EPIDEEMIA – foileton 0.2

2.
Bunăseara ajunse în sat la căderea serii. Sări pe ţărm înainte ca vânătorii cei tineri să tragă caiacul la cheiul îngheţat şi se repezi pe lângă carcasa mormăitoare de la marginea satului, alergând spre igloo-uri. I se păru că aerul are un miros ciudat, de peşte afumat demult şi uitat prin depozite, dar nu se opri din fugă. Ajuns în apropiere de casă, îl întâmpină Niurki, malamutul cel tânăr – fără să dea din coadă şi fără să se rostogolească prin zăpadă – iar Bunăseara abia dacă-l mângâie, nicidecum să-i trimită un scrib să se joace cu el, după cum aveau obiceiul.
Se năpusti în igloo, gâfâind. Doamne! Făcuseră o căldură îngrozitoare, iar apa se prelingea şiroaie de pe pereţi. În camera cea mare, abia luminată, nu se afla nimeni, iar Bunăseara o luă de-a buşilea prin tunelul scund ce ducea în camera Oonei.
Aici era şi mai cald. Era cald şi beznă – nu era aprins decât un singur luxofor, care abia dacă pâlpâia din membranele-i umede într-un colţ. O văzu pe Perduna, nevastă-sa, aplecată asupra patului acoperit cu blănuri de ren şi o auzi pe Oona cum respiră grăbit.
Niurki se strecurase lângă fetiţă şi se apucă s-o lingă pe îndelete, privind când şi când la părinţii ei, de parcă le-ar fi cerşit încuviinţarea.
- Ce s-a întâmplat?
Perduna abia dacă se întoarse să-l privească.
- Vino, îi zise.
Bunăseara se apropie de pătuţ. Simţi cum pielea i se strânge pe trup, de parcă ar fi intrat, brusc, la apă. Oona zăcea înfofolită în blănuri, acoperită de sudoare, privind în tavan. O atinse. Era fierbinte şi nu dădu semn că l-ar fi simţit.
- Unde naiba e Srebczak? – scrâşni Bunăseara şi dădu să lanseze un scrib în câmp, după vraci.
- Sunt aici, se auzi din spate.
Bunăseara îşi drese glasul şi se strădui să-şi îndrepte spinarea – o căpetenie nu se lasă nicicând, o căpetenie are răspuns la toate, o căpetenie cugetă aşezat, o căpetenie…
Nu reuşi.
- O să fie bine, Srebczak?
Vraciul ridică din umeri.
- Nu ştiu.
- Cum adică, nu ştii? Ce-a păţit Oona? O să se facă bine?
- Hai mai bine să mergem în cealaltă încăpere, începu Srebczak. Are febră mare şi abia respiră. Dacă stăm cu toţii aici, rămâne fără aer, biata de ea. Tu rămâi lângă ea, Perduna. Cât de curând, o să vină Balt cu două măsuri de nutrienţi de la rezervorul de sud. Trebuie să-ţi mărturisesc, însă, că nici pe amărâţii ăştia de nutrienţi n-am putut să-i prepar după cum s-ar fi cuvenit. Boala Oonei este… foarte stranie. Hai să-ţi spun ce am aflat până acum.
- Plec, se auzi atunci glasul stins al Oonei. Trebuie să plec, zise ea, făcându-l pe Bunăseara să se clatine. Ochii i se umeziră şi privi într-o parte.
- Unde să pleci, Oona, unde? – îngăimă el, cu chiu cu vai. Uite, m-am întors de la vânătoare şi…
- Plec. Trebuie să plec, repetă fetiţa printre gâfâituri şi se dezveli, dând să se dea jos din pat.
Bunăseara abia se ţinu pe picioare – ieri dimineaţă, Oona fusese sănătoasă tun, roşie în obraji şi voinică, după cum trebuia să fie moştenitoarea căpeteniei Jaţilor. Acum – acum era numai piele şi os, palidă şi încercănată, de parcă ar fi pierdut mai bine de un sfert din greutate în numai o zi. Era într-atât de slăbită, încât se prăvăli la loc, în pături, scâncind.
- Dar eu trebuie să plec, şopti ea.
- Ce boală e asta, Srebczak? Cum de-a slăbit aşa?
