de adevăr, era deja prea târziu – începusem să mă simt prea bine în mareea aia crescândă de surâsuri ca să mă mai supăr că n-am cum să aspir la funcţia de gigolo local, ia, nu puteam să pun nici măcar de-un ciumec de Casadonis balcanic, ceva… Treaba e că inşii de la vest de Szeged zâmbesc din orice poziţie: când îi intersectezi pe trotuar, când aştepţi la semafor, când traversezi, când îi vezi în autobuze, când dai buzna peste ei la toaletă, când te ciocneşti de ei, când le dărâmi pachetele din mână, când le ciocneşti maşinile, când îi tragi în piept etc.

Stau să mă întreb: oare de ce naiba românii au devenit într-atât de încruntaţi în ultima vreme? Vă spuneam de ţapinarii peste care am dat înainte să ajungem la smârcurile Koppenwinkel – s-au oprit din lucru şi s-au uitat la noi, zâmbind frumos. De regulă, când surprinzi vreun ţapinar prin pădurile noastre, omul te priveşte la început cu coada ochiului, pe sub sprâncene, încruntându-se preventiv. Regula nu e valabilă 100% , dar am călătorit suficient de mult pe jos ca să ştiu despre ce vorbesc. Dacă doi români se întâlnesc de unii singuri pe un drum mai degrabă pustiu, primul gând este: oare ăsta pe care-l văd acum în faţa ochilor nu o fi cumva concurentul meu? Sau, o fi vrând ceva de la mine?

Ca să nu fiu completamente mârlan, însă, hai să dau un contraexemplu. Plecasem de la Sângeorz spre Borşa, peste munţii Rodnei. Era jumatea lui octombrie, era senin, dar plouase de se rupseseră norii în ultimile două zile. O iau eu pe drumul forestier, urc, urc, urc, urc… Urc şi muntele era încă tare departe. Aveam un cortuleţ cu mine, dar nu prea eram pregătit de o noapte de toamnă pe munte; colac peste pupăză, nici haleală nu prea aveam.

În fine. Urc, urc, urc… La un moment dat, apare din spate un camion jigărit, plin cu ţapinari.

- Un’te duci, frate? – mă întreabă unul din benă.

- Ia, vreau să trec în partea ailaltă.

Se uită ei lung unii la alţii, dar nu zic nimic. Se uită după aia la mine, da’ tot nu zic nimic. Apoi:

- N-ai vrea să mergi cu noi?

Am făcut io ceva fiţe de regăţean da’ pân’ la urma m-am urcat lângă ei, în benă.

Pe drum, vorbesc de-ale lor, fumează, le ofer şi eu ţigară, zicem de una de alta, nah, ca pe drum, între necunoscuţi empatici. Mă avertizează ei că a cam plouat, că s-au cam rupt drumurile, îmi dau şi nişte detalii despre poteci, mă învaţă una-alta, mă rog.

Ajungem după vreo oră pe un fel de platou din ăla excavat între maluri, ştiţi voi, gen organizare de şantier. Camionul face o voltă, se opreşte, iar ţapinarii sar jos din benă.

Sar şi eu şi, repede-repede, mă scotocesc după bani, să plătesc drumul. Eram cam buimac şi, în plus, sunt împiedicat de felul meu, aşa că mă trezesc cu bancnote în amândouă mîinile, ca un prost, că ţineam banii prin buzunare după cum dădea hăl de sus. Şi-acum fac cam la fel, că d-aia-i dau tot pagnosu’ lu’ nevas’mea: scap de-o grijă, pricepeţi?

În sfârşit. Dau să plătesc cu mâna stângă, în care aveam mai puţin bani, că mai sunt şi cărpănos – în fond, îmi spuneam, călătorisem doar într-o benă! Şeful, căruia îi întindeam banii, îmi face semn către cealaltă mână, aia cu bani mai mulţi.

Nah! Aşa-mi trebuia dacă eram dezordonat! O să dau mai mult decât face.

Îi întind mâna mai bogată, dar ăla clatină din cap:

- Nţ! Vream doar să dăm mâna.

Nu zâmbeşte, nu nimic, doar dăm noroc. Ăilalţi tăceau mâlc – îşi săltau topoarele şi ţapinele, se pregăteau să se ducă în pădure.

Îmi iau la revedere şi plec. Nu fac mai mult de trei-patru paşi, că ţapinarul-şef mă strigă:

- Frate, îmi spune, vezi că noi lucrăm aici până la ora 3, când vine camionul să ne ia. După aia, mai trece un tractor pe la 4 şi gata: nu mai vine nici dracu’ până mâine dimineaţă.

Iar eu:

- Zău că vreau să trec muntele.

Ăla face o pauză. După aia:

- Eu ţi-am spus ca să ştii. Hai, drum bun.

