2 Mai – Vama Veche (foileton mainstream – 0.4)

Mda. Imaginaţia e televiziunea omului deştept, ah, îşi zise Nina şi zâmbi de una singură.
În larg, la orizont, marea părea că urcă pe cer, discret, conform unei iluzii optice descrise pentru prima oară de Arhimede. Pe de altă parte, ierburile şi bălăriile care creşteau în spatele Ninei şi a lui Filip, pe faleză extrăgeau apa din pământ cu mult sârg. Prin urmare, marea, decantată, distilată şi suptă de săruri, era şi acolo, în spatele lor, căţărându-se prin rădăcinile subţiri şi urcând până în vârfurile ciulinilor cei mai înalţi, prelingându-se în fuioare, precum un hamac acvatic, pe sub cei doi posibil îndrăgostiţi.
Aşa. După o vreme, Nina şi Filip se duseră în apă. În apă nu li se vedeau decât capetele. Deci, de pe mal, corpurile lor nu mai existau? Înotară cu atenţie. Era bine că era linişte.
- Voi nu veniţi în apă? – strigă Filip la Teo.
- Nuuu! Noi respectăm dreptul de proprietate şi nu intrăm pe domeniile de vânătoare ale Vasileştilor.
Pufniră cu toţii în râs.
- Dar la prânz, făcu Nina, la prânz o să gustaţi şi voi nişte peşte, nu?
- Evident! Proletarii o să se îndoape şi ei la masa pregătită de burjui, că doar n-or fi tâmpiţi! Aşa a fost din moşi-strămoşi la noi, la români, strigă Teo, izbucnind în hohote.
Straniu – în momentul acela, fără vreun semn prevestitor şi fără legătură cu cele ce se petreceau în jur, Filip simţi cum timpul se alungeşte, cum clipele deveneau ceasuri, cum ceasurile deveneau zile, iar zilele săptămâni – i se păru că se afla pe plaja aceea de luni de zile, avu senzaţia mai mult decât clară că întinsese cearşaful pe promontoriu cu ani în urmă şi că însuşi statul la Vama Veche dura de la începuturi, din holocen, ba chiar din precambrian, din erele geologice în care Filip Canta fiinţa sub formă de organite celulare, sau, şi mai bine, pândind în mareea unor aminoacizi nestructuraţi; simţea – ştia că zilele acelea egale şi la fel care se scurgeau în Vama Veche, fără de schimbări notabile, zile nesfârşite care se scurgeau lent, precum lava pregătindu-se de solidificare, anulau tot chinul de a proteza oamenii cu haine, cu makini, cu energii de randament din ce în ce mai ridicat şi că totul era justificabil, în fond, numai de savoarea unui vin rece sub bolta de viţă din curtea Fevroniei, discutând despre nimicuri.
Nina îl pişcă de buric.
Cei doi mai înotară o vreme. Peştii nu se vedeau şi nici nu se simţeau. Pesemne că erau la apă mai adâncă. Nina se apropie de Filip. Era veselă, dar numai ea ştia la ce se gândea. Andrei chiuia în larg, când şi când.
Apoi, cei doi ieşiră din apă. Nisipul era fierbinte. Nu se auzea nimic. Aerul era cam cald. Ziceai că pe o rază de doi-trei kilometri nu plouase nicicând, niciodată. Stătură pe cearşaf până ce se pielea li se încinse. Se ridicară şi jucară badminton. Când se plictisiră, se apucară să ridice un castel de nisip, dar nisipul nu făcea priză. Atunci, l-au auzit pe Andrei, din barca lui pneumatică. Se apropiase de ţărm:
- Hai, bă, Filip, nu-mi dai o mână de ajutor? Că vreau să duc peştii ăştia acasă.
Andrei era brunet, înalt, cu muşchi efilaţi. Ochii negri îi jucau dintr-o parte în alta şi zâmbea mai mereu – preventiv, după cum spunea Teo.
- Ai prins şi ceva calcani? – îl întrebă Nina.
