Calea Cadavrelor

 

malirv

 

Calea Cadavrelor începe pe North Col, la o altitudine de 7000 de metri, și se termină pe Vârful Everest, la 8848 de metri. Nu are borduri, nu e asfaltată, iar în preajma ei zac mai bine de 230 de alpiniști înghețați bocnă. Nu-i ia nimeni de acolo – cei ce se întorc pe propriile picioare, buimaci, amețiți, sfârșiți, degerați, cu creierele umflate, cu tromboze, înfometați, împuținați la trup – abia se pot căra pe ei înșiși, darămite să-și ridice morții lăsați în urmă.

Calea Cadavrelor… A deschis-o George Mallory, în 1921. Mallory absolvise Cambridge și fusese profesor în Surrey, unde-l avusese elev pe Robert Graves, scriitorul care ne-a lăsat Comitele Belizarie, Claudius Zeul și nenumărate poeme; și el se cățăra pe munte, că-l încurajase Mallory, la fel cum îl încurajase să scrie și să studieze istoria…

Graves n-a călcat, însă, pe Calea Cadavrelor. Norocul lui și-al tuturor. Fiecare cu misiunea sa.

Cei dintâi morți de pe Calea Cadavrelor, în număr de șapte, niște șerpași indieni numiți Dorje, Tupac, Norbu, Pasang, Pema, Sange și Temba, au pierit într-o avalanșă, în mai 1922, iar Mallory spunea că vina dezastrului era a lui și numai a lui: ”Sunt răspunzător de moartea acestor oameni”, îi scria soției, ”aș vrea să dau timpul înapoi, dar n-am cum s-o fac, nu mai am cum s-o fac…”

Drept pentru care, preț de doi ani, Mallory n-a mai luat în picioare Calea Cadavrelor. Dar, în călătoria pe care a făcut-o în America, un ziarist de la New York Times l-a întrebat așa:

– De ce vrei atât de mult să urci pe Everest?

Mallory i-a dat răspunsul pe care-l știm cu toții:

Because it`s there.

Mallory a spus asta, nu Hillary, așa că s-a întors pe North Col, în 1924. N-avea de ales, știți bine că n-avea de ales.

Sau nu știți?

Mă rog. Ați văzut fotografiile celor ce-l însoțeau pe Mallory? Le-ați văzut echipamentul?

Pg-14-Mount-Everest-1-bbc

Hanorace din gabardină, mănuși de lână, fulare groase, bocanci din piele cu vedere la gleznă și cu ținte bătute în tălpi… Obiele în loc de parazăpezi, tuburi grele de oxigen, căciuli de piele îmblănită, corturi de pânză… În tabăra de bază umblau când și când în sacouri și cămăși groase, nu le lipseau decât cravatele… Își strângeau hanoracele, în talie, cu cordoane cu catarame de oțel și purtau șapte rânduri de haine când porneau mai sus, tot mai sus, pe Calea Cadavrelor. Țineau în mână alpenstock-uri lungi, cu mânere din lemn, n-aveau colțari detașabili, încălțămintea n-avea talpă de vibram, n-aveau supe la plic, n-aveau energizante, n-aveau amfetamine, n-aveau elicoptere să-i ducă la spital, n-aveau GPS-uri sau telefoane mobile, nici măcar drumul până la poalele Everestului nu-l știau prea bine, nu cărau proviziile cu 4 × 4 (aveau, în schimb, iaci!), n-aveau nici măcar un prăpădit de wi-fi, ca să aibă ce înjura că nu se conectează suficient de repede; n-aveau ochelari heliomați, n-aveau Photoderm Max anti UV, n-aveau diuretice, n-aveau inhibitori de anhidrază carbonică pentru maladia de altitudine, n-aveau corzi și cordeline din materiale sintetice, ci șfară din cânepă groasă, nu se antrenaseră la peretele din sala de sport încălzită din oraș, nu făcuseră bodybuilding, nu făcuseră tae-bo, nu băgaseră bicicletă ergometrică sau cum s-o mai numi, nu-i sponsoriza Heineken și nici contracte futures nu angajaseră cu firmele de PR – inșii ăia care confundă sângele cu cerneala tipografică și știința cu sloganurile, fakerii ăia care încurcă marfa cu ambalajul…

