Marea fugă de-acasă la Afumați

 

jogja-duka-saroha-3488and8more_hdr-ku-21

 

Aveam 15 ani și mă plictiseam de moarte. De dus, o duceam bine, nu mă enerva decât că mă puneau ai mei să învăț, dar am trecut cu toții prin asta. În apartament încă se dădea căldură, la baie curgea încă apă fierbinte, salamul de Sibiu încă avea gust afumat, la colț, la Sălăjan, la Cuptorul de Aur de lângă Soldatul Crăcănat, aveau o pâine de aburea (costa un leu cin`zeci) – numai cărticica roșie de cunoștințe social-politice te agasa: contamina discuțiile, mersul pe jos, benzina, călătoriile pe munte, se infiltra în steagurile de 1 Mai și de 23 August, submina berea pe care o beam duminica, în familie, se lipea de îmbrăcăminte, se manifesta în uniforme, în matricole, în tunsoarea băieților și în sarafanele fetelor-obligatoriu-până-la-genunchi.

O plictiseală de nedescris! Și când dădea soarele ziceai că-i înnorat, iar muzica de la radio era sau proastă, sau cu paraziți. Blugii erau la mare căutare, colegii mă enervau că alergau cu gura scoasă după ei – altă uniformă, îmi ziceam, dar mi-o ziceam doar mie însumi, să nu mă fac de râs. Pe la party-uri se insinua muzica disco, conversațiile lâncezeau, duminica mergeam cu ai mei la complex, la Pacea (aveam niște prieteni cu legitimație), unde mai pui că era toamnă și că bunica tocmai pusese murături – aceleași, de ani de zile – mirosea toată scara a gogoșari în oțet… Ce naiba să fac?

Pe atunci aveam damblaua arheologiei. În plus, mă îndrăgostisem de una dintre scufundătoarele japoneze din filmul „La vest de Java”. Colac peste pupăză, în Indonezia, știam bine, era complexul de la Borobudur și-mi imaginam că sosise momentul ca cineva să-l studieze de-a fir a păr. De ce să nu fiu eu ăla?

Așa că am făcut un plan simplu. Aveam să plec, naibii, în Indonezia, cum altfel să scap de plictiseală?

Era într-o joi, mda. Era ziua de PTAP, chestie care avea două avantaje: unu, programul începea pe la zece dimineața, deci aveam cum să plec mai devreme de acasă, ca să-mi pierd urma până seara, și doi, puteam să mă îmbrac în uniforma aia albastră de PTAP, că nu bătea la ochi ca uniforma de școală, cu matricolă și tot tacâmul. Aveam să fac autostopul până la Tulcea, acolo aveam să mă angajez zilier, hamal, ceva, ca să am treabă prin port până găseam o navă gata de plecare. Totul era să ajung măcar până la Istanbul, că de-acolo știam drumul cu ochii-nchiși până în Indonezia, îl repetasem în minte de zeci de ori, noaptea, înainte să adorm. Nu mă încurca decât că nu prea știam care era itinerariul mai marfă: s-o fi luat prin Asia Mică, și de-acolo prin Persia, Afganistan, India and so on? Suna super, numai că așa ratam Suezul, Bab-el-Mandeb, Oceanul Indian, Bombay și Calcutta…

În fine, văd eu!

Așadar, joi, prin noiembrie. Pun țoalele de PTAP pe mine, îmi fac o bocceluță cu sendvișuri, iau o tașcă suplimentară cu ceva haine, cât să trec peste iarnă, dar nu prea multe – mă îndreptam spre sud, n-aveam nevoie de haine groase. Îndes economiile în buzunar, n-aveam cine știe ce, în primul rând că ai mei mă țineau din scurt, și-n al doilea că la Tulcea aveam să muncesc ca să-mi câștig mâncarea. Nu-mi trebuiau bani decât pentru autostop.

Nu-mi amintesc cum mi-am luat la revedere de la bunica – habar n-am dacă am fost emoționat sau ceva gen, singura mea problemă era să nu se prindă c-o tai de-acasă. Ies, mă duc în stație și, în loc să iau autobuzul 40, spre liceu, urc în 101 și merg până la capăt – aproape de calea ferată ce duce spre Constanța, lângă bariera aia dinspre Pipera, știți care.

