(lectorii avizaţi pot să treacă peste părţile plicticoase care descriu, pe scurt, găştile aflate în caft în Liban…)
"… miere şi lapte se află sub limba ta,
mirosul hainelor tale este mirosul Libanului."
"… eşti un izvor de ape vii,
ce curge din Liban."
"Infăţişarea lui este ca Libanul, pare un tânăr ales ca cedrii…"
Da, sunt versete din Cântarea Cântărilor, cea mai senzuală Carte a bestsellerului denumit… Biblia (ci mă iartă, Doamne, Te rog io frumos…). Pe tot parcursul Bibliei, Libanul este folosit ca termen de comparaţie pentru tot ce e minunat, zemos şi subtil, chestie care nouă ni se pare cel puţin ciudată – mintea noastră cea preasupusă mediilor ne spune că Libanul este un loc plin de explozibil în care nişte jerpeliţi care se roagă cu curu’n sus se bat ca chiorii, fără motiv. În plus, jerpeliţii mai sunt şi arabi, adică din rasa ălora care au făcut nainilevăn şi…
Hm, chiar aşa?
Liban. Păi, Liban începe tare de mult, mai dămult dăcât US, sau UK, fiind iel fosta Fenicie, Fenicie dă care pă noi ne cam doare în cot, nu? Şi cum dracu’ să nu ne doară, dân moment ce alfabetizarea trece pe deasupra noastră precum o boare din ce în ce mai străină, care ne mai interesează doar pentru a învăţa contabilitatea primară… Ce vreau io să zic e că, literele astea se aştern chiar acum sub ochii voştri pentru că nişte libanezi avant la lettre, Fenicienii adică, au "inventat" alfabetul cu 24 de semne. Tot ei s-au ocupat, cei dintâi, şi de invenţia şi producţia sticlei, cea care pă la anul 1000 încă nu ajunsese pân strămoaşele termopanelor evropeneşti, şi că tot Fenicienii au fost primii mari călători: au întemeiat Cartagina şi Cadiz, printre altele. Ca să înţelegeţi ce-i cu Cadiz, amintiţi-vă că dă la iel s-a dat ora igzactă înainte dă invenţia Greenwich-ului…
Numai că Fenicienii ăştia au cam avut ghinion. După ce romanii au ras Cartagina de pe faţa pământului, au avut şi ideea neasemuită de a presăra sare peste ruine, astfel încât, nicicând şi în nici un fel, ex-Fenicienii să nu mai ridice capul, iar blestemele romane par să fi ajuns şi asupra habitatului natural al Fenicienilor şi al urmaşilor lor…
Asupra Libanului, adică.
Eh, rămăseserăm noi la o nemaipomenită beţie petrecută în rada portului Tripoli (El Mina) în 1989, în timpul războiului civil libanez… După ce ne-am revenit noi dân mahmureala aia, am aflat că mai avem dă stat câteva zile, fără nici o treabă, pân radă, că era treabă multă pân port şi n-aveau ăia timp dă noi.
Vă reamintesc că, iniţial, trebuia să ducem niscaiva marfă la Beirut,
numai că la Beirut era un mare tărăboi:
Of… Tărăboiu’ ăsta libanez e cumplit dă greu dă desluşit. Fiţi atenţi, niţel. Hai să ne gândim la o tablă dă şah, da’ una d’aia cu 81 de pătrăţele, adică de 9/9. Pă tabla asta, nu se află doar piesele albe şi negre (ăsta cred că e blestemu’ romanilor, care i-a ajuns pă libanezi dân urmă, via fenicieni), ci v’o trei feluri dă piese: creştinii maroniţi, musulmanii şiiţi, şi druzii, care druzi seamănă umpic cu musulmanii, numa’ că-s’ mai gnostici, aşa, dacă o înţelege cineva cum vine asta.
Buuuuun! Acu’, Libanu’ ăsta are şi el un fel dă act fundamental, Pactul Naţional dân 1943, se numeşte el, informal. Acel act stabileşte că:
1) preşedintele Libanului tre’e să fie creştin maronit,
2) primu’ ministru tre’e să fie sunnit,
3) preşedintele parlamentului tre’e să fie şiit,
4) purtătorul dă cuvânt al parlamentului tre’e să fie creştin ortodox,
5) raportul deputaţilor tre’e să fie 6/5 în favoarea creştinilor.