Mamă ce palmă am primit în ziua aia! Drumul era infect şi, abia ce-am ajuns în primele căldări glaciare din Rodnei (sunt cele mai ameţitoare pe care le-am zărit vreodată), că vremea s-a stricat, au început să se adune norii şi s-a pornit un vânt tăios dinspre creste care sigur mi-ar fi dat peste cap cortuleţul.

M-am întors la fix ca să prind camionul de 3, iar şeful ţapinarilor m-a ajutat să urc în benă, fără să comenteze. Doar când am coborât din camion, ajuns înapoi la Sângeorz, mi-a zis:

- Mai bine că te-ai întors cu noi. Hai, somn uşor!

***

Obertraun se află la poalele munţilor Dachstein, iar ca să ajungi sus, pe platou, cel mai bine e să iei telecabina, Dachstein Seilbahn. Ăăă…? Pot să fiu uMpic patriot? De fapt, nu – sunt doar realist: vreau să spun că traseul telecabinei noastre de la Buşteni e chiar MARFĂ, pe bune! E o chestie bazată, serios. E drept că la Obertraun e mai curat, mai aşa şi pe dincolo, că parcarea e mai vastă etc., dar traseul din Bucegi e noteworthy, pe bune!

La ce ne dau ei clasă, fără îndoială, e la cum administrează biletele de telecabină. Practic, cu 32 de euro, poţi să faci câte ture pofteşti pe zi, de oriunde până unde, de câte ori ai chef. Poţi să cobori, să te urci la loc, să faci ski de tură uMpic, să te dai alpin până la vale – dacă ţi-ai plătit tainul, te-ai scos.

Boon! Prima staţie a Seilbahn-ului este la vreo 1700 de metri, la Schönbergalm,

o zonă în care se află două peşteri: Eishöhle şi Mammuthöle. În Eishöhle (aici sunt mereu – 2 grade Celsius) se întâmplă, în fiecare august, o chestie interesantă: se organizează un mic festival de muzică clasică, ţinut în salonul cel mare al peşterii, denumit Parzivaldom. În 2011, erau programate concerte pentru clavecin, pentru violoncel şi pentru clarinet. Treaba asta se întâmplă la 1800 de metri altitudine, într-un loc cam lipsit de poteci, darămite de drumuri, aşa că m-am tot întrebat: cum mama naibii aveau ăia de gând să care clavecinul până sus pe munte? Ce naiba or fi făcut cu clapele, că ştiţi că alea negre pătează?

Ah, na c-am uitat să vă spun despre gutschein-uri… Mare invenţie! Mare şmecherie promoţională! Ni le-a dat gazda noastră, ea însuşi primindu-le de la ONT-ul local. Pentru cine nu ştie, gutschein-urile astea sunt vouchere care te scutesc de o sumedenie de plăţi, în cazul nostru, de plata unui bilet de telecabină, sau de intrare în mina de sare, sau de trenuleţul montan pe care, în nici un caz nu-l poţi denumi mocăniţă.

Dar, să nu anticipăm. Rămăsesem la telecabina care te duce pe platoul Dachsteinului – stânca-acoperiş, într-o traducere extrem de liberă. Dachstein este un lanţ muntos carstic întins pe o suprafaţă de aproximativ 25/40 de kilometri, plin de peşteri şi lacuri. Are mai bine de 12 vârfuri de peste 2500 de metri şi vreo trei gheţari mari.

Aşaa, deci ajunsesem la Schönbergalm. De aici porneşte o a doua linie de cabină care te duce până sus, pe muntele Krippenstein – extrem de pietros, stâncă cenuşie, crăpată şi mult grohotiş. Lumină puternică şi aer cu arome discrete, sărate. Edelweiss, albăstrele şi rododendroni.

De pe Krippenstein ai două perspective fastuoase: una spre gheţarul Hallstatt, lăbărţat sub vârful Hoher Dachstein (2995 m),

iar cealaltă spre lacul Hallstatt, pe care îl zăreşti de pe o construcţie specială, alcătuită din cinci rampe metalice suspendate deasupra unei prăpăstii care domină lacul, târguşorul Hallstatt şi sătucul Obertraun, aflate cu 1500 de metri mai jos.

Structura cu pricina se numeşte 5 fingers.

Pe piscul cel mai înalt al Krippensteinului se află o chestie cam kitsch, din lemn şi tablă lucioasă, argintie, denumită Spirala.

Nu prea i-am înţeles rostul, la fel cum n-am înţeles nici de ce ONT-ul austriac construise un fel de cuşete din lemn, de dimensiuni foarte mari, pompos denumite locuri de relaxare. Unul dintre ele se vede îndărătul Haralambinei, care, comme d’habitude, face ceva fiţe.

Chestia cea mai bună legată de spirala aia era că puteai să te uiţi la gheţarul Hallstatt şi la Hoher Dachstein, nestânjenit de nimic – dar treaba asta puteai s-o faci şi fără construcţia ridicată în creierii muntelui.

Spirala e locul standard de decolare al parapantiştilor. Este, totodată, un punct de reper pe traseul elicopterelor care fac ture peste munte.