Era cam frig și bătea vântul. Era nor. Noiembrie, na. O iau pe jos spre barieră, mă uit de jur-împrejur, să mă prind din timp dacă mă ia careva la ochi.

Aiurea! Cin` să bage în seamă un fraier cu o boccea și-o tașcă? Ajung la calea ferată, ies de pe șosea, o iau de-a lungul șinelor. Habar n-aveți ce rău se merge pe jos pe calea ferată! Te încurcă traversele. Încerc s-o țin pe margine, dar terasamentul era îngust și plin de pietriș – am înjurat de-am rupt pân-am ajuns la vechiul drum București – Constanța, cam pe unde e acum complexul Doraly sau Dragonul Roșu. Eram nervos spre furios, mă irita felul ăla de a pleca în ditamai călătoria, mă scârbea peisajul agro-industrial din jur, numai șantiere și câmpuri arate… Mă așteptau ruinele de la Mohenjo Daro și Angkor Vat, cândva, pe drumul meu aveau să se construiască Turnurile Petronas, iar eu mă târam printre CAP-uri scâlciate, Dacii rebegite ce ambulau pe carosabil într-o parte, precum câinii – uite la mine cum mă înnoroiam pe poteci pline de șleauri: hm, oare nu exista și-un fel mai spectaculos de-a porni spre Indonezia?

Nu, nu era – nu în anii aceia! – așa că am luat-o spre Slobozia.

Și mergi, frate! Mergi, mergi, mergi!

Hm! Planul fusese să fac autostopul, dar eu mă tot uitam la camioanele care treceau pe lângă mine și nu-mi luam inima în dinți să opresc vreunul. Dacă șoferul o să mă întrebe ce treabă am eu la Tulcea? Dacă anunță Miliția? Dacă mă dă jos? Dacă râde de mine?

În paștele mă-sii – ia să mai merg nițel! Mă tot uitam la chipurile șoferilor, că pe vremea aia se circula mai rar, mai încet, cumva, aveai răgaz să te uiți la șoferi. Ăsta e prea neras, mă repede dacă-l opresc. Ăsta e prea șmecher, n-o să oprească. Ăsta e prea colorat, mi-ar fura banii… Chiar așa: oare cât costă autostopul până la Tulcea?

Fir-ar al dracului, uite că la asta nu mă gândisem! Nu cred că mi-ar lua mai mult de 50 de lei, dar ce te faci dacă șoferul n-are să-mi dea rest? La cât de bou sunt, aș fi în stare să-i zic, luați, domnule toată suta, dar asta m-ar lăsa doar cu cealaltă sută de lei. Din ce naiba o să trăiesc eu până ridic primul salariu de hamal, în port, la Tulcea? Și unde naiba o să dorm? Cât o costa camera pe noapte? O să am bani de-ajuns ca să am un acoperiș deasupra capului până găsesc un vapor care să mă scoată din țară? Oare n-o să se întrebe ăia de la hotel ce naiba frec eu prin Tulcea la mijlocul lui noiembrie? Chiar așa, dacă mă întreabă ceva, ce-o să spun?

Fir-ar al dracului! Uite la câte lucruri nu mă gândisem! Un puști care pleacă brambura printr-o țară socialistă trebuie să exerseze minciuna, justificările și disimulările, după cum ne învăța profa de română – eu de ce naiba nu mă gândisem la nimic din toate astea? Ce fel de plan făcusem?