(Eh, e că se încurcă treaba deja?)
Ciumecăria e că acest raport se bazează pe recensământul dân 1932 – niciodată repetat după aceea, din motive inteligibile, după cum veţi vedea. Creştinii erau mai bogaţi, deci s-au împuiat mai puţân decât contrapartida musulmană, care a fost mai prolifică, mai vânjoasă şi mai iscoditoare.
Pân urmare, lumea musulmană începuse deja să se cam inerveze că prevederile pactului cu pricina nu mai corespundeau realităţii dă pă teren şi dân aşternuturi. En passant, vă amintesc că druzii şi creştinii fuseseră deja asmuţiţi unii contra celorlalţi dă ingleji, respectiv franţuji, pân perioada interbelică. Colac peste pupăză, după WW II, palestinienii, preponderent sunniţi, sunt goniţi ba dă unii, ba dă alţii şi încep să se reverse în Libanul dă sud începând cu 1965, mai ales.
Băh, şi uşor-uşor, începe caftu’! Ruşii, băieţi finuţi, cu spirit dă răspundere, îşi dau seama că naţionalismu’ pan-Arab poa’ să le fie dă folos şi, cum amărâţii ăştia care se închinau la Mecca erau, majoritar, săraci, le bagă în cap cu Marx, cu Iengăls, cu Lenin, cu doctrina revoluţiei perpetue şi cu alte alea.
În consecinţă, musulmanii o cam iau la stânga şi alcătuiesc Mişcarea Naţională Libaneză. Dar, creştinii se prind la timp şi alcătuiesc Frontul Libanez, orientat, absolut natural, la dreapta. Simţind, şi unii, şi alţii, c-o să fie rost dă bătaie, pun şi ei dă nişte miliţii, acolo. Creştinii inventează Falangele, iar musulmanii şiiţi bagă la început miliţiile Amal.
Vreau să precizez chiar acum o chestie, până nu se complică treaba prea mult: actorii acestui caft au fost, cu excepţia palestinienilor, libanezi cu toţii! Ceea ce a generat regrupările dă trupe a fost, exclusiv, confesionalismul. Punct.
Exclusiv? Pardon… Confesionalismul şi banii, pentru că Libanul începuse să cam prindă aripi după WW II. Odată cu dezvoltarea petrologenă a ţărilor din Golf, Libanul se alesese, ca efect secundar, cu o grămadă de bani, având iel dânainte structurile necesare (bănci, burse, relaţii pân vest etc.) ca să încaseze bani mulţi, precum şi porturile necesare pân care tările producătoare dă petrol puteau să importe şi să exporte una-alta, că la început ierau chei dă tot. Dubai, dă pildă, aveau doar petrol şi cămile şi nici nu visau la Burj-al-Arab.
Fireşte că în ciorbă s-au băgat şi Occidentalii (americanii, mai ales), dar şi Israelul, ba chiar şi Iranul, care a altoit puţin fundamentalism peste miliţiile Amal, generând chestia aia care îi face pă occidentali să li se cutremure chiloţii – vorbesc de gruparea Hezbollah.
Nu intru în povestirea pas cu pas a caftului, pentru că deja lucrurile pe care le-am scris sunt prea complicate. Ce pot să vă spun este că în această luptă alianţele s-au schimbat, câteodată, la 180 dă grade, că miliţiile musulmane au ajuns să se bată între ele şi că (cel mai important, poate), războiul civil a început… a început… vă ascult, doamnelor şi domnilor…
Ei bine, a început când Siria a intrat în Liban ca să să-i sprijine pe creştini, împotriva fraţilor lor arabi, palestinieni pre numele lor! Nu e banc! Luaţi dă citiţi, da’ mai bine credeţi-mă pă cuvânt, că tare multă şi încurcată e documentaţia în domeniu.
Ce mai e dă reţinut. România a înarmat miliţiile creştine, iar faptul că am fost întorşi din drumul nostru către Beirut, nici până acum nu ştiu dacă, într-adevăr, a ţinut doar de bombardamente: când am ajuns noi acolo, generalul maronit Michel Aoun tocmai se răsculase împotriva sirienilor (vechii aliaţi) şi pusese mâna pe port. Vreau să zic că se egzista riscul ca marfa noastră (noi ştiam doar dă haleala dân cale!) risca să ajungă în mâinile cui nu trebuia, aşa că am fost redirecţionaţi spre Tripoli.