- Ceva?! Am înţepat  şapte bucăţi… Ăştia-i păstrăm pentru diseară. Am şi-un câine de mare… P’ăla să-l vezi!
Traseră barca pe nisip. Aruncară peştii în două rucsacuri militare soioase, cu excepţia a doi calcani şi a câinelui de mare, cu care urmau să defileze, ostentativ, pe plajă.
Au dat să pornească spre casă când Andrei dădu ochi cu Teo şi cu cele trei graţii.
- Oh, futu-i… – suflă el în barbă. N-aveam chef de ăsta
- Nu te mai prosti, chicoti Nina. Ai curaj şi dă piept cu el.
- Dă-l în mă-sa… Eh, acum, asta e, se resemnă Andrei şi o luă drept spre cearşaful celor patru.
- Mmmm… Cum merge pescăria? – se interesă Teo. Domeniile dumneavostră îşi păstrează productivitatea?
Andrei râse şi, elegant, se înclină în faţa celor trei femei.
- Domeniile noastre o să ne hrănească bine mersi pe toţi! Cum a fost ziua?
Fusese o zi bună. Plajă, plimbări, discuţii. La 2 Mai mai venise un transport de amici. Poate că o să se lase cu chef într-una din serile următoare.
- Ah, păru să prindă Teo ideea din zbor. Aţi auzit că-n dimineaţa asta a apărut şi Dan?
- Am auzit, răspunse Filip într-o doară.
- Uite-l acolo, continuă Teo, arătând cu degetul spre grupul Chirilenilor, dar nescăpându-l pe Filip din ochi. Voi doi eraţi prieteni tare buni, nu…?
- Încă suntem.
- Oh, da, desigur…, făcu Teo, neîncrezător. Dan ăsta, reluă el, privind la cele trei novice, Dan ăsta se laudă mereu, şi aici citez, „că-şi este suficient”. Vă daţi seama că s-a despărţit de ultima lui prietenă pentru că aia a căzut cu o masă la o petrecere?
- O masă la o petrecere?! – se miră una dintre novice.
- Păi, da… Era o petrecere mai specială. Tu nu ştiai de chestia asta? – îl întrebă el pe Filip.
Filip se codi să răspundă, căci asta ar fi însemnat că recunoaşte că prietenia lui cu Dan se răcise, dar curiozitatea fu mai mare.
- Nu ne-am mai văzut în ultima vreme… Nu ştiu povestea cu amica lui Dan şi cu masa.
- Mă mir, se strâmbă Dan. Pentru cât de buni prieteni spui că sunteţi…
- El pare un tip mişto, zise cea mai vorbăreaţă dintre fetele lui Teo. Ţie nu ţi se pare? – o întrebă pe Nina, care, se uita ţintă spre cearşaful Chirilenilor.
- Nu-mi dau seama. Distanţa e prea mare.
- Mmmm, mie-mi pare un tip mişto chiar şi de la distanţa asta.
- Păi, din apropierea lui Teo, nu se putu abţine Andrei, chiar şi un tip pe care nu-l vezi bine pare de soi.
- Ha. Ha. Ha, se izmeni Teo şi începu să povestească, în felul lui, faza cu masa.
Dan era cunoscut, în primul rând, pentru că, într-o perioadă în care toţi băieţii se străduiau să găsească metode ca să poarte părul lung în ciuda interdicţiilor, era singurul care se tundea de bună voie, dar exagerat de scurt. Profesorii de la Facultate erau încurcaţi: Dan aducea cu un puşcăriaş proaspăt eliberat care nu dădea bine la şedinţele de propagandă. Pe de altă parte, ce să-i reproşeze? – pur şi simplu îi luase prin surprindere pe inşii ăia obişnuiţi să spună mereu: “Tunde-te!”. Şi, dacă le-ar fi trecut prin cap, totuşi, să-i atragă atenţia, ce-ar fi putut să-i facă? – un tip cu părul lung putea fi tuns imediat, dar cum să faci cu unul aproape ras în cap ca să-i crească părul de azi pe mâine?