Ciudat… Pe când ne fâţâiam prin jurul Krippensteinului a apărut un Huey, o sculă adevărată din anii ’60, care a însoţit parapantiştii în coborârea lor dementă spre Hallstatt.

Ăia cu batistuţele lor colorate făceau loopinguri şi tonouri, se răsuceau şi behăiau ca bezmeticii, iar elicopterul se năpustea după ei, mitraliind flashuri, luându-i în miră prin camere de luat vederi, zbenguindu-se, la rândul lui, ca un cintezoi beat care tocmai fusese primit în gaşcă de un stol de libelule – libelulele erau mai speciale: ziceai că doar ce trăseseră pe nas câte o liniuţă, aşa erau de adrenergice.  

De pe Krippenstein poţi să faci o tură spre cabana de ski Gjaid Alm, iar dacă te ţin băierele, tragi un traseu de cinci ore şi jumătate până la Simonyhütte  (poartă numele celui dintâi ins care a escaladat Hoher Dachstein pe timp de iarnă, în 1847), o cabană situată la marginea gheţarului Hallstatt. Mare pacoste cu gheţarul ăsta: suprafaţa lui a scăzut la jumătate în ultima sută de ani, dar…

… dar scăderea cu pricina în dimensiuni a avut loc conform graficului, ca să spun aşa! La numai câţiva kilometri de Obertraun, pe lacul Gosau, există un device transparent, tare interesant, aţintit spre gheţarii din munţi. Te uiţi prin panorama cu pricina, frumos desenată pe sticlă şi ai confirmarea că suprafaţa gheţarilor a scăzut continuu în ultima… sută de mii de ani. În partea cealaltă, pe Krippenstein, indicatoarele de panoramă dau vina doar pe încălzirea globală conexă cu activitatea umană, dar atunci, te întrebi, de ce mama naibii au tot scăzut gheţarii în dimensiuni dinainte ca omul să fi fost în stare să polueze?

Altă întrebare ar mai fi: de ce a fost chiar şi mai cald decât acum în timpul Imperiului Roman, când se putea trece din Aquilea în Noricum, prin trecătorile înalte, chiar şi iarna? Paleoclimatologii susţin că problema nu ar fi topirea gheţarilor în sine (chestie care s-a mai petrecut), ci ritmul acesteia, cu mult mai accelerat în zilele noastre…

Nu mă duce capul să duc raţionamentul lor până la capăt, dar, mă rog.

După ce am ajuns la Gjaid Alm,

am zis să coborâm per pedes în Obertraun, drept pentru care am luat-o pe pârtia de ski. Aceasta fusese marcată ca runderweg, cu alte cuvinte, era o potecă tocmai bună de plimbat. Mai mult, o văzusem şi de la balconul de acasă, ori de câte ori stătusem la cafea – părea un coborâş civilizat, tocmai bun ca să-ţi lucrezi loja anterioară a muşchilor coapsei…

Rahat! Am nimerit pe un grohotiş cumplit, din ăla care o lua la vale, hârâind, cu tine cu tot.  Chestia aia roşie dintre Haralambina + moi şi intreprida de fotografă de nevas’mea e chiar marcajul. Un germanofon hâtru (al naibii!) ne-a zâmbit pe acolo în altfel decât ţapinarii din pădure: rânjea, derbedeul, anticipând prin ce chinuri aveam să trecem…

N-aveai o clipă de relaxare, trebuia să păseşti tot timpul pregătit să-ţi zboare picioarele de sub tine. În consecinţă, am dat dracului pârtia şi ne-am băgat pe poteca din pădure, mai serpentinoasă şi, credeam noi, mai comestibilă. Dar, încă o dată: rahat! N-am văzut munte mai rupt în bucăţi decât Dachsteinul – poteca era plină de pietroaie şi de stânci rostogolite de pe munte, care te obligau să le tot ocoleşti, iar când scăpai de ele trebuia să încaleci sau să sări peste crăcile groase, rupte, frânte, aduse la vale de ploile şi zăpezile care, prin zona cu pricina, sunt cu adevărat profuze.

Cu ocazia asta mi-am dat seama că o veche meserie din zonă (cu o vechime de mii de ani, da?), cea care constă în îndepărtarea pietroaielor din drum, nu e un moft, aşa cum crezusem iniţial. Am aflat de meseria asta pe când am vizitat mina de sare din Hallstatt şi, sincer să fiu, toată povestea aia cu curăţatul drumului de pietre mi se păruse o aiureală promoţională, dar dumnezeu-drăguţul m-a pus repede la punct, arătându-mi cam ce fel de munte e ăla pe care ziceam noi că-l coborâm aşa, en passant…

Încă ceva. Pe când ne aflam pe Krippenstein, privind gheţarul, am avut prilejul să constatăm că traseele montane erau extrem de lungi şi de întortocheate, chestie la care se adăuga proximitatea gheţarului pe care îl simţeai rece, mare, necruţător şi degrabă aducător de turbulenţe climatice care te luau ca din oală, indiferent de anotimp: vijelii, ceaţă şi viscol. Aveam să aflăm de la gazda noastră că gheţarul era şi extrem de înşelător – avea crevase teribil de bine ascunse şi, mai mult, îi predispunea pe cei neobişnuiţi cu zona la rătăcire.