Că iera război, am văzut şi cu ocazia unui zbor dă recunoaştere efectuat de elicopterele siriene, zbor care m-a prins chiar pe puntea-etalon a navei.
Nu, nu, asta nu e nava pe care am navigat, dar cam aşa a arătat momentul cu elicopterul sirian. Mi-a fost aşa o spaimă când l-am văzut cum vine drept spre noi, cu lansatoarele de rachete şi cu mitralierele scannând într-o parte şi-n alta, încât am simţit nevoia irepresibilă s-o zbughesc la adăpost, în patru labe. Din nefericire, la numai 10 metri de mine, se afla ofiţerul II, care se uita şi iel la elicopter, nemişcat. Aşa că, dă ruşine, am rămas şi io nemişcat, făcând pă şemecheru’ şi urmărind fiara cum se apropia.
Elicopteru’ a trecut la rasul punţii, atât dă aproape încât am văzut muiana pilotului – era impasibil şi plictisit cumva, privind cu silă la râmele româneşti îngheţate de pe puntea-etalon. Şi nu, n-a tras nici măcar foc dă avertisment.
Mda. Po urmă, am aflat dă la ofiţerul II că şi el voise să se uşchească, da’ mă văzuse pă mine şi, tot dă ruşine, a rămas pă loc. Vă spun asta ca să pricepeţi cum de e posibil să fii considerat viteaz când, de fapt, te caci pă tine de frică.
Acum, revenind în portul Tripoli. Seara şi noaptea, bombe şi explozii.
Ziua, pescuit şi femei plimbându-se alături dă bărbaţi, pă străzi, văzuţi pân binoclul ăla care nu fusese scăpat în apă când cu beţia. Marinarii noştri, dân ce în ce mai agitaţi şi făcând calcule febrile: că câte cartoane dă ţigări să cumpere, că blugii cât or fi, că hăinuţele dă copii cam cum se dau, chestii d’astea.
Io ieram aşa dă prost la treburi d’astea, încât nu mă ducea capu’ la nimic şi, dân cauza asta, mă cam plictiseam, da’ băieţii mă citiseră dămult şi-mi făcuseră, în felul lor, partea, că aşa iera regula pă vapor dacă nu dădeai în gât şi ajutai la una, la alta.
Băh, şi vine ziua în care am tras la cheu! Era soare, era frumos şi era cald – fiind pă la început dă aprilie, la doar trei săptămâni dă la declanşarea răscoalei anti-siriene a lui Michel Aoun…
Băh, şi ne apropiem noi dă cheu. Vira, mola, chestii d’astea. Băh, şi începe să se strângă la lume pă cheu! Mulţi, băh, mulţi dă tot! Mulţi dântre voi n-au prins autobuzu’ 335 la oră dă vârf, la oră d-aia, dă dânainte dă ’89, când românu’ îşi dădea viaţa pă scări, pă tampoane dă tramvai, sau agăţat dă balustrade, dă ziceai că-i drapel fâlfâind în corentu’ patriei.
Eh, aşa ierau şi libanezii ăia: maroniţi, şiiţi şi sunniţi, alături dă druzi, cu toţii înfrăţiţi în dorul dă a face afaceri cu românii care, ca nişte belferi ce ierau, stăteau pă punte şi se chiorau la oraş, peste capetele împricinaţilor, dă parcă alte treburi serioase îi preocupa pe iei.
Blonk! – vaporu’ să lipeşte dă cheu. Ne clătinăm niţel, ca dă obicei, dân cauza inerţiei. Clank! – coboară scara.
Aaaaaah! Uraaaaaaa! – în răcnete, prin foc, prin şpăngi, pân fum, libanezii ăia avansau spre parapete – vreau să zic că se urcau pă vapor, care cu o geantă uriaşă, care cu un rucsac gigantic, care târând dă lăzi şi dă cutii – ce mai, s-au repezit spre noi dându-şi coate în gură, călcându-se unii pă alţii, gemând, înghiontindu-se şi tropăind cu responsabilitatre şi fără ranchiună confesională.