Ăsta era Dan, care, pe deasupra, târa după el povara pilelor maică-sii: trustul Carpaţi, construcţii pentru PCR, relaţii cu ăia de prin C.P.Ex….. Colac peste pupăză, primise o bursă de merit (aici se lăsă cu o mică discuţie, Teo încercând să susţină că bursa o primise tot pe pile, chestie care îi făcu pe Andrei şi Filip să riposteze). Mă rog, lăsând bursa la o parte, cert este că Dan se combinase la un moment dat cu fata unui preot ortodox care oficia la mănăstirea Plumbuita, mare profesor de Drept Canonic pe la Teologie, om de lume, altminteri, care organiza nişte chefuri straşnice în trapeza mănăstirii în compania unor directori de centrale industriale. Cică avea nişte vinuri nemaipomenit de grele, de producţie proprie, pe care le scotea din beciurile bisericii, vinuri pe care le stingea cu nişte bureţi muraţi teribil de acri, crescuţi prin livada de mere a mănăstirii. Fiică-sa era o obeză, iar ştirea îi luase prin surprindere pe toţi cei ce-l ştiau pe Dan – tipul n-avusese niciodată nici un fel de dificultate ca s-o facă pe orice gagică să-i măsoare suprafaţa somierelor.
- Pe buuune?! – căscă ochii vorbăreaţa lui Teo.
- Pe buuune! – sublinie Teo.
- O ştiu pe fata popii, se băgă Andrei în vorbă. Era solidă, dar nu obeză.
- Oh, tu ştii mai bine! – îi sticliră ochii lui Teo. Tu şi cu Dan aveţi nişte ciudate… hm… am auzit că aveţi nişte gusturi mai ciudate. Sau, să le spun, nişte pretenţii mai bizare?
Cele trei novice schimbară nişte priviri mirate, se uitară apoi la Nina, care încercă şi ea să dirijeze discuţia pe noul făgaş, numai că Filip îi făcu semn lui Teo să continue povestea cu fata popii.
- Păi, reluă Teo, erau la o petrecere pe la Rodi, gagica lu’ Ovidiu, când fata popii a descleiat o masă uriaşă, plină cu salate, senvişuri, copane de pui şi prăjituri. Chestia a avut loc în seara de Crăciun; fata popii doar se sprijinise cu amândouă mâinile pe colţul mesei şi se chiora după un platou cu salată de boeuf, pregătindu-se să-l roage pe Dan să i-l aducă mai aproape, sub nas, bucuroasă să-i arate că bagă-n ea aşa cum îi place lui… Masa a început să scârţâie, apoi s-a aplecat lent într-o parte şi-n alta, sub ochii perplecşi ai invitaţilor. Cineva a spus, cu voce nenatural de liniştită: “Cutremur”, dar nimeni n-a crezut, pentru că masa se balansa chiar prea lent sub mâinile durdulii ale tipei care căscase ochii şi se mişca, şi ea, într-o parte şi-n alta, încercând să menţină, în acelaşi timp, atât propriul echilibru, cât şi pe cel al mesei pline de bunătăţi.
N-a reuşit, sărăcuţa aşa că, pe cât e Dan de sobru, s-a repezit şi el în ajutor, încercând să ţină la un loc femeia şi masa, numai că, în ciuda strădaniei lor, masa s-a rotit cu lentoare, scrâşnind din încheieturi, picioarele i s-au desfåcut, pe rând, din lăcaşuri, cu zgomote profunde, de parcă plesneau nişte corzi de pian, după care, întreg modelul – mobilă florentină plus veselă de porţelan plus fata popii – s-a prăvălit, treptat, într-un vacarm de lemne rupte şi de pahare sparte.
- Groaznic, făcu Nina. Auzisem de la cineva că Rodi avea numai porţelan de Sévres…
- Oh, las’ că şi mobila era tare veche, că-i rămăsese de la ta’su… – sublinie Teo.
Iar vorbăreaţa:
- Şi ţie îţi plac grasele? – îl întrebă ea pe Andrei.
- Doar nu te iei după Teo… Hai! Ne vedem la masă, da? – mai întrebă el, jucând rucsacul deasupra capului. E ful de peşte.