În plus bătea vântul și era un frig de crăpau pietrele. Deja dârdâiam. Era la fel de nașpa ca azi, semn că în Ro nici clima nu se schimbă. Dar, ce doamne iartă-mă se schimbă pe lumea asta? Nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, totul se amestecă… Ia-i pe Aristotel și pe Plotin, remixează-i cu creștinismul, decantează și pune minus în față: ce-o să-ți dea? Candide și Scrisorile Persane… Ia-i pe Voltaire și pe Montesquieu, fă cu ei fâl-fâl prin apă tare, pune-i în shaker cu Comuna din Paris, mai adu și NSDAP-ul în ciorbă, și, ce ne dă? Language Acquisition Device, Noam Chomsky și alta nu… În fine, astea sunt doar niște prostii, căci în nenorocita aia de joi, pe frigul ăla infect de noiembrie, eu nu făceam altceva decât să trec prin niște sate care nu-mi plăceau – toamna, Bărăganul de periferie arată ca dracu: doar bătături mocirloase prin curți, copaci chei, pereți de case netencuiți, bucăți de fier-beton peste tot, nu tu o floare, nu un trotuar, doar parcele de porumb retezat, miriști uscate și tufe cenușii… Se mai lăsa și gerul… Trebuia să opresc cât mai repede un camion.

Aiurea! Nici o moacă de șofer nu era valabilă. Se uitau toți la mine, bănuitor, lung – ete și la bou` ăsta! Se duce la dracu`! Semnalizau, mă depășeau, mă priveau încruntat, vreo doi-trei m-au și claxonat.

Băi, frate, chiar merita să plec așa, teleleu? Mai bine luam trenul, în tren nu te întreabă nimeni nimic, te duce trenul până unde ai chef – dar acolo, la destinație…

Al naibii să fie, uite la mine cât de căcăcios sunt! – așa mi-am spus, dar am mers mai departe. Intru în S-ul de la Afumați, bălțile erau hidoase, clefăia zaiul pe ele, stuful era bej, uscat, mirosea a câmpuri arse, era fum. Mașini, tot mai puține. Era vreo două după-amiaza, o știam, că-mi luasem ceasul cu mine, a fost singura dată când am purtat ceas, mai ales că, la o adică, puteam să-l vând, să fac rost de niscaiva pagnos, după cum spun constănțenii.

Intru în Afumați. Muierile din curți se uită după mine. Nu mă știau, nu le știam – la ce naiba se chiorau așa? Se făcea frig și eu nu eram în stare să opresc un amărât de camion. Îmi dau seama: și dacă se oprește unul, pe bune, și mă duce, dracului, la Tulcea? Atunci, să te văd: mai ai, mă, loc de întors?

Ia zi, frate, chiar vrei să te înhami la călătoria ăsta?

Nu reușeam să mă hotărăsc. Atunci mi-am zis așa: ce-ar fi să mă las în voia sorții? Așa mi-am zis când am trecut pe lângă capătului liniei suburbane de la Afumați. Hotărăsc: dacă văd că vine vreun autobuz, al naibii să fie ăla care nu se întoarce! Dacă nu vine nici unul, înseamnă că soarta vrea să plec, să mă duc departe, să văd capul Guardafui, sau munții Karakorum, să trec prin Katmandu și Darjeeling, să cobor în Indochina și de-acolo…

Hei! Ia-uite! Ăla nu e autobuzul de Bucale?

Mă întorc degrabă, mă urc, cobor să-mi iau și-un bilet, înapoi în autobuz.

Nu mai știu unde m-a lăsat în oraș. Știu doar c-am ajuns la școală, la ultima oră (era ora de muzică), ăia s-au uitat dintr-o parte la mine, nu știu ce-am mințit, da `s-au prins toți că-s înfrânt… Mai știu doar că, ajuns seara acasă, bunica a venit după mine în cameră și mi-a zis:

– Ai vrut să fugi de-acasă, prăpăditule! Ți-ai făcut și sendvișuri cu salam d-ăla de nu-ți place.

Iar eu, de rușine, n-am răspuns nimic. Noroc c-au schimbat ăștia drumul spre mare, că de-atunci, mă ia rușinea de fiecare dată când trec pe lângă capătul liniei suburbane din Afumați.

imagesCAIP49LG

 

27 Responses to “Marea fugă de-acasă la Afumați”

  1. 1
    cora_ says:

    Pai da, ca suna nashpa “mersul incet spre Afumati”.
    Ei, bunicile… si tu ai fost norocos. :)

  2. 2
    impricinatul says:

    @ cora_:
    nu m-a dat bunica in gat la ai mei, slava domnului!