Zdraaaaang! – au ajuns iei pă punte şi, fără să le zică nimeni nimic, s-au năpustit direct, ca duşi dă nişte gipiesuri invizibile, direct în careu, unde şi-au întins marfa pă mese în mai puţin dă cinci minute.
– Ţi-am zis noi, băh, doctore? – m-au luat băieţii, cu aer superior. Aici să face comerţ, băh. Ăsta-i Libanu’, băh…
Păi, da… acolo se făcea comerţ. Ţigări (v-am băgat preţuri în postu’ precedent) la bacsuri mari, blugi dă toate naţiile, cu flori şi cu paiete, colanţi la fel, ţoale dă copii, băuturi, geci dă piele, geci dă blugi – băh! Ăia făcuseră bazar pă vaporu’ nostru, iar secretaru’ dă partid să bucura ca un prost, navigând pântre produse ca un mahăr ce iera!
Începe trocu’. Ia aia, na aia. Să termină câteva mese cu marfă, da’ apar altele. Noi aveam filme porno în doze-mamut, iar chestia asta i-a făcut p’ăia să belească ochii ca melcii. Zoofiliile îi înebuneau, aşa că unii băieţi au intrat brusc în recluziune şi s-au ascuns într-o cabină dosită, unde s-au apucat să tragă casetele cu câini, cai şi măgari, în cât de multe exemplare puteau.
Era bine. Afacerile mergeau strună. Toată lumea era încântată. Ne-am apucat dă cafele, dă discuţii, alea-alea. Po urmă’, îi apucă pă arăbeţii ăia un fel dă nelinişte (‘n kilu’ meu, că ierau şi creştini cu iei!), aşa că o iau pă vapor ca orbeţii, intrând dân cabină-n cabină. Că salam aleikum. Că salut, salut… că hai încoa’.
Au venit şi la mine.
– Ceva dă vânzare? (limba era ingleza pidgin cu b-uri şi d-uri în loc dă p-uri şi t-uri, specifică zonei, adică: anising du sel?)
Am vrut să-i vând un aparat dă radio care nu prindea nici un post. Ăla a văzut că aparatu’ nu iera bun dă nimic da’ a zis mi-a zis că-mi dă trei dolari pă iel. Aparatu’ avea importanţă emoţională pentru mine, însă, (îl cumpărase tata dân Africa), aşa că n-am vândul nimic.
Atunci, ăla îmi ia carpeta dă pă jos. Mă întreabă dacă n-o vând.
Cre’ că m-am înroşit ca prostu’, da’ n-am vândut bunu’ statului. Ăla a insistat, că-mi dă nu ştiu câţi dolari pă iea, mai mult decât făcea, că era cam dezurzită, da’ io nimic.
O fi zis că e vorba dă un ghişeft prea mărunt pentru mine, pen’ că s-a oferit să-mi cumpere fotoliul dân cabină. Erau o grămadă dă bani, ce zicea iel acolo, da’ io m-am ţinut tare, că deja furasem în voiaju’ ăla.
A plecat din cabină, uitându-se la mine ca la un taNpit, ceea ce şi ieram. Mă rog. Ieram un vapor dă taNpiţi, pen’ că nimeni n-a vândut nimic dân cele trecute în opis. Arăbeţii ne tot băgau că vaporu’ românesc dă la pupa fusese mult mai cooperant: vânduseră şpringuri, v’o doo perechi dă vinciuri şi una dân ancore – noi dă ce dracu’ nu ieram mai complianţi?
– Iete, ai naibii, ziceau ai noştri, refuzând, ăia vând vaporu’, bă!
Mă rog. Odată rezolvate toate astea, problema mea era să mă car ca să văd care e treaba pân jur. Adică pă uscat. Aveam şi un motiv: naşu’ meu dă vapor, nea Gică Batraon, avea o chestie care necesita un consult medical mai amănunţit, aşa că aveam şi motiv s-o şterg, cu tot cu blocada şi cu interdicţiile.
Despre blocada asta, acu’… Tripoli era, în zilele acelea, în mâini siriene – adică în mâinile celor contra cărora se răsculase generalul Michel Aoun. Bombele dă noapte se datorau cafturilor dântre miliţii – maroniţi vs. shiiţi Amal vs. druzi – după principiul fiecare pentru iel. Po urmă, pă la orele 16.00, zi dă zi, două galere dă vedete cu rachete, fir-ar ale naibii, părăseau Tripoli, îndreptându-se spre Beirut, pe care-l bombardau sistematic.