Plecară de la grupul lui Teo, lăsându-le pe tipele cele gureşe să tabere cu gura pe şmecherul de Teo care-şi asigurase încă cel puţin o oră de atenţie susţinută.
Se apropiară de cearşaful Chirilenilor. Rectorul tocmai se aşezase într-o asana şi, prefăcându-se concentrat, nu-i privi din prima clipă, deşi în jurul lor se cam adunase ceva lume, curioasă să vadă peştii care se zvârcoleau prin rucsaci. Doar câţiva mai jucau o partidă agitată de pétanque, undeva mai departe, dar până şi ei lăsară baltă măsurătorile până la cochonnet şi se grăbiră să vadă ce-i cu peştii lui Andrei.
- Ia-uite, Ionnn, ce peşti a prins Andrei! – făcu mama lui Dan.
- Sper că peştele ăsta o să-l mai tempereze pe taică-său, zise rectorul, catadicsind să-i zâmbească lui Andrei.
- O să ne tempereze pe toţi, făcu Andrei. Bună, Dan! Când ai apărut?
- Uite, n-am decât vreo doo ore.
- Cum ai de gând să-l prepari, domnule? – se interesă Elena, chiorându-se în rucsaci.
Iar Andrei:
- Secret profesional, doamnă. Are tata o reţetă moştenită de la doamna Oteteleşanu…
Trosc! – iarăşi îi zăpăci pe toţi, pe tineri, mai ales, care auziseră de o terasă Oteteleşanu şi care ştiau, extrem de vag, că existase o familie veche cu acelaşi nume. Se uitară la Andrei, aşadar, cu un fel de invidie ciudată – invidia faţă de un trecut care le era interzis, oricum ar fi luat-o, un trecut care le scăpa de sub control chiar dacă ai lor se aflau acum la putere, prin ministere, trusturi şi organizaţii de partid.
Cu toate astea, nu comentă nimeni, nimic. Numai Nina căscă ochii, speriată cumva – simţea că nu mai târziu de câteva zile, se va întâmpla ceva rău, ori cu Dan, ori cu Andrei. Nu ştia cum, nu ştia de ce, dar în minte i se revărsa, fără ca ea să poată controla, un fel de presimţire manifestată printr-o frază ca de film de prost gust, repetată din nou şi din nou, de parcă fusese înregistrată pe un disc stricat de vinyl: în cel mult două zile, în cel mult două zile unul din ei doi o să plătească… O să plătească…
Ce naiba, se întrebă ea, privind la unul şi la altul, zâmbitoare, numai că auzea în continuare glasul potolit, dar stăruitor, rostind: o să plătească, unul din ei doi o să plătească
- Ai permis de pescuit, tovarăşe? – se auzi deodată din spatele lor.
Era colonelul de la pichetul de grăniceri, care apăruse ca din pământ. Era prieten cu Vasileştii de multă vreme, dar Andrei remarcă deîndată aerul serios cu care îi fusese pusă întrebarea, aşa că răspunse rapid, mimând anxietatea adecvată situaţiei:
- Păi… permisul e la gazdă. Adăugă apoi cu voce scăzută, luându-l deoparte, parcă, pe colonel: Nu veniţi să gustaţi ceva sub bolta aia de la Fevronia?
- O să vin, răspunse colonelul cu glas tare, numai să-mi termin misiunea… Să le controlez ăstora actele şi vin să văd şi io permisu’ ăla! – rămăsese cu braţul întins, cuprinzându-i pe toţi cei de pe plajă – E cald, iar io sunt în misiune: controlez actele vi-le-gia-tu-riş-ti-LOR! – proclamă ofiţerul privind la nudiştii şi la nudistele din jur, încopciat cum era, până-n gât. Asta-i zonă de fron-ti-e-RĂ! Vreau să vă văd buletinele.
Dintr-o dată, se făcu linişte. Chiar şi rectorul Ion Gâlea îşi întrerupse meditaţia yoghină.
- Tov colonel, suntem pe plajă, ce dracu’! De unde s-avem buletinele la noi? Ne ştiţi de atâta timp…