- Ţi-am spus că nu ştiu ce boală e, replică vraciul în şoaptă, apropiindu-se de Oona. Iar de slăbit, n-a slăbit: doar s-a deshidratat.
O privi îndelung, îi cuprinse amândouă încheieturile, apoi o şterse pe faţă cu vârful degetelor. Îi gustă sudoarea, o adulmecă, după care iar îi cuprinse încheieturile, căutându-i pulsul.
- E mai bine, zise Srebczak, învelind-o. Poţi să mai opreşti din căldură, Perduna, că a transpirat destul.
Bunăseara se repezi şi el să mai taie din soluţiile ce curgeau în stupii răspândiţi prin cameră, pic-pic-pic. Zumzetul ce se ridica din bulgării mari de blană deveni mai grav, iar Bunăseara răsuflă uşurat, simţind cum aerul din igloo începea să se răcorească.
- Zici că-i mai bine?
- Aşa pare. Balt o să-i aducă de mâncare şi de băut. Până una-alta, asta e tot ceea ce pot să fac, dar sper s-o scoatem la capăt. Acum, hai să mergem în cealaltă cameră, ca să vorbim.
Se aşezară pe stupii care încă dogoreau, cu blănuri ce păreau să sfârâie în aerul igloo-ului. Balt îşi făcu şi el apariţia, cărând două măsuri – una, plină cu o zeamă groasă, vâscoasă, iar cealaltă, plină cu un lichid gălbui. Bunăseara recunoscu mirosul rânced al rezervorului de sud.
- Chestiile astea ar trebui s-o întremeze niţel, începu vraciul. Oona are o boală tare stranie. Ştii că eu nu sunt ca ceilalţi vraci: nu mă bazez doar pe ce-mi găsesc scribii trimişi în sângele bolnavilor. Mi se pare util să stau de vorbă cu suferinzii şi cu cei care au văzut în ce fel a început boala. La fel am procedat şi cu Oona. Ea nu era în stare să-mi spună nimic, dar ceilalţi copii mi-au povestit cum s-a întâmplat.
Făcu o pauză şi scoase din jachetă un deget de licheni tocaţi mărunt. Îi presără pe o bucăţică de hârtie, o răsuci şi-şi făcu o ţigară. Printre Jaţi nu mai fuma nimeni demult, dar îi suportau cu toţii meteahna lui Srebczak.
- Ştiai că Oona le-a spus copiilor, de mai multe zile încoace, că trebuie să plece din sat?
- Se joacă, Srebczak, replică Bunăseara, nedumerit. E copil şi se joacă.
- Mmm, făcu vraciul, suflând fumul într-o parte. Nu cred că Oona se joacă. Ea are o… credinţă cam bizară. Le-a zis celorlalţi copii că, dacă ar lua-o spre vest şi dacă ar merge suficient de mult, după un număr de ani rezonabili s-ar întoarce în sat, venind dinspre est.
Bunăseara căscă ochii.
- Ei, cum Dumnezeu de i-a dat aşa ceva prin cap? Cum adică, să se întoarcă din partea cealaltă?
- De unde să ştiu eu? E ceea ce spune Oona.
Bunăseara îşi ţuguie buzele şi se uită într-o parte şi în alta, buimac.
- În regulă, i-a trecut prin minte o chestie cam ciudată, dar ştii cum sunt copiii… Se gândesc la te miri ce… Ce legătură să aibă povestea asta cu boala ei?
- Ei bine, astăzi, Oona a plecat din sat. De fapt, a fugit.
- Ce tot spui?! Cum adică, a fugit din sat?!
- Aşa cum auzi. Îşi pregătise o bocceluţă cu de toate, a umplut-o în vreo trei-patru săptămâni, din câte şi-a dat seama Perduna, a umplut-o în trei-patru săptămâni, deci, cu cele de trebuinţă pentru o călătorie lungă şi a ascuns-o în crevasele mari dinspre apus. Astăzi a dat să fugă din sat, lăsând vorbă copiilor că avea să revină peste vreo zece-unşpe’ ani, dinspre răsărit. Copiii, însă, s-au luat după ea, în ascuns, ca s-o vadă ce face, iar ăsta a fost norocul Oonei, pentru că, imediat după ce a scos bocceluţa din crevase, i s-a făcut rău şi a căzut în zăpadă. Aşa a început boala…