Prin urmare, ca să ajungem pă ţărm, aveam nevoie dă un pass. Io, având motiv de a ieşi pentru consult, am fost însărcinat dă băieţi să prospectez piaţa dă uscat.
Zis şi făcut. Iau legătura cu ship-chandleru’ (un fel dă agent care ne ajuta cam la toate) şi-i zic ce treabă am. Ăla zice că mă scoate el, pă blat, la început, şi mă urc în maşinuţa lui – nu mai ţin minte marca, da’mi amintesc că era o chestie albă şi mică.
Pă drum, îmi spune că-l cheamă Ilia şi că e creştin. Când treceam pă lângă punctele dă control – cuiburi dă mitralieră înconjurate cu saci dă nisip, +/- o blindată, îmi spunea:
– Lug ad zem! Zey lug laig bigs – bigs venind dă la pigs, iar pigs venind dă la purceluşi.
Io băgam ies, ies şi aşa am văzut, Doamne, ce înseamnă un oraş în război. Case dărâmate. Drumuri desfundate, oameni privind în gol, copii verificaţi la check points şi tot aşa.
Cu toate astea… Iera linişte. Şi nimeni nu se ofusca vizibil. Doar Ilia ce-i înjura pă sirieni. Şi, pe măsură ce ne apropiam dă bazar, începeam să văd mutre vesele, agitate, cu treabă.
Asta e intrarea în bazar. După aceea…
După aceea, i-am spus lui Ilia că aveam şi io misiunile mele, aşa că m-a lăsat să bat bazaru’ dă unu singur v’o oră.
Ghinionu’ meu, pen’ că am suferit le coup de foudre. Impactul. Bum în căpăţână, da’ la modu’ emoţional. Păţeam ceea ce, îmi dădeam io seama, că avea să se transforme, cândva, într-o mare, mare nostalgie. Străzile înguste, pe care abia dacă te strecurai, aromele dă ierburi, narghilelele, mă rog, culoarea aceea a cerului care m-a făcut să privesc răpirile dân serai cu îngăduinţă, chemările muezzinilor – you know the drill!
Plus vocile molcome şi râsetele care răsunau în spaţiul închis. Plus inscripţiile (printre altele, Sfântul Qur’an…).
Mda. Tripoli. Veche cetate feniciană, apoi romană, apoi bizantină, apoi abbasidă, apoi selgiucidă, apoi francă, apoi mamelukă, apoi otomană, apoi franceză cu arome britanice via Lawrence of Arabia, apoi libaneză, apoi ocupată de nişte sirieni care ţinuseră ba cu creştinii, ba cu miliţiile allawite ale Cavalerilor Roşii, dar cel mai mult cu ei înşişi.
Normal că m-am reîntors la bazar, împreună cu ceilalţi. Nici nu mai ştiu ce-am cumpărat de acolo, pen’ că marea mea problemă era să mă uit la negustorii ăia: cum naiba dă se luptau în halu’ ăla nişte oameni într-atât dă liniştiţi şi de curtenitori? Deîndată ce ne vedeau, vă jur că ne strigau, potolit:
– Vasile, Vasile, şi ne făceau semn să ne apropiem.
Dă unde naiba ştiau ei că suntem români, n-am aflat niciodată – ei ziceau, ca-n banc, că ne recunoşteau după pantofi. Po urmă ne dădeau ceai şi făceau tot circul pe care îl ştiţi dân bazare – se prefăceau supăraţi, te chemau înapoi, ziceau că-i aduci la sapă dă lemn şi tot aşa.
Iată Tripoli de la înălţime – bazarul este undeva în stânga.
Lume multă şi aglomerată, ăsta-i Libanu’. Trei feluri dă piese dă joc, dirijate dă trei jucători mari: US, URSS şi Israel, la care să adaugă doi jucători mai mici Siria şi Iran. Asezonate, toate, spre sfârşitu’ războiului civil, cu umpic dă Irak.