Mai e de reţinut şi faptul că indivizii au o altă filozofie de inscripţionat marcajele decât cea de la noi. În România, timpul estimativ al traseelor este supraevaluat – acolo, însă, sunt marcaţi timpii pe care i-ar scoate nişte inşi antrenaţi, aşa că fiecare trecere pe lângă un marcaj o să te facă să te simţi în competiţie cu marcatorii, chestie care nu prea se întâmplă în munţii noştri. Coborârea de care v-am spus a durat exact cât scria pe marcaj şi, pe bune, şi eu şi nevastă-mea şi Haralambina suntem suficient de obişnuiţi cu alergătura pe munte.

În consecinţă, odată ajunşi la poalele muntelui, eram laţi şi simţeam deja că aveam să băgăm o binemeritată febră musculară. Tot grohotişul ăla blestemat, toată cursa aia de coborâre cu obstacole, ne pusese gleznele la grea încercare, drept pentru care ne-am ales cu cea mai bizară febră musculară pe care am încasat-o vreodată: ne ardeau muşchii din partea de jos a gambelor, imediat deasupra gleznelor.

Noroc că după ce am ajuns jos a trecut şi ploaia şi am putut să tragem o plimbare de relaxare pe malul râului Traun!

Mda… Numai din acest scurt traseu îţi dai seama de ce neşte beuietzi, d’ăia biciclişti montani, se întâlnesc în zona de lângă Obertraun pentru un concurs de mountain bike. Pentru asta, ia daţi voi, însă, o fugă scurtă la Hoinari, care au băgat un post mishteaux pe tema asta.

Io v-am spus… Zona e tocmai bună de îmbătrânit în linişte şi sănătate… Unde mai pui că tot acolo o să pună beuietzii şi de-un concurs de Iron Man: alergare pe munte, plus ţoaclă, plus înot în apa cea rece a lacului Hallstatt!

Feed enhanced by Better Feed from Ozh

ExYugoslavija + Obertraun

- Adică, pe domnul acela îl cheamă chial pe plietenul nostlu, Titos? – insista căluţul de pluş.

- Nu, măi, Pony, offff, ce gleu de cap eşti! Îl cheamă Tito, nu Titos, îi răspundea Haralambina, râzând în gura mare.

Între timp, motocicliştii austrieci care aşteptau să treacă graniţa, trecuseră la ţinuta bust – chestie discret scârbavnică, pen’ că erau cam graşi şi aveau şoriciul prea roz; în plus, năduşiseră plenar, dar, deh, în Balcani, verile-s mai călduroase…

Deodată, motarzii au tăcut mâlc şi au prins să se holbeze la nişte biciclişti băştinaşi care se întorceau agale din Serbia, că Iugoslavia nu mai există, se uitau, aşadar, la nişte biciclişti care se întorceau de peste graniţă, în şir indian, cu nenumărate pite îndesate în pungi de plastic de-un leu. Ziceai că-s vietcongi, ai naibii, aşa de multă pâine cărau… După ce-au trecut bicicliştii, scârţâind din roţi şi clinchetind din sonerii, cu multă veselie, i-am văzut pe donor-bikerii ăia cum ciulesc urechile la manelele care se ridicau din maşinile împinse spre frontieră, prin efortul conjugat al familiilor. Aveau ei, germanofonii ăştia, o tendinţă de a face mişto, dar nu locuiseră prea mult printre noi, că atunci le pierea cheful… Poate că ar fi ajuns, chiar, să se îndrăgostească de spaţiul ăsta, după cum făcuse şi Manfred von Killinger: ştiaţi că vroia să se mute în Ro dupe terminarea rezbelului?

În fine. Vorbeam de motarzii austrieci, care, după o vreme, au început să se inerveze că nu căpătau odată răspuns de la poliţiştii sârbi. Dar, ştiţi şi voi că germanofonii sunt cam sărăcuţi când vine vorba de înjurături. N-au hormonologia necesară. Da’ ia mai dă-i încolo!

Într-un final dramatic, reuşim să trecem graniţa. Buf-buf! – de mult nu ne-au mai simţit paşapoartele plesnetul vizelor. Între timp, motocicliştii făceau cale întoarsă, din ce în ce mai uluiţi: sârbii îi respinseseră. fără să se lase impresionaţi de fiţele lor. Ţara lor nu făcea parte din UE şi, prin urmare, pentru fiecare motor trebuia plătită o carte verde în valoare de una sută euro.