  3. 3
    mosu says:

    da macar asa ai avut antrenament pentru plecarile cele lungi de-au venit pe urma… ;)

  4. 4
    tapirul says:

    așa au plecat niște copii, colegi cu d’alde văr’meu din Ploștina, haiduci. la un caft în curtea școlii i-au cam dat borșul umpic mai mult decât era legal altui băiat și au zis că decât să îi ia miliția, ei pleacă haiduci. și așa au făcut, s-au dus pe la casele lor după merinde și au tuns-o în pădure. au petrecut o noapte dormind printr-o odaie, și s-au dus acasă zgribuliți a doua zi (tot așa, era toamnă, pe timpul școlii) unde au încasat-o de la mamele lor de le-au mers fulgii

  5. 5

    @ tapirul:
    domne, io am avut maaare noroc ca ai mei n-au aflat. tata nu mai are cum sa afle, saracul, doar mama o putea sa afle cate ceva, daca ma da nevas-mea in gat.
    auzi si la ai tai… haiduci! plostina era mai ofertanta decat bucalele.

    @ mosu: am avut eu antrenament pentru ce-a urmat, dar de rusine tot n-am scapat. de cate ori povestesc asta, o dau pe gluma, ca n-am de ales.

  6. 6
    Blegoo says:

    Reacție tipică de liberali/socialisto-mioritici:
    Când le scapă subectu’ dă supt control… bagă un post nou, pă halt subect.
    Hai cerut importare de euromaidan, nu?
    Hacuma… fugi d-acasă?
    Huooo, huideo, ham-ham, chelalau!

  7. 7
    tapirul says:

    dedicație oentru blegoo

    (apropo, blegoo, de câte ori îl văd pe Brian Griffin în Family Guy (și mă uit zilnic), mă gândesc la tine.

  8. 8
    Viorica says:

    Dec itoate drumurile duc la Bucale, nu la Roma, sa inteleg…
    Ce bunica, cumsecade ai avut…se pare ca toate bunicile sunt la fel (imi place mie sa cred, fiind bunica)

  9. 9
    impricinatul says:

    maitre blegoo, incepe resboiul si matale ai chef de sofisme… tu nu vezi unde s-a ajuns? plus ca sunt nervos ca am ajuns in germania si nu mai pot sa intru pe nici un email personal, cica din motive de sicherheit -- traiasca si infloreasca NSA si reactiile europene conexe! iata-ma protejat de mine insumi!

    maitre tapire, nu am priceput o chestie: tu-l caftisesi pe baiatul X, el era insangerat, deci tu erai cam ilegal… si-atunci, de ce s-a facut EL haiduc, ca dupa tine trebuia sa vina potera…

    @viorica -- saraca bunica… imi tinea spatele, ca pe front!

  10. 10
    tapirul says:

    stai că poate n-am iecsplicat cum trebuie. deci ionică și gașca îl caftesc pe georgel oleacă mai mult decât era prescris în norme. georgel o tunde acasă urlând, cu borșul, iar ionică și gașca (caftitorii carevasăzică) decid să plece haiduci, să scape de poteră.

    pân pădure cică nu mergeu pe potecă, că adevărații haiduci nu au nevoie de potecă, mergeau pe lângă potecă prin buhaci și rădăcini și crengi în față.

  11. 11
    MBadragan says:

    Vezi, nene Corn, daca citesti d-alde Jack London, Jules Verne si asociatii? Te napadeste bovarismul. Pe de alta parte, rusinea matale e mai mica decit a mea, ca si eu am visat de multe ori la asa calatorii (sau alte vitejii similare), da’ niciodata n-am avut curajul sa fac vreun pas. Macar tu ai o poveste.

    Cred ca si acum ma mai bintuie consecintele lasitatii puberale pentru ca din calatoriile din Sahara, Cairo, Tripoli, Ras El Bar sau Kurdistan m-am intors doar cu povesti de servici sau hotel. Am ramas totusi cu vitejia imaginatiei.

  12. 12
    cora_ says:

    Impricinatule, ai sters postul ala tocmai cand Iulia intrase in insusi subconstientul lui Pinocchio si-i pusese diagnostic. Unde se poate ajunge numai imaginandu-ne ca ne protejam copii. Care copii n-au nevoie sa fie protejati de fricile noastre… Trist.