Liban. Care înseamnă şi imaginea de mai jos, de la Beirut – care imagine şi-a rămas singură amintire:
fiind iea doborâtă cu succes de trupele islamocreştinilor politizaţi, atoatebiruitori.
Beirutul, denumit şi Parisul Estului.
Libanul, care este şi aşa ceva:
Ba chiar şi:
Un Liban oscilând între creştinismul maronit:
şi islamul şiit:
şi doctrina druzilor:
(n-am putut să dau download la steaua druzilor)
Mda. Iar într-una din zile, când m-am întors la vapor (deja nu mai primeam pass-ul decât pentru trei-patru ore, luptele apropiindu-se din ce în ce de Tripoli), iată ce dialog mi-a fost dat să aud (îngrozitor dă real şi tradus de Ilia, bine înţeles):
– Unde e Ahmed? – cel ce punea întrebarea era şeful de echipă al descărcătorilor.
Pauză. Iar şeful de echipă:
– Ahmed n-a venit de dimineaţă, acu’ e tura de după-amiază şi tot n-a apărut! Ştie cineva, ceva, de Ahmed, că altfel îi tai ziua?
Un tip sfrijit iese dintre lucrători şi începe să vorbească, oarecum jenat:
– Ahmed n-o să vină. Pfuh, l-am împuşcat noi aseară în piaţa Al Koura, aşa că azi n-a mai avut cum să vină la serviciu.
Habar n-am ce era Ahmed: macaragiu, conductor dă motostivuitor, cărăuş cu cârca, dă un’ să ştiu io? Nu-mi mai amintesc nici măcar ce iera hăl dă-l împuşcase.
Da’ aşa iera războiu’ la iei. Ziua lucrau împreună, iar noaptea se împuşcau tot împreună.
Şi, d’acolo, dă la iei, am luat noi blugi pă care ăi mai bătrâni dântre voi i-aţi purtat, voioşi, pă la petreceri, când v-aţi sărutat pân parcuri sau când v-aţi dus pă la mare.
Cât despre ţigările alea luate dân plin război civil, cum v-a plăcut gustu’ lor?
Niciodata n-am reusit sa inteleg de ce s-au razboit oamenii astia in Liban si in celelalte tari arabe.
Numai cine a cunoscut lumea araba poate sa inteleaga exact farmecul ei, cu aromele din bazaruri si din piete, cu farmecul strazii, cu tanguielile care se aud in difuzoare in timp ce ei lasa totul si se roaga.
E frumoasa continuarea povestii, e atat de adevarata…
Ce nostalgii imi trezisi nenicule! Am vazut-o o singura data pe Aida, in 2000, in Minneapollis, dar am devenit instantaneu prietene, eu stiam un pic de Liban, nu asa de multe ca mata, stia si ea un pic despre Europa de Est. Era crestina si mergea la un botez, i-a placut asa de mult numele meu ca a zis ca asa o s-o boteze pe viitoarea crestina. Daca mai merge cineva prin Liban si gaseste o floricica mica, de primavara, cu nume romanesc, sa stie de unde vine.
Am sa caut adresa cu We pheniciens, daca te intereseaza.
Ioi ce frumos ai povestit.
Din pacate am niste prieteni din Liban,sint pe azi politic,au primit negativ,se vor intoarce in curind inapoi.
M-au invitat pe la ei la anul,daca o fi bine,eu sincera sa fiu abea astept sa merg
V-am pus în blogroll.
@ greenfield : luptele lor se deruleaza la fel de complicat ca si in 1001 de Nopti.
@ Inah : daca-i ordin, cu placere… 🙂
@ Vio : astept cu nesatz adresa. multzam!
@ florina : merita mers in Lban, cu conditia sa fie pace. poze super de acolo pe habeeb.com
@ alexandru petria : asisjderea!
Mi s-a zburlit parul pe ceafa de la insemnarea asta. Tata, Dumnezeu sa-l odihneasca, tot pe-acolo s-a plimbat inainte de 89 – pe unul din Bazias-uri, apoi pe Saliste. Ne mai povestea si noua de cele tari straine, dar niciodata de razboaie si de furtuni, ca sa nu ne sperie.
multam pentru continuare.
spectaculoasa povestire.
o voi reciti. mai tarziu putin.