- Küss mich in den Arsch, lansă şeful lor un faimos strigăt de luptă marcoman şi îşi conduse plutonul înapoi, în Românica cea ospitalieră, care i-ar primi pe toţi motarzii în decolteul ei sexos, chiar şi dacă ar fi terorişti.

Aveam să-i mai vedem de pe malul sârbesc al Dunării, cum se strecurau, nebuneşte, ca un miriapod elastic, pe serpentinele ce urcau la Moldova Nouă. Şi, că tot am ajuns aici, o să vă spun că de pe şoseaua sârbească se vede impecabil capul uriaş al lui Decebal, cel sculptat pe banii lui Drăgan, aka Nagard, la intrarea în micuţul fiord artificial care duce spre Mraconia.

***

Drumul pe malul sârbesc al Dunării e marfă. Panorama face toţi banii, iar casele sunt mai modeste şi ceva mai îngrijite decât ale noastre; în schimb, carosabilul e la fel de infect – la gropi şi onduleuri se adaugă pietroaie în toată puterea cuvântului. O chestie spectaculoasă sunt tunelurile, dar nu aduc nici pe departe cu civilizaţia tunelistică din vest. E o beznă în ele să-ţi scoţi ochii.

Unul dintre tunelurile cele mai mişto este cel de la Golubac – odată ce-ai trecut de el, te trezeşti la poalele cetăţii Golubac. Atenţie: tunelul de aici este extrem de îngust şi face o curbă foarte închisă (trece chiar pe sub zidurile fortăreţei), aşa că de-abia lasă să treacă o maşină.

Fortăreaţa Golubac a fost construită – spune lumea – prin secolul XIII. A fost ridicată – dar e tot un zvon – pe ruinele unei cetăţi romane, numită Columbaria. Nici nu e de mirare, din moment ce la numai câteva verste de Golubac se afla Viminacium, cetatea de pe Via Militaris, cea din care pornea un drum pietruit spre Lederata şi, de acolo, mai departe, spre Transilvania. Cred că drumul ăsta de-al doilea ducea şi la Tapae – vă spun chestia asta pen’ că la Viminacium şi-a avut cartierul general Traian în timpul războaielor dacice.

Vorbeam despre Golubac, însă, care, la un moment dat, pe la mijlocul secolului XIV, s-a aflat sub suzeranitatea unui castelan transilvan (îl chema Toma), semn că cetatea era pe atunci posesiune maghiară. Cu toate acestea, fortificaţiile nu au fost înălţate de unguri, deoarece posedă o capelă ortodoxă, ceea ce le dă apă la moară atât sârbilor cât şi românilor. Indiferent cine ar fi construit Golubac, însă – unguri, sârbi, valahi sau alţii – cetatea a căzut în faţa lui Bayazid I. Din acel moment, turcii şi-au asumat pe deplin rolul administrativ, percepând taxe şi impozite pe mărfurile care tranzitau Dunărea, supraveghind totodată, la centimă, traficul fluvial. Poziţia era bine aleasă, deoarece fluviul se îngustează semnificativ aici, apropiindu-se de trecătoarea Cazanelor. Turcii au profitat de topografie şi, ca să le fie mai uşor, au întins un lanţ greu peste Dunăre, până pe malul opus. Din momentul acela, traficul fluvial a fost controlat cu desăvârşire.

Lângă Golubac există un tourist resort, dacă-mi permiteţi. Aspect plăcut, cu o plajă, cu o marina micuţă, într-o zonă în care Dunărea este încă foarte lată, înainte să se repeadă în Porţile de Fier.

O chestie ciudată: în zonă există o localitate denumită (ţineţi-vă bine!)… Vinci. Dacă ţinem cont că pe malul românesc există un sătuc micuţ denumit Coronini şi, dacă mai punem la socoteală că în zonă au fost cândva exportaţi friulani (au urmaşi în Mehedinţi care se cheamă Chisega, Morega, Melega etc.), lucrurile încep să capete un oarece contur. Forţa de muncă, cioplitori în piatră în acest caz, se mişca şi pe atunci în funcţie de comenzi, dând dracului graniţe, suzeranităţi şi alte alea… Ce naiba or fi cioplit ei pe aici, însă, habar n-am!

Mai e o teorie cum că friulanii fugiţi s-ar fi recrutat dintre cei care trecuseră la gnosticismul semi-tardiv, ăla care debutase ca bogomilism în Balcani, lăsând apoi o dâră de erezie în Bosnia şi Slavonia ca sectă paterenă, trecând în nordul Italiei sub numele de patarini, pentru a finaliza, apoteotic, la Albi, sub forma catarismului.

***

Trecem de Viminacium, cu alte cuvinte ne mai târâm o bucată de vreme printre casele căpşunarilor sârbi – au şi ei palatele lor, numai că le lipsesc turnuleţele. În schimb, au dambla cu mozaicurile în relief, cu forjeria dantelată şi cu chenarele de pe pereţi, ceva de-ţi plesneşte retina. Carosabilul este în continuare rău, chestie care ţine până la intrarea în autostrada spre Belgrad.