Mureau de frig în sacourile alea ale lor, asta făceau, își înghițeau bucăți de mucoasă laringiană mortificată, degerată, orbeau, li se prăjea pielea, mureau de foame, li se prăbușea glicemia, proteinemia le cobora sub nivelul mării, iar ei n-aveau perfuzii la îndemână, că nu se inventaseră, făceau herpes de la soare și n-aveau Zovirax…

Dar nu s-au lăsat. Au pornit pe Calea Cadavrelor. Mallory și Irvine au luat-o în piept cei dintâi, Cambridge & Oxford, căci Sandy Irvine, student la Oxford, un mechanic wizzard de 22 de ani, campion en titre al concursului de canotaj academic Oxford vs. Cambridge, un blond zdravăn care imaginase giroscoape pentru stabilizarea avioanelor și mitraliere sincronizate cu palele elicelor – ei, bine, Sandy Irvine îl urma pe Mallory îndeaproape….

Cică îl chema și pe el Calea Cadavrelor.

Himalaya_annotated

Au urcat în pantalonașii ăia de golf strânși cu obiele, s-au dus sus, tot mai sus, au lăsat Ghețarul Rongbuk de Est pe mâna stângă, au privit din înalt, spre dreapta, către Vârful Changtse, s-au dus și mai sus, au privit spre sud, să vadă dacă nu-i pândește musonul (îi pândea!), și s-au întrebat: dacă murim? dacă ne lăsăm oasele pe aici? – dar ei, Mallory și Irvine, se apropiau de Acoperișul Lumii, erau pe Calea Cadavrelor, nu altundeva! În fața ochilor li se ridicau săritorile crestei nordice, una, două, trei, iar dincolo de ele, oh, da, se înfățișa Chomolungma, Sagarmatha, Everest, Zeița-mamă a Pământului… Nu-i așteptau sipete cu comori, nici elixire de viață veșnică și nici măcar niscaiva porții de mâncare suculentă, acolo nu era nimic, nimic, nimic – numai că într-acolo ducea Calea Cadavrelor, cea care pe atunci nu avea nici corzi de ghidaj și nici blocatoare, cea pe care nu erau decât ei doi, Oxford & Cambridge: mergi sau crapă, go, go, go, gemi și mergi, gemi și mergi!

Excelsior!

Se lăsa ceața. Era frig și începuse să bată vântul. Mallory și Irvine urcau, urcau, urcau. De jos, din tabăra 6, alpinistul lor de sprijin, Noel Odell, îi mai zări odată, printr-o gaură de pâclă:

„My eyes became fixed on one tiny black spot silhouetted on a small snow-crest beneath a rock-step in the ridge; the black spot moved. Another black spot became apparent and moved up the snow to join the other on the crest. The first then approached the great rock-step and shortly emerged at the top; the second did likewise. Then the whole fascinating vision vanished, enveloped in cloud once more.„ 

Era 8 iunie 1924, ora 12.50. Mallory avea fotografia soției în buzunar și pășea cu greu pe Calea Cadavrelor – dorea să lase fotografia pe vârf, așa-și promisese. Nu se gândea la nimic, nici măcar la prezicerea preotului budist de la mânăstirea Ronghpu, din vale: „O să fie cumplit, văd un om alb cu burta despicată, acolo, pe creste” – la nimic nu se gândea, n-ai cum să te gândești când faci un pas, și încă unul, după care iei o pauză și răsufli, și apoi mai faci un pas, și încă unul, și iar răsufli, ca să urci tot mai sus pe Calea Cadavrelor.

02

Și se afundară în pâclă. Pentru totdeauna.

Aveau să poarte numerele 10 și 11, pe lista cea lungă a celor căzuți pe Calea Cadavrelor, cea fără de castele la capăt, cea fără de odihnă, cea care ne face să ni se umezească palmele când ne gândim la ea, cea care ne ademenește și ne chinuie ori de câte ori îndrăznim s-o uităm. Mallory o deschisese, iar Irvine fusese atins de dulcele ei blestem încă de când hotărâse să-l însoțească.