Culmea e ca nici eu nu-mi amintesc si-au fost atatea…Macar asa sa rememoram flota romana…
Pe alea amuzante le mai stiu si eu. Cum, apropo de marfa libaneza, a trebuit tot vaporul sa dea la balta toate cumparaturile in rada la Constanta, ca venea nush ce mare mahar de la Bucuresti cu controlul vamal – de se rugau sa se scufunde blugii aia odata pana nu ajunge salupa. Sau de transferul de pacura in Pireu, si cum s-au batut grecii cu romanii pe care cum sa-l fure mai zdravan pe alalalt. 😉 De prietenii cubanezi care-i asteptau cu Cohiba la 50 de dolari cutia, si cum din trei cutii isi scoteau banii tot vaporul in Anvers.
De celelalte in schimb nu povestea decat putin, si rar. Am aflat de la un prieten de-al lui ce s-a intamplat de fapt in voiajul de China, cand s-a intors acasa mai slab cu 15 kile si a dormit neintors o zi jumate. Asta dupa ce prinsese schimbarea musonului in Indian (8 zile de rugaciuni langa principalul ala BM&W copiat de rusi, peticit si legat cu sarma), plus 5 zile in Mediterana si inca 3 zile in asta neagra a noastra, de-au picat toti in genunchi cand au pus iar piciorul pe pamant. De Liban nu stiam nimic, desi stiu sigur ca a fost. De piratii africani pe care i-au gonit cu pistoalele de semnalizare tot asa de la prieteni am aflat. Cred ca nu vroia sa ne facem griji cand era plecat. Si stiu exact cum era treaba cu cablograma la luna, trei vorbe pe o hartie galbena care-ti dadeau de stire ca totul e inca bine.
Nume de vapoare? Biruinta lui Basescu, Vaslui, Tuzla, Independenta, alt petrolier care mi-a lasat un coleg de liceu orfan de tata… Bazias I-IV, Saliste, pe-astea le-am mai zis. Cand mai ajung acasa o sa ma uit pe carnetul de marinar si va mai zic.
interesanta povstirea si haioasa. am zambit amuzata dar in acelasi timp am aflat si lucruri pe care nu le stiam sau le stiam vag.
@ laur : poveşti haioase sunt şi cu miştoul pe care-l încasau cei fitzoşi: pe unii i-au trimis cu şmirghel ca să ascute ancorele, pe alţii (verzi rău şi tâmpiţi) îi alergau de la babord la tribord pe timp de furtună ca să "echilibereze vaporul" şi să scadă ruliul, şi tot aşa. cea mai tare (nu bag mâna în foc pentru ea, deşi am văzut şi nişte fraieri, mai ales dintre începători…), cea mai tare mi s-a părut cea după o beţie cruntă, când unii au vopsit geamul hubloului în negru şi l-au ţinut p’ăla v’o doo zile în cabină, pretinzând că nu se terminase noaptea…
să ferească domnu’ să fi intrat pe mân lor, mai ales dacă erai scârbos! 🙂
Tu te mai plimbi mult? Ca ma roade o invidie…
spectaculos povestit, minunat ilustrat cu fotografii. Precis o sa iti adaug rss-ul in feed-ul meu. Multumesc pentru o un vis vazut prin ochii tai 🙂
oh, dar asta a fost acum… 19 ani!
Laur, ce mica-i lumea, de vasul Bazias imi amintesc si eu, livram marfuri pe mare; alte denumiri de vase mai stii? Livram tesaturi bumbac in Liban via Cipru, asa era pe-atunci…Uite ce amintiri ne-a starnit autorul cu povestirea lui.
@laur : referitor la viata pe mare, povestea de mai sus, ca si postul precedent, sunt partile care au si ceva amuzant in ele. altminteri… dupa cum spunea un comandant : noi nu ne-am imbarcat ca sa vedem marea. erau privatiuni si pericole de tot felul, la care se adauga nostalgia, dorul de casa etc.
@ dushrece : multumesc foarte mult. ma bucur cand reusesc sa creez placere prin scris.
@ greenfield : doream sa ma dau mare sa spun eu cateva denumiri, dar, pe moment, nu-mi amintesc decat numele navei pe care am functionat ca medic : Zarnesti. Oh, si am avut mare noroc de oameni de gasca pe navele pe care am fost.
Superbe poze! Mulţumesc!