- Pe el îl ştiu, de MIC! – îl arătă colonelul pe Andrei. Pe voi nu vă ştiu aşa de bine. Ce-i cu maşinile-astea pân-aci, pe pla-JĂ? E interzis, nu ştiţi? Vreau să vă văd actele!
Deja, priveau cu toţii spre maşinile parcate pe câmp, la marginea plajei. Tacticoşi, câţiva soldaţi în termen le deşurubau ventilele.
- Domnule! – ridică rectorul glasul. Sunt rectorul Universităţii de………, din Bucureşti. Cum e posibil să le dezumflaţi cauciucurile? Oamenii nu ştiau că nu e voie cu maşinile aici.
Colonelul îl privi pe bărbatul dezbrăcat din faţa sa, bine clădit şi cu un aer distins, dar, cu toate astea, gol-puşcă.
- Domnule profesor! A nu cunoaşte legea nu e o scuză! Ştiţi lucrul acesta, nu? – întrebă el, umflându-şi pieptul. Am şi eu ordinele mele. Cum să-i las aici, cu maşinile? Ştiu eu ce au în portbagaj? Dacă au bărci de cauciuc? Numai în săptămâna asta au fost patru tentative de trecere frauduloasă a frontierei… Patru, pricepeţi? Iar io, ce? – îi cunosc io pe toţi ăştia de-aici? Nu vă supăraţi, pot io să ştiu cine vrea şi cine nu vrea să fugă? Nu se poate, dom’ profesor! Ordinul e ordin!
Între timp, subalternii lui rezolvaseră toate cauciucurile. Şapte maşini zăceau pe jantă, iar oamenii din jur mormăiau. Posesorii maşinilor alergau spre Daciile rătăcite în iarbă, la fel de dezbrăcaţi ca toţi ceilalţi. Soldaţii îi întâmpinară cu râsete deşucheate, dându-şi coate.
- Gura, mă! – ordonă colonelul.
Ştia el ce ştia. Aici venea multă lume bună. Nu ocupau ei chiar posturile-cheie, dar, oricum, aveau influenţa lor prin Capitală sau pe la Constanţa, unde, în mod sigur, erau mai ascultaţi decât un colonel de frontieră.
- Guuurrrrrraaa! Marş la unitate! – porunci el, gros, precum Ilarion Ciobanu în Columna, după care reveni la o voce normală: Asta e! Nu-i voie cu maşinile aici. Fără exemplu’ ăsta, nu rezolvam nimic, sunt sigur. Lumea nu ştie decât de frică, domne’… Plus că ştiam io: dumneavoastră aveţi maşinile parcate pân curţi! – chicoti el, făcând cu ochiul. Ăştilalţi sunt de pripas pân Vamă. Hai, Andrei, să vedem permisul ăla! Bună ziua! – ridică el glasul pentru ultima oară şi porni alături de Nina, de Filip şi de Andrei, spre casa Fevroniei.
- Ia-uite! Tata a plecat deja, constată Andrei.
- Păi, dumnealui nu stă decât la ultraviolete, remarcă în treacăt colonelul. Auzi, măi, Andrei, da’ v’un vin n-aveţi?
- Nu vă chemam, altfel, zâmbi Andrei. Avem ceva bun la rece. Cred că tata e gata pregătit.
- Eh, tac’tu… Om de viţă veche, măi, Andrei.
Când s-o ia pe potecă, Filip privi în urmă – şapte inşi în pielea goală umflau de zor la cauciucuri. Ăia cu pétanque-ul stăteau cu bilele în mână şi comentau, iar Ion Gâlea se liniştise: stătea, elegant precum un cocor, în vrksasana.
Vrksasana. Da. ◄
Intrară în curte şi se aşezară, fără vorbă, pe scaunele de sub bolta de viţă. Tov colonel îşi dădu jos chipiul, iar Nina remarcă dungile sărate de sudoare uscată din spatele cozorocului.
- E cald, duduie, se scuză colonelul. E prea cald.
- Oh, domnul colonel, se auzi deodată. D-l Vasilescu ieşea din pivniţă. Bine aţi venit! Ne faceţi plăcerea să gustaţi ceva cu noi?
- Vă salut, domnu’ Vasilescu, se ridică tov colonel, salutând într-un mod nemaivăzut, imitând o atitudine din filmele cu ofiţeri din Wehrmacht. N-o să-mbuc nimic, nu vă supăraţi. Nişte vin ajunge. Stăm doar un pic de vorbă, mersi.