- Nu cred că Oona chiar dorea să fugă, îl întrerupse Bunăseara pe vraci.
- Roag-o pe Perduna să-ţi arate bocceluţa. Avea de toate acolo. Pemmican, pastramă, un stup mititel pentru încălzit supa, luxofori de toate felurile, concentrate şi zemuri din rezervorul de sud, mai ales zemuri din cele inteligente, pentru sezonul de vânătoare, o pânză de cort, ba chiar şi hârtie sintetică din hala hidroponică… Se pregătise foarte bine. Într-un fel, se vede că-i fiica ta, încercă vraciul s-o dea pe glumă, dar Bunăseara nu schiţă nici un zâmbet.
- Poate că doar se juca…
- De când i s-a făcut rău, numai asta spune: că ea trebuia să plece.
Bunăseara se încruntă. Se apropie de Srebczak şi-l privi drept în ochi:
- Fetiţa mea se juca doar! Ce legătură are jocul ei cu boala? Oona are febră acum, ce treabă are joaca ei, sau chiar fuga ei, cu febra, cu deshidratarea şi cu transpiraţiile?
- Şi cu diareea, adăugă Srebczak, ridicând un deget în sus, de parcă tocmai diareea nu ar fi trebuit să fie uitată. S-ar putea să fie vreo legătură între toate astea, zise vraciul. Deodată, strâmbă din nas şi strigă spre cealaltă cameră: Balt! Vezi că zeama aia nutritivă e prea concentrată, fir-ar să fie! Fir-ar a dracu’ de meserie! Cum ţi-am spus eu să amesteci ingredientele? Ai pus prea multe concentrate proteice şi ai cam scăpat la acizii polinesaturaţi!
Balt începu să se scuze – spunea că programase întocmai combinaţia prescrisă de Srebczak, că nu se abătuse cu nici o iotă de la reţetă…
- Ce tot vorbeşti, Balt? – se înfurie vraciul şi se grăbi înapoi în camera fetiţei. Tu nu simţi mirosul zemurilor? Compoziţia nu e cea pe care am dorit-o eu!
- Vă jur, maestre! Vă jur că nu mi-am permis să schimb nimic! Scribul meu a transcris întocmai prescripţia dumneavoastră şi, aşa cum a transcris-o, aşa am injectat-o şi eu în prizele rezervorului. Puteţi să verificaţi! Am încă scribul asupra mea!
- Am să văd, spuse Srebczak, morocănos. Acum, însă, opreşte zeama asta, bagă-i flaconul celălalt şi du-te înapoi la rezervorul de sud, ca să faci zeama aşa cum doresc eu. Dar, înainte de toate, dă-mi scribul tău, să-l verific.
Hm, era ciudat… Scribul transcrisese prescripţia lui Srebczak fără greşeală. Cu toate astea, vraciul strâmbă din nas când studie zemurile: rezervorul ăla nenorocit făcuse o treabă de mântuială. Ce naiba… Nu mai auzise de asemenea păţanie de când se ştia: cum adică, să încurce rezervorul o amărâtă de sinteză nutritivă?
Îl întrebă pe Balt ce făcuse, pas cu pas.
Balt nu greşise. Injectase scribul în prizele rezervorului după cum făcuseră, totdeauna, toţi vracii din linia cărora se trăgea Srebczak. Din ce în ce mai mirat, Srebczak studie lichidele din cel de-al doilea flacon, care susurau discret, pic-pic-pic, scurgându-se în venele Oonei.
Lichidele respectau prescripţia. Mă rog. Nici compoziţia zemurilor din primul flacon nu era greşită radical – numai că rezervorul nu respectase indicaţiile lui Srebczak. Mulţi vraci nici nu s-ar mai fi chinuit, de altfel, să sintetizeze zemuri, lăsând rezervorul să facă toată treaba, după cum fusese conceput de strămoşii lor. Şi dacă, totuşi…
Srebczak se uită la Balt, prelung:
- Juri pe ce-ai mai scump că n-ai umblat nici la compoziţie şi că nici n-ai lăsat rezervorul de capul lui, după cum fac confraţii noştri mai superficiali!
- Îţi jur pe ce-am mai scump, maestre! De ce-aş mai lucra cu tine, dacă m-aş baza doar pe ştiinţa unui rezervor?
- Ştiu eu? Poate că vrei să mă verifici… Poate că n-ai încredere în mie… Poate că te încrezi în câmp şi în carcase mai mult decât în mine… Poate că mintea umană ţi se pare mult prea imperfectă faţă de rutinele precise ale unui rezervor…
- Niciodată, maestre! Niciodată! – se jură ucenicul.
Srebczak îl ţintui cu privirea. Ucenicul nu făcu altceva decât să ridice din umeri.
- În regulă, Balt, zise vraciul într-un târziu. Du-te din nou la rezervor, mai injectează-i odată prescripţia, numai că, de data asta, am să te rog s-o verifici înainte să vii încoace…
O luă, târâş, în camera cea mare a igloo-lui şi se lăsă să cadă pe stup. Slavă Domnului, se mai răcise niţel.
- Scuză-mă, Bunăseara, reluă Srebczak, dar pe ăştia tineri nu trebuie să-i scapi o clipă din ochi. Mă rog… Probabil că orice alt vraci ar fi tratat-o cu zemurile descărcate automat de rezervor. Dar eu nu sunt orice fel de vraci. În altă ordine de idei, dacă doreşti, poţi să chemi pe altcineva în locul meu. Cred că orice vraci de pe gheţurile astea ar da fuga ca să-l ajute pe Bunăseara, căpetenia Jaţilor.
- O să văd. Până una-alta, însă, nu mi-ai spus care e legătura dintre jocul Oonei şi boală.
- Păi… mi-am trimis scribii din sângele meu în sângele fiicei tale, pe urmele bolii. La cum arăta Oona, te gândeai fără prea multă vorbă la o infecţie. Asta au căutat şi scribii mei, dar n-au găsit în fiică-ta semnătura niciunui germen. Asta n-ar fi fost mare lucru, pentru că mai există şi germeni necunoscuţi. Mutaţii, pricepi? Numai că, o infecţie dă anumite reacţii, iar scribii mei n-au găsit nici măcar urmele vreunor reacţii de tip infecţios.
- Vrei să spui, începu Bunăseara cu atenţie, că Oona are o boală din aia, la cap?
- Nu. Boala la cap, cum îi spui tu, nu se manifestă aşa, cu febră atât de mare, cu diaree şi cu transpiraţii. Pe de altă parte, scribii mei n-au găsit nici urmele unei asemenea boli, că am căutat şi în direcţia asta. Şi, în fine, deşi febra poate să dea idei mai ciudate, cum ar fi cea cu fuga din sat, în cazul Oonei, ideea cu fuga a precedat febra.
- Şi atunci…
- Şi atunci, o să prepar nişte scribi mai deosebiţi, măi Bunăseara, pentru că eu nu cred în coincidenţe. O ştiu bine pe Oona, de când am adus-o pe lume, şi n-avea nici un semn care să-mi spună că… hm, că ar putea să-şi imagineze poveşti cusute cu aţă albă. Nu e genul ei să-şi imagineze aiureli din astea, care s-o facă să plece în lume, haihui. Prin urmare, cred că există o legătură între acest straniu delir al ei şi boala pe care o vedem acum, prefaţată chiar de… delirul acesta, teribil de nelalocul lui. Auzi tu! Să plece spre apus şi să se întoarcă dinspre răsărit! Mă rog, o s-o scotocesc cum ştiu eu mai bine. Dacă nu mă descurc, o să-l rog pe tălmaci să mă pună în legătură cu confraţii mei din alte sate. Am auzit de unii, tare înţelepţi, care trăiesc în nişte sate din sud. În fine, sper s-o scoatem la capăt.