    Sa fim veseli, totusi, zic.

  13. 13
    impricinatul says:

    @ cora_: Despre ce post vorbesti, Cora? Nu-mi amintesc sa fi sters vreunul…

    @ MBadragan : aha, deci suntem frati de suferinta. cat despre bovarism, mi-l asum, lol!

  14. 14
    cora_ says:

    Cand am intrat pe blogul tau ca de obicei, mi-a deschis acest post si absorbita fiind de subiectul controversat, n-am bagat de seama ca era vechi.

    http://sebastian-corn.tapirul.net/700/homosexuali-adica-ghei/comment-page-1/#comments

    M-au socat discutiile, de fapt de cum ai fost tu impresionat de-un dictionar, fie el si unul prost si de ultimul comentariu transant al Iuliei. Wowww, dura, dura.

    Sper doar ca intre timp oamenii si-au mai schimbat parerile. Sau macar si le-au mai domolit. :)
    Zi buna.

  15. 15
    MBadragan says:

    Dada, de suferinta. Cred ca am fost norocos si mi-a domolit frustrarea lasitatii faptul ca in Braila natala bunicii locuiau diametral opus si in mahala, ceea ce transforma traversarile pe bicicleta in mici aventuri, cu infuzii de adrenalina atunci cind din viteza sau indrazneala calcam teritoriile triburilor inamice, fie ele bi sau patru-pede. Iar ceva mai tirziu, cam la virsta de care povestesti, ne mutasem deja la Brasov, cu dealurile, muntii, grotele si padurile de rigoare si loc de ceva indrazneli (am 4 intilniri directe cu ursul la activ si una oarecum indirecta, in sensul ca doar ne-a furat rucsacul si ne-a molfait, ironic, bidonul de miere in forma de ursulet, probabil ca le stii).

    Chiar si asa, mi se pare onest sa recunosc ca astea sint doar compensari rizibile ale unei incapacitati funciare de a trai aventura in sensul ei pur si dur.

    @cora Da’ ce-ai avut cu mine? Am facut greseala sa intru sa citesc postarea si comentariile. Si mi-am adus aminte de ce nu imi mai plac blogurile si de ce nu mai comentez la oameni care altfel imi sint foarte dragi.

  16. 16
    cora_ says:

    @MBadragan, ce ti-am facut? Te asigur ca n-am nici cea mai vaga idee despre ce e vorba.

  17. 17
    MBadragan says:

    @cora Pai ai adus aminte despre discutia aia de acu’ multi ani, cu tot cu link. Iar eu am facut greseala sa dau click si sa citesc si sa ma enervez.

    Partea cu “ce-ai avut cu mine” fiind o gluma, evident.

  18. 18
    cora_ says:

    @MBadragan, :) pai eram convinsa ca e de 1,2 zile, iti jur(chiar ma miram cum se face ca l-am pierdut), l-am citit inainte sa plec la serviciu de era sa pierd autobuzul, apoi in autobuz pe telefon nu l-am mai gasit si am crezut ca e sters. In fine, nu mai comentez ca e vechi si in plus eu as fi vrut sa vorbesc cu cativa neni si tantii care au comentat pe acolo, dar cum ei nu sunt de fata, prefer sa nu mai zic nimic.
    Dar nu-ti ascund ca m-a intristat tare mult mai ales sfarsitul discutiei si cred ca Pinocchio nu merita asta. Mai ales dupa felul elegant in care a purtat discutia.

    Acuma sigur ca si mie imi e drag impricinatul si blogul lui, dar i-as spune de fiecare data cand nu sunt de acord cu ce scrie. (Cica ce e inaintea lui “dar” nu conteaza… ci numai ce e dupa). :)

  19. 19
    impricinatul says:

    pai… daca nu ar mai fi controverse plus critici plus alte opinii… as putea sa trag si apa dupa mine. controversele sunt cele mai bune motoare mentale.