Filip se întinse pe un şezlong, chiar în spatele Laurei. Fesele ei se reliefau prin pânza subţire de Phuket – dar asta nu conta, nu. Sub boltă era răcoare. Peste boltă, se simţea o briză uşoară. Apoi, Nina deodată ţâşni în bucătărie, după pahare.
- Nevasta dumneavoastră? – îl întrebă colonelul pe Filip.
- Da, minţi Filip.
- Frumoasă femeie! Să aveţi mare grijă de ea, da?
Filip îi promise că aşa va face.
- Ei, cum a fost azi? – se interesă d-l Vasilescu.
- Prea cald, zâmbi Andrei. Apa a fost bună, însă. Da’, cel mai interesant a fost tov colonel. L-am văzut în acţiune.
- Eh, dumneavoastră pricepeţi, domnule Vasilescu, începu colonelul, scuzându-se parcă. Între timp, Nina apăruse cu paharele şi turna vin în ele, iar tov colonel rămăsese ţintă cu ochii în sânii ei care se bălăngăneau discret sub rochia colorată. Dumneavoastră pricepeţi, reluă colonelul. Ordinul e ordin. Eraţi de faţă când l-au prins pe Antonescu şi ştiţi ce înseamnă un ordin. Lumea era disciplinată pe atunci, nu-i aşa?
- În primul rând, ştia fiecare unde îi e locul. Din cauza asta, de pildă, regele putea să meargă, fără escortă, la Şosea. Nimeni n-ar fi îndrăznit să-i facă nimic. Exista respect, domnule colonel. Acum, însă…
- Of, zău că pricep şi ce e în oamenii noştri de acum, da’, ce pot să fac io? În loc de respect, au mai toţi în ei doar un fel de ură mocnită. Ură, ca să-i iei locul celuilalt. Ură ca să ajungi primul la tejghea. Ură, ură, ură, iar io nu înţeleg cum de-a rămas doar ura asta ca să pună lucrurile în mişcare. Of, nu asta vroiam atunci, la început… Hai, noroc, dom’ Vasilescu!
- Noroc!
Gustară din vinul gălbui şi rece. Îşi aprinseră câte o ţigară. Era cald şi fumul se ridica drept în sus.
- Poate încercăm o vânătoare zilele astea? – se îmbună colonelul deodată. La Hagieni, în pădure, ce ziceţi?
Filip pricepu că propunerea era adresată Vasileştilor, aşa că începu o discuţie cu Nina. Brusc, se auzi un vuiet îngrozitor şi, pe deasupra curţii trecu un supersonic bulgăresc, cutremurând copacii şi acoperişurile din jur – depăşise graniţa şi se ridica acum în înalt, făcând un looping maiestuos, pregătindu-se să facă cale întoarsă. Din curţile alăturate se ridicară glasuri vesele, iar unii ieşiseră pe uliţă, încercând să urmărească avionul.
- Poftim! Violarea spaţiului aerian! – exclamă colonelul, ridicându-se. Vă mulţumesc de trataţie. Acu’ trebuie să plec, că sigur o să înceapă telefoanele de la comenduire. La revedere!
- Cu respect, se înclină d-l Vasilescu, ceremonios. Poate că merită să încercăm o escapadă la Hagieni.
- Gândiţi-vă bine, zâmbi colonelul. Când o să mai aveţi prilejul să mergeţi la vânătoare într-o rezervaţie? Toată ziua, în oraşul ăla plin de praf, în Bucureştiul ăla…
Colonelul se opri şi-şi drese glasul. Dacă tovarăşii de vin se supărau auzindu-l ce părere are despre Bucureşti? Aşa că, îi cadorisi, din nou, cu acel bizar salut, care părea executat special pentru domnul Vasilescu, şi ieşi din curtea Fevroniei.
Când colonelul trase după el portiţa de fier, Nina auzi din nou glasul potolit dar stăruitor: unul din ei doi o să plătească, curând de tot, unul din ei doi o să plătească
Cum, dumnezeu să plătească, se întrebă Nina, că aici, în Vamă, nu se întâmplă niciodată nimic, iar dacă totuşi, se întâmplă, n-are importanţă.
.