Bunăseara rămase pe gânduri. Vracii ăştia… Vracii ăştia mai mereu vorbeau în dodii. Niciodată nu erau siguri de nimic. Srebczak, însă, făcuse aproape totdeauna minuni. O să-l mai lase vreo două zile să vadă de Oona şi, dacă n-o să se observe nici o îmbunătăţire, o să mai caute el, Bunăseara, şi alţi vraci.
- Merg pe mâna ta, Srebczak, conchise Bunăseara, după care se grăbi să se corecteze: Două zile am să merg pe mâna ta.
- Îţi mulţumesc, zâmbi vraciul şi trase un fum adânc din ţigara pe terminate.
În aşteptarea lui Balt, vorbiră despre una şi despre alta, mai ales despre vânătoarea balenei care se încheiase cu succes, apoi iarăşi discutară despre Oona, după care îşi amintiră de chestia ciudată cu rezervorul care nu respectase prescripţia clară, dată de Srebczak.
- Poate că, totuşi, o fi greşit Balt cu ceva.
- Balt nu face asemenea greşeli, că n-ar mai fi ucenicul meu, zise vraciul, cu glas apăsat. Ce să zic… E tare bizară chestia asta. Deîndată ce termin aici, mă duc să văd ce e cu rezervorul ăla.
După ce Balt se întoarse, Srebczak mai trecu o dată pe la fetiţă. Febra o lăsase aproape de tot dar, nemaiavând încredere în zemurile descărcate de rezervor, vraciul se ocupă el însuşi s-o hrănească pe Oona, mirosind lichidele şi zemurile, gustând transpiraţia fetiţei, ba chiar şi urina, până ce se declară mulţumit.
Apoi plecă. Bunăseara rămase o vreme pe lângă Oona, până ce se convinse şi el că fiică-sa era mai bine. Apoi, îşi aminti de mirosul ciudat pe care-l simţise când se dăduse jos din caiac: trecuse pe lângă carcasa cea mare a satului, cea de lângă cheiurile săpate în gheaţă şi i se păruse că o aromă mult prea stătută se ridica dintre cărnurile carcasei.
- Mă duc până la carcasă, îi spuse Perdunei, trăgând o jachetă de vânt pe deasupra cămăşii din piele fină de pui de focă. Mi s-a părut că ceva nu e-n regulă.
- Ce naiba să nu fie în regulă? Carcasele nu s-au stricat niciodată. Poate că doar a îngheţat. A fost tare frig azi.
- Ştiu cum miroase o carcasă îngheţată. Asta mirosea altfel, mai zise Bunăseara şi se grăbi să iasă. Îşi aminti atunci şi de povestea cu rezervorul de sud şi se întrebă dacă cele două păţanii nu aveau cumva legătură între ele.
***

6 Responses to “EPIDEEMIA – foileton 0.2”

  1. 1
    Oana says:

    Offtopi: -- Daca vrei poti sterge mesajul -- Cum ai adresa mea de mail, care e si de mess, poate, intr-o zi, cand ai timp, dai un semn. Iti amintesti ca am zis ca vreau sa scriu ceva in colaborare? Te bagi? :P

  2. 2

    scuze. am si PROMIS ca vorbim, dar n-am apucat. cand nu scriu pe aici, ma lupt cu un doctorat care imi scoate peri albi. scuze! o sa te… "sun"… :)

  3. 3

    creste, crste, da’ am putin de lucru la doctorat. fara misto!

  4. 4
    lollitta says:

    spor la doctorat. ca sa ai timp sa scrii si restul :)
    tare imi place amestecul asta de arhaic si futuristic

  5. 5

    sar’na! nu cred ca o sa reusesc sa bag viitorul episod mai devreme de duminica, sau luni.

  6. 6
    Dan Selaru says:

    Don doctor creste tensiunea, baga repede episodul urmator.

Leave a Reply


− three = 5

Subscribe without commenting