  20. 20
    MBadragan says:

    Taman ieri discutam cu cineva despre dificultatea de a mai gasi oameni cu care sa poti intra intr-o polemica sanatoasa. Asta pentru ca interpretam mesajele celorlalti intr-o cheie prea personala, de unde si tentatia de a raspunde tot in nota personala.

    In privinta lui Pinocchio, atit cit il stiu eu, nu-mi fac griji, e baiat mare. :D

  21. 21
    Blegoo says:

    Da’ ce aveți bre cu Pinocchio?
    E d-al nostru, dîn gașcă…
    M-am lătrat și io cu el… nu mi s-a părut că s-a urzicat.
    Nici io, dăaltfel.
    Da’ zic.
    O să atac politica oricui -- fie Pinocchio, fie Cora, fie Dom’ Doctor ori Tapirul.
    Ham-ham!
    ……………
    LE: ChelalauuUUU!

  22. 22
    Blegoo says:

    tapirul a zis:

    Brian Griffin

    Da.
    “Family Guy” -- “Life of Bria… err… Blegoo”
    Moartea nu-i sfârșitul chelălăielii… e doar începutu’!

  23. 23
    cora_ says:

    MBadragan, cu siguranta ca Pinocchio se poate apara singur. Ca nu despre asta era vorba. :)

    Acuma depinde si de “polemica” zic eu. Exista persoane care inteleg prin polemica atacul la persoana si e cel putin neinspiranta o discutie cu ei. Nu ma refer aici la linkul de mai sus, despre asta nu mai discut, dar mie mi s-a spun de vreo doua ori in ultimele 2,3 luni ca sunt criminala, pentru ca nu sunt de acord cu uciderea cainilor strazii. Daca eram de acord cu moartea, nu eram criminala. lool Sa mai port eu discutii cu un asemenea individ?

    Culmea e ca unul dintre cei doi tocmai povestise cum a otravit un caine in Bucuresti. In fine, parerea mea e ca lumea isi pierde subtilitatea… :)

  24. 24
    Iulia says:

    cat de drag imi e Pinocchio, tot am convingerea ca un copil crescut fara mama e un copil nefericit. ca si cel crescut fara tata. nimic in lumea asta nu poate inlocui legatura de sange dintre copil si mama, legatura de lapte, legatura de celule. sunt sigura ca daca Pinocchio ar trai experienta purtarii unui copil in pantec si al alaptarii si a legaturii care exista natural intre mama si prunc si care e mai stransa decat orice alta legatura intre oameni pe pamant, ar intelege perfect ce spun. daca exista aberatii, nu inseamna ca trebuie sa negam normalitatea.
    fac acum cu copiii mei dialogurile platoniciene si discutam dragostea. a existat intotdeauna homosexualitate, dar copiii au crescut cu parintii naturali. asa cum au fost ei,mai buni sau mai rai. am trecut repede peste tot si ne-am oprit la diotima. la ce conteaza.
    “”I will make my meaning dearer,” she replied. “I mean to say, that all men are bringing to the birth in their bodies and in their souls. There is a certain age at which human nature is desirous of procreation-procreation which must be in beauty and not in deformity; and this procreation is the union of man and woman, and is a divine thing; for conception and generation are an immortal principle in the mortal creature, and in the inharmonious they can never be. But the deformed is always inharmonious with the divine, and the beautiful harmonious. Beauty, then, is the destiny or goddess of parturition who presides at birth, and therefore, when approaching beauty, the conceiving power is propitious, and diffusive, and benign, and begets and bears fruit: at the sight of ugliness she frowns and contracts and has a sense of pain, and turns away, and shrivels up, and not without a pang refrains from conception. And this is the reason why, when the hour of conception arrives, and the teeming nature is full, there is such a flutter and ecstasy about beauty whose approach is the alleviation of the pain of travail. For love, Socrates, is not, as you imagine, the love of the beautiful only.” “What then?” “The love of generation and of birth in beauty.” “Yes,” I said. “Yes, indeed,” she replied. “But why of generation?” “Because to the mortal creature, generation is a sort of eternity and immortality,” she replied; “and if, as has been already admitted, love is of the everlasting possession of the good, all men will necessarily desire immortality together with good: Wherefore love is of immortality.”