8 Responses to “2 Mai – Vama Veche (foileton mainstream – 0.4)”

  1. 1

    nu prea conta, corect, ca multi traiau post-efectele (parazitate!) ale unui Flower Power ajuns mai tarziu în zonă.

  2. 2
    greenfield says:

    Hmm, parsivi mai erau lingaii pe vremuri, o intreaga galerie de chipuri mi-a defilat prin fata ochilor mintii. Si cand te gandesti ca stateam aproape de ei, schimbam opinii, ne judecau, ne admonestau, ne invatau cum sa ne comportam in lume…cum sa folosim cutitul si furculita, se credeau atoatestiutori:D
    Dar intriga, acolo la Fevronia cred ca incepe sa se contureze, deja incep sa banuiesc ce si cum, cine cu cine, pun pariu ca nu se punea problema de ce si chiar nu conta la urma urmei cine cu cine…

  3. 3
    Oceania says:

    acum ca am prins firul povestirii parca vreau sa citesc fara sa ma opresc, dar nu merge. trebuie sa stau cuminte sa astept continuarea. insa va trebui sa fac o pauza ca vine o perioada grea pentru mine. dar stiu ca voi gasi episoadele aici atunci cand ma voi intoarce la tine pe bolg.

  4. 4
    razvan c says:

    hmm, vinatoare in hagieni.. nu suna bine. saracii mufloni, de aia nu am vazut eu nici unul :). in fine, de abia astept continuarea

  5. 5

    continuarea urmeaza peste una bucata zi. sunt tare bucuros ca va place povestea asta cam prea… lenta. dar, mai aveti numai putin rabdare.

  6. 6

    Parte din farmecul Vămii era că nu se grăbea nimeni nicăieri. Graba era ceva ce li se întîmpla altora, prin definiţie. Aşa că nici povestea despre Vamă nu e cazul să se grăbească prea tare. :)

    Jours de lenteur…

  7. 7

    oh, unii dintre EI isi permiteau sa mearga la vanatoare chiar si la… Hagieni.

  8. 8

    […] ) 2 Mai – Vama Veche (foileton mainstream – 0.4) […]

Leave a Reply


4 + = five

Subscribe without commenting