Odată ajuns acolo, însă, treaba se schimbă. Apar automatele de peage, si lucrurile dau semne că ar intra pe un făgaş normal – chestie care la noi nu s-a întâmplat, nu se întâmplă şi, probabil, nu se va întâmpla niciodată. Poţi să plăteşti direct în euro, ceea ce te scuteşte de opririle la punctele de schimb valutar, iar angajaţii de la autostradă sunt corecţi – îţi cer strict cât scrie pe chitanţă.

Prima ieşire de pe autostradă e înainte de Belgrad, după care ne năpustim pe bulevardele urbei în care a decedat Ianoş Hunyadi al nostru, ban de Severin şi dux transilvănean, mare regent al Ungariei şi Athleta Christi; mort, cum spuneam, pe când cu ciuma de la 1456, la scurt timp după ce despresurase Belgradul dintr-un asediu cumplit. Îl respinsese pe nimeni altul decât pe Mehmet al II-lea, insul care cu numai trei ani mai devreme cucerise Constantinopolul, fie-i şi lui ţărâna uşoară, chit că mari încurcături europene a mai produs, chiar până în zilele noastre! În sfârşit. Cică după victoria lui Iancu la Belgrad, Papa Calixt al III-lea a dat mare poruncă mare să se tragă clopotele la prânz în fiecare zi, în toate bisericile, obicei păstrat până în zilele noastre indiferent de latitudine şi longitudine.

Aşadar, Belgradul…. Hm, mare diferenţă faţă de urbea pe care o vizitasem în urmă cu 15 ani!

De astă dată se auzea larma urbană specifică aglomeraţiilor, iar lumea se deplasa dintr-o parte în alta cu scopuri evidente. Prima întrebare pe care ne-am pus-o traversând oraşul (a fost una dintre puţinele situaţii în care gipiesu’ ne-a fost necesar) a fost legată de Serbia şi de UE: oraşul, cocoţat pe coline, părea conectat la Ioropa din toate puterile lui – aspect, reclame, construcţii, ţoalele târgoveţilor, civilitate a mersului la volan, carosabil fără gropi, spaţii verzi îngrijite, concerte (se pusese mira pentru Santana), clădiri noi (un mix între Bauhaus şi Calatrava), periferii curate, absenţa claxoanelor. M-am tot uitat după grătarele de pe trotuare – nimic! Nu mai mirosea decât a cartofi pai cu maioneză şi a hamburgeri, aşa că m-am enervat şi ne-am cărat mai departe.

În consecinţă, din nou autostrada.

După nişte ore, graniţa cu Croaţia. Şi sârbii, şi croaţii, politicoşi. Se cam uită prin paşapoarte, îţi cam scotocesc prin acte, dar nu cine ştie ce – oricum, senzaţia e cam nelalocul ei. Odată ajuns în Croaţia începi să te întrebi: cum naiba de au ajuns să se despartă croaţii de sârbi? Ieşirea din autostradă se scrie la fel în ambele limbi: Izlaz, plata se face în ambele ţări la Cestarina ba, mai mult, Serbia şi Croaţia au ajuns să-şi facă reclamă una pe teritoriul celeilalte… Limbile lor, din câte mi-au spus mie nişte învăţaţi, sunt icstrem de similare, aşa că ajungi să-ţi pui nişte întrebări…

La croaţi, o chestie: încep să apară cucoanele îmbrăcate elegant, sobru. Rochii, blazere şi fuste scoase ca din cutie, dar nu ostentative, pantofi stilaţi, coafură exemplară – sunt cam din altă epocă: a normalităţii utilitare cu un brin de style… Lumea e din ce în ce mai politicioasă. Croaţii sunt cam scumpuţi (am înoptat la Slavonski Brod), dar foarte curaţi. Încă o similitudine cu Serbia: şi unii, şi alţii, folosesc acelaşi cuvânt pentru camere, adică soba.

Cum naiba de s-au rupt?

Ajunşi în Slovenia ne dăm seama că aceştia din urmă, cel puţin, au avut sigur de câştigat din desprinderea de Yugoslavia: se simte aerul occidental absolut peste tot, casele încep să fie aliniate, pereţii clădirilor sunt drepţi-drepţi, mirosul se schimbă, muştele se împuţinează, creşte suprafaţa de carosabil, poliţiştii încep să aibă aşa, un fel de nonşalanţă şi emană autoritate, merg agale şi mestecă chewing gum, se uită cu silă la ăia care transportă animale în maşini (slovenii nu permit transportul animalelor nevaccinate, nu permit, pur şi simplu!), se uită dintr-o parte la ăia care au pielea mai colorată; în plus, apar şi nişte tuneluri lungi, luminate şi, implicit mai scumpe, cu semne de punctuaţie mari, roşii, pe pereţii iluminaţi fioros.