Londra întreagă a jelit când a aflat de pierzanie. Străzile și bulevardele s-au umplut de oameni, Catedrala Saint Paul a gemut de lumea venită la slujba ținută în memoria celor doi înfrânți atât de aproape de țintă, atât de golași în gerul Căii Cadavrelor, cei doi înfrânți care continuau să urce, escaladând vijelii, săpând trepte în nori, cățărându-se sus, și mai sus, tot mai sus, spre nebuloase și andromede, spre praful stelar pe care încă îl caută, urcând, urcând, urcând, spre Big Bang se duc, fără să fie în stare să isprăvească nicicând cursa Oxford & Cambridge de pe Calea Cadavrelor.

 

 

14 Responses to “Calea Cadavrelor”

  1. 1
  2. 2

    Multumesc foarte mult. E visul meu neîmplinit. Respect -- tuturor alpinistilor care escaladează în liniște, departe de ochii tribunelor, respect!

  3. 3
    tapirul says:

    știi ceva? înainte să părăsesc berna m-am dus la magazinul ăla faimos al lor, Mammut, și m-am gândit la lucruri similare

  4. 4
    impricinatul says:

    @ tapirul:
    de mic mi se face pielea de găină când mă gândesc la oamenii ăștia.

  5. 5
    Bogdan L says:

    frumos.un articol interesant.

  6. 6

    @ smr:
    abia acum am citit poezia… Superbă! Longfellow… sincer, nu mă așteptam!

    @ Bogdan L -- bine ai venit pe aici! Of, eu am făcut ceva dezordine pe la tine, :)

  7. 7
    cora_ says:

    Acum purtam geci de polul nord si cand mergem cu metroiul. Am constatat ca am un fel de cip radio(habar nu am ce e de fapt) in geaca de “fuarte iarna”, sa ma gaseasca daca ma prinde avalansa. De ganduri. :)

    E drept ca uneori avem aici -29C cu vant si umezeala(care se simt cam la -35, 40C), dar totusi…

    ps- am dat si eu buzna la Bogdan L, fain test.

  8. 8

    @ cora_:
    Că purtăm noi geci de „fuarte iarnă” -- treacă-meargă…
    Ce mă impresionează peste măsură este ce echipament aveau Mallory & Irvine vs. echipamentul folosit în zilele noastre… Plus că pe Everest s-a ajuns la o înghesuială de zici că e rush hour :(
    Mda, am găsit și o piesă despre Mallory:

    http://www.youtube.com/watch?v=IraXaNpVKlQ

    ps -- testul de la cititorsf este fuarte marfă

  9. 9
    uglybadbear says:

    ce coincidenţă, docteur… tocmai citesc (şi) despre Mallory şi Irvine. în cartea lui Dan Simmons (he of Hyperion and The Terror fame) cea mai recentă, The Abominable. care e povestea spusă în detaliile cele mai mărunte a unei expediţii (apocrife) declanşată taman de aflarea veştii morţii lui Mallory & Irvine. am ajuns (către jumătatea cărţii) exact la momentul în care eroii pornesc de la tabara de bază,pe gheţarul Rongbuk. cred că ţi-ar fi pe plac cartea asta şi ţie.

  10. 10

    @ uglybadbear: Trebuie s-o citesc neaparat! Mersi de pont! Tocmai m-a reapucat obsesia montana…

  11. 11
    uglybadbear says:

    ci vezi-ţi mailul, docteur.

  12. 12

    @ uglybadbear:
    Mă simt… a-bo-mi-na-bil de bine!

  13. 13
    tapirul says:

    împricinatule, ai văzut filmul “Fața nordică” (Nordwand)? Despre tragedia din ’36, când au murit, pe Eiger, Toni Kurz, Andi Hinterstoisser, Edi Rainer și Willy Angerer.
    uite trailerul. recomand -- dar e sfâșietor

  14. 14

    Maitre, ma arunc pe el cat de repede pot!

Leave a Reply


five + = 10

Subscribe without commenting