  25. 25
    cora_ says:

    Iulia, sper ca ti-a (re)devenit drag intre timp Pinocchio, caci ultimul tau comentariu din postul respectiv a fost extrem de dur. Nu e problema mea, stiu, dar daca ai venit acuma, sa-ti zic direct, ca nu e frumos sa vorbesti oamenii in spate. :)

    Tu zici asa:
    “a existat intotdeauna homosexualitate, dar copiii au crescut cu parintii naturali. asa cum au fost ei,mai buni sau mai rai”.

    Deci daca inteleg bine tu afirmi ca chiar daca unul din parinti era homosexual(nedeclarat), era mai bine pentru copil ca el sa creasca in familia cu parintii naturali, indiferent cat de rai erau parintii(sau indiferent care ar fi atmosfera in cuplu, zic eu), decat intr-o familie de homosexuali.

    Acuma sa vedem varianta in care copilul nu poate creste cu parintii naturali ca acestia au murit, au disparut, l-au abandonat(cel mai adesea) si trebuie dat spre adoptie, ca despre asta era vorba, cred.
    Crezi ca e mai bine pentru copil ca el sa creasca cu parinti adoptivi heterosexuali oricat de rai ar fi ei, in loc sa creasca intr-o familie de homosexuali, oricat de buni ar fi ei? Eu asta am inteles, corecteaza-ma daca gresesc.

    Varianta cu copilul cu parintii naturali buni n-o mai discutam ca e clara, cred.
    Varianta cu parintii naturali rai. Crezi ca e bine pentru un copil sa creasca cu mama alcoolica/drogata/bolnava psihic din cauza ca exista intre ei o legatura de sange/lapte/celule, etc?
    Nu mai departe de ieri am citit despre un caz in Florida, la Daytona Beach, unde o mama a intrat cu masina in ocean cu cei 3 copii minori, din care cel mai mic de 4 ani era atasat in scaun. Au fost salvati pentru ca copii au inceput sa strige dupa ajutor. Din fericire toti sunt teferi.

    Cat despre Platon si Aristotel, a trecut atata timp de atunci… :)
    Personal nu ma dau in vant dupa invatatura lui Platon, mai ales partea cu opozitia intre lumea “inteligibila”, cea cu frumusetea si binele si lumea “sensibila”, cea a jumatatii de adevar, a iluziei. Pentru c-ar trebui sa aruncam la cos toata creatia artistica a omului si sa ne intoarcem la “mitul cavernei”, ceea ce pe mine nu ma atrage. Cat despre frumusetea absoluta, stiu ca el o gasea doar in divinitate si nimic altceva n-o putea contine.

    Dealtfel unii sustin cum ca cristianismul a luat multe idei de la Platon si cea mai importanta ar fi cea despre respingerea corpului material al omului in raport cu spiritul.
    Si eu sunt alergica la divinitate bagata pe gat, din principiu. :)

  26. 26
    volent says:

    Doamnelor si domnilor,
    Io una vreau doar sa comentez cu privire la povestire. Mai intai sa multumesc . Nu am mai ras cu lacrimi de fo 3 ani. Si Sa-i explic Domnului Impricinat de ce nu i-a reusit Marea fuga:).
    Am copilarit cateva sate mai incolo de Afumati, si aveam ca loc de joaca linia ferata ce duce la Slobozia. Niciodata nu mergeam cum trebuie pe traversele alea. Daca paseam pe fiecare, trebuia sa fac pasul prea mic. daca paseam din doua in doua, era pasul prea mare. Cand am crescut am repetat faza insa nici cu pasul de om mare nu se potrivea dispunerea traverselor. Nu am inteles nici mica si nici mare, pana acum, de ce sunt puse la asa distanta inadecvata cu pasul omului. ( nu mia vorbesc de pietrele dintre tarveste cat sunt de colturoase). Abia acum dupa ce am citit asa povestire, am inteles. Sunt puse asa taman ca sa descurajeze Marile Fugi de Acasa:).

  27. 27

    Of, bine barem ca ma pricepe lumea… :)

Leave a Reply


9 + eight =

Subscribe without commenting