Cum-necum, cel mai trist pentru noi, românii, este că te prinzi fără efort că atât Serbia cât şi Croaţia, ţări non-UE încă, sunt mult mai conectate economic, atât prin infrastructură cât şi prin comportament economico-social la constructul ăsta care pe noi ne găzduieşte încă din 2007, din motive într-atât de subtile încât sunt dificil de înţeles.

Vina e a noastră. Voi ştiţi bine că aşa e. N-avem ce comenta pe tema asta.

Ca să fiu mai direct, singura dovadă că am călătorit printr-un spaţiu non-UE preţ de două ţări a fost controlul mai strict de la graniţe pentru că, altminteri, mediul înconjurător arăta din ce în ce mai bine, iar oamenii se purtau din ce în ce mai civilizat – fireşte, discutăm de eşantionul nereprezentativ constituit de civilizaţia de autostradă, dar umpic-umpic, tot se pune. Iar în ce priveşte intrarea în Slovenia, am simţit zidul alcătuit din vameşi şi poliţişti care străjuia intrarea în fortăreaţa UE. Până şi Haralambina l-a perceput: a fost pentru prima oară când s-a prins că n-are ce să caute jos din scăunelul prins cu centura de siguranţă. O pândea amenda, pricepeţi şi, cât e ea de mică, a înţeles pe loc ce înseamnă amenda…

N-avea de ales: o privea în ochi o cucoană în uniformă, despre care îţi dădeai seama instant că reprezintă the long arm of the law…

***

În a doua zi de călătorie, pe după-amiază, ajungem la Obertraun. Obertraun este un sătuc înconjurat de creste din toate părţile, situat pe un platou relativ dreptunghiular, pe malul lacului Hallstatt, la poalele munţilor Dachstein.

Ultimii kilometri ai drumului, între Bad Aussee (adică centrul geografic al Austriei) şi Obertraun, sunt parcurşi pe un drum de munte îngust dar cu un carosabil excelent, care se strecoară printre păduri, pe pante destul de abrupte. Un viaduct lipit de stânci cobora cam în cap – oare iarna se mai circulă pe aici? Pe drum, biciclişti – nu îi speriase ploaia torenţială cu descărcări electrice din ultima oră. Erau monzoliţi cu toţii, uzi până la piele, dar ei tot pedalau în draci.

Am tras la gazda noastră, undeva în capul satului, la liziera unei păduri, într-o încăpere mansardată, cu lemnărie aparentă, dar cam prea plină de zorzoane. Baie şi bucătărie mari, tot tacâmul. Relativ răcoare în cameră, dar tocmai bine ca să te vâri în pat şi să te odihneşti; paturi cu saltele bune, d-alea de-ţi îndreaptă spinarea fără să te învineţească pe la colţuri.

Deîndată ce-am ajuns, m-a scos o chestie din minţi: linia ferată trecea la mai puţin de 30 de metri de casă! Am simţit că înebunesc, că trenurile, că garniturile, că semnalele, că glasul roţilor de tren – aveau să se prăvale cu toate, peste somnul şi timpanele mele, zgâlţâindu-mă, cutremurându-mă şi reamintindu-mi, neîncetat, de telefonul din camera de gardă de la SUUB… Ei, bine, până la urmă s-a dovedit că n-aveam motive de draci – trenul era silenţios şi trecea foarte rar, iar eu nu eram decât un român paranoic, un ăla care crede că restul lumii conspiră ca să-l tragă în piept sau să-l înţepe cu ceva. Cât despre tren, nu l-am auzit trăgând sirena decât o singură dată în zece zile, când un aiurit de germanofon căuta nu-ş’ ce dracu printre traverse, la vreo două sute de metri de casa în care stăteam.

Linia aia ferată zăcea acolo de pe la finele secolului XIX, după ce Bad Ischl devenise reşedinţa de vară a lui Franz Josef, chestie care s-a lăsat cu un mare aflux de turişti în zonă. Acum, turiştii nu mai circulă cu trenul – în schimb, îl folosesc navetiştii care se învârt între Bad Ischl, Ebensee, Bad Aussee şi Hallstatt. În ce priveşte gara din Hallstatt, este poate singura din lume care are nevoie, obligatoriu, şi de un vaporaş – gara, bine pitită într-o pădure deasă, se află peste lac faţă de Hallstatt şi n-ai cum să ajungi acasă după o zi de lucru decât dacă iei un ferry. Acesta te trece apa până la cheiul mărunt de lângă piaţeta centrală a târgului, în spatele catedralei din vale.

Gara din Halstatt, cea de peste lac…

Nici nu ne-am aşezat bine, că ne-a şi izbit dromomania. Am luat-o spre lac, spre Hallstattersee, chit că se pusese iar de ploaie. Ne era foame şi aveam chef să halim ceva local.

Pe drum, prin sătuc, stupefacţie: ne întâlnim cu o balegă exact pe mijlocul trotuarului. Impact. Întrebări – cine dracu’ s-o fi bălegat în halul ăla? Da’ de ce nu făcuse curat? Ca să fiu cinstit, stupefacţia s-a accentuat în zilele următoare: balega a rămas pe loc, nestrânsă de nimeni, preţ de vreo trei-patru zile, în acel areal care, altminteri, avea parcelele trase cu linia, gardurile vii tunse proaspăt şi asfaltul curat-lună. Era într-atât de uluitoare prezenţa balegei încât am ridicat-o la rang de punct de reper:

- Ia-o la stânga pe drumul de după balegă.

Sau:

- Când m-ai sunat, tocmai trecusem de balegă.

Sau:

- Ne vedem la a treia casă pe dreapta după balegă.

În fine. În prima seară am mâncat la Heidi şi am degustat numai chestii locale. Primul fel, o supă groasă, aurie, de usturoi, cu patru sferturi de felie de pâine prăjită imersionate cu totul în ea. Mirosea bine, avea gust ales. Nu-mi e clar dacă Heidi nu confundase usturoiul cu ceapa, căci în supă pluteau, de fapt, felii fine de ceapă tocată mărunt, dar ce mai conta? Supa era chiar gustoasă. Puseseră chiar şi chimen în ea şi chestia asta m-a luat pe nepregătite: buchetul supei, uşor amărui, căpăta o remanenţă deosebită. Pe vremea aia, încă îmi plăcea chimenul.

Felul doi era, cum altfel, şniţel vienez, porţie XXL. Vienezul, deja, nu mai e fel de mâncare austriac – a fost el bun, dar eu am mâncat şi mai bun şi asta încă de pe vremuri, la Predeal, la Robinson… Salata era o chestie locală, cam cleioasă, cu trimiteri gustative dulcege, iar berea Zipfer, slabă, nu te izbea în moalele capului. Mda… Noroc că de la masa noastră se vedeau culmile Krippenstein…

Lângă noi, un grup de austrieci de vârsta a treia, care ne-au privit lung şi care, cu certitudine au vorbit despre noi, mai ales că Haralambina n-a stat locului nici o secundă – tot ieşea, se tot plimba, cerea îngheţată şi vroia să se bage  îmbrăcată în balta cu peşti a localului, că văzuse ea un fel de crap care se ascundea în brădeţ, unde se apuca să facă bule de aer. Localnicii de la masa alăturată vorbeau din ce în ce mai animat, se uitau din ce în ce mai lung la noi dar şi ei făceau zgomot, râdeau, pufneau, exclamau cu glas puternic, aşa că nu puteam să mă iau de Haralambina cum că strica fasonul localului. La un moment dat, îi auzim pe austriecii ăia cum pronunţă Baia Mare în sus, Baia Mare în jos – tot aduceau numele ăsta în discuţie, îl rosteau din ce în ce mai tare, explicau, Baia Mare la dreapta, Baia Mare la stânga, trăgeau cu ochiul la noi, chicoteau. Între timp, ne zâmbeau din ce în ce mai abitir… Ce dracu’? Mă uit la mine: eram închis la şliţ şi purtam ţoale sobre; mă uit la nevas’mea: era la locul ei şi avea un look cvasi-protestant; mă uit la ei: răcneau mai tare ca Haralambina…

Ce mama naibii aveau?

În fine. Când să plecăm, strigă la noi, făcându-ne cu ochiul:

- La revedere, la revedere!

Le-a răspuns, am zâmbit, nah, chestii d’astea. Ei zâmbeau şi mai şi, erau veseli, bucuroşi – ce devălmăşie! Nu prea ştiam ce să credem. După aceea, am văzut că la Obertraun era obiceiul ca toată lumea să salute pe toată lumea, chiar dacă nu se cunoşteau între ei, dar, era fapt ciudat că ăia ne salutaseră chiar în româneşte. Nu… N-au spus nimic nici de Hagi, nici de Comăneci, ba nici chiar de Băse.

Revenind la saluturile alea pe care localnicii le împărţeau din belşug: era ca la noi, la ţară. Pe stradă, de pildă, n-aveai cum să treci pe lângă cineva fără să nu se lase măcar cu un aplecat scurt din cap, însoţit de cele mai multe ori şi de un surâs acordat ca bonus.

Localitate liniştită. Stive de lemne tăiate mărunt pentru centralele termice, lăsate la liber, pe marginea trotuarului. Câini care lătrau prea rar şi o făceau doar o dată, exemplar, cu putere, pe tonuri grave: HAM! Cocoşii cântau scurt, profesional, cât să anunţe zorile, dar fără să deranjeze. O chestie ciudată, pe care am remarcat-o din prima zi: casele mai vechi din sat ne aminteau, extrem de mult, de casele noastre de munte de la Buşteni. Două dintre ele aduceau, până la identitate, cu casele vechi de pe strada ce duce la Gura Diham.

Până să plecăm de acolo, aveam să aflăm de ce lucrurile stăteau aşa.

(cică o să mai fie…)

Feed enhanced by Better Feed from Ozh