Marele buf din Anvers

 

 

Era prin martie 1989. Eram pe chei la Anvers, era o după-amiază rece, nici cu soare, dar nici cu ploaie, nici cu nor, dar nici senin – era ca a doua zi după chef. Rămăsesem cam fără bani (fiind novice, mă bazam doar pe 1,55 dolari pe zi) și n-aveam poftă de nimic, mai bine să fi plecat naibii odată – cică trebuia să ne cărăm la Tripoli de Liban.

La un moment dat, aud pe cineva vorbind românește. Nu m-am mirat: la Anvers intra câte un cargou românesc pe zi, numai că glasul ăla… ei, bine, îl știam bine, bine de tot. Dau cu bunghiul pe chei, mă uit încoace, mă uit încolo și, eh, da, îl văd pe colegul Parigi, făcusem multe gărzi cu el. Ne lăsau spitalul pe mână în anii 80, chit că nu eram nici măcar intrați în specializare, dar n-aveau oameni suficienți. Politicienii români, comuniști, social-democrați, liberali, sunt toți o apă și-un pământ: nici pe atunci nu-i interesa că aveau prea puțini doctori în teatrele de operațiuni, și asta nu pentru că ei, politicienii, ar fi neapărat proști; ei silabisesc, ei își termină propozițiile, câteodată chiar și frazele, numai că dacă-i bagi în amănunte, le fierbe capul, trântesc ușile și se supără – ei sunt văcarii satului denumit România. Ca să pricepeți ce era prin spital pe vremea aia, când venea SRL-ul (adică Săptămâna Redusă de Lucru) dispăreau mai toți medicii bătrâni, că și-așa erau prea puțini, și ne lăsau pe noi, papagalii, să acoperim gărzile. Nu omoram lumea, plus că ne convenea: făceam meserie și ne dădeam mari că țineam în spate un spital ca CFR 2.

Acum, însă, spitalul CFR 2 era la dracu cu cărți, în cealaltă parte a Europei. Oare cum era vremea acasă, că nici măcar vântoasele de la noi nu semănau cu fronturile atmosferice plăpânde din Belgia? Poate că nu știți, dar pe vremea aia nu era nici telefonie mobilă, nici internet (s-a făcut o revoluție pe tema asta, nu?) așa că aveai toate motivele să te întrebi: oare ce mama dracului mai e pe acasă?

Îți răspundeai pe loc, însă, chit că n-aveai de unde afla ce și cum. Pe timpurile alea, acasă nu se întâmpla pur și simplu nimic, lumea doar stătea la coadă, se uita la televizoare închise și tremura de frig prin apartamente. Se înjura în barbă. Hainele erau cenușii sau maro. Mulți dintre-ai noștri umblau în niște pufoaice vătuite, kaki. Cică le reușise colectivizarea agriculturii.

– Parigi! strig.

– Fraaate!

Ne pupăm, ne îmbrățișăm, ce mai faci, dar tu, pe unde ai fost, un-te duci, na, chestii d-astea, marinărești. Ne uităm unul la altul, de sus până jos – în 1989 era o chestie să te întâlnești cu unul de-al tău prin străinătățuri, erai un ciumec, un bazat, un nomenclaturist în mic, un ăla care avea ce povesti.

– Ce facem, tată? Unde mergem?

Dacă ne-am fi întâlnit la București, ne-am fi explicat unul-altuia cum ne-am dus noi în ziua aia la gagici (50 de dolari un short time) sau cum am făcut un buf nemaipomenit pe ultima sută de metri, dar așa, fiind față în față, ne-am cărat la o nenorocită de Coca-Cola servită frumos, la pahar, cu o felie subțire de portocală pusă la dospit înăuntru. Era un flaps, pe bune, dar pentru niște români din 89, care nici peste Ci-Co nu prea dădeau pe acasă, ne-am simit minunat în jumătatea aia de oră – ne uitam unul la altul, satisfăcuți, ne rulam țigări în foiță Rizzla portocalie, beam Cola și ne uitam la niște inși în costume medievale care trăgeau la țintă cu arbaletele lângă catedrala cea mare din Anvers, Sfânta Fecioară îi zice parcă, e aproape de niște anticariate senzaționale. Văzusem și Mao tradus în flamandă, acolo.

Beam Cola, așadar. La femei nu prea trăgeam cu ochiul, că n-aveam la ce: occidentalele își merită chirurgia plastică, nu ca ale noastre sau ca alea de la Casablanca, marocance pursânge, de melting pot – englezoaicele erau niște albese pufoase, trebuia să ferești parchetul când vorbeau (altfel îl zgâriau), nemțoaicele aveau multe coșuri și erau șleampete rău, spanioloaicele ștergeau podeaua cu curul, belgiencele se spulberau ca făina și n-aveau saț – pe vremea aia, așa era, că nu se dăduse liber la lămpile de ultraviolete, iar casele de asigurări nu șpăguiau bani de silicoane. Sănătatea și bunăstarea nu deveniseră business, liniile low cost nu apăruseră, PR-ul era bun doar ca să-l trimiți la colț, după țigări, iar lumea muncea pe rupte, ehei, ce vremuri!

Prin urmare, doar ne-am uitat la ăia care trăgeau cu arbaletele. Ce dracu-i apucase? Oamenii din piață râdeau, ai naibii, și noi nu știam de ce, că altfel ziceai c-o freacă la rece. După o vreme ne-am plictisit de ei, dar nu era rău, nu, nu, deloc nu era rău să te plictisești într-o urbe ca Anvers, în plină lume croită de întreprinzătorii protestanți: etica muncii, imperii financiare clădite pe îndelete, inventică, respect, alea-alea. Până și la recolte ne spărgeau, cu tot cernoziomul nostru – văzusem niște plantații de porumb absurde, v-am mai povestit, unele în care știuleții creșteau unul lângă altul, militărește, ca peria, ai naibii, de puteai să lași o sacoșă plină ochi pe vârfurile lor și tot nu se scufunda. Fluctuat nec mergitur, cică asta e o lozincă faimoasă p-acolo, pe la ei…

Ei, și? Ne învață ei pe noi care-i treaba? Fugi, frate, d-aici!

– Știi ceva? mă întreabă Parigi deodată, că ne cam luase lâncezeala. A făcut unu la noi pe vapor un buf țapăn! Dă de băut. Hai și tu să-l bei!

Isprăvim Cola, sugem din felia de portocală și plecăm, ce să facem, ne întoarcem în port românește, adică pe jos. Lumina dintre vapoare și containere era la fel de infectă, mda, dar peisajele industriale sunt la fel de deprimante peste tot, că de-aia l-a și inventat lumea pe Bill Gates.

Și urcăm noi pe vapor. Scara se clătina. Din depărtare se auzeau macaralele – încă lucrau, descreierații, unde voiau să ajungă? Hm, vaporul lui Parigi… nu era la fel de mișto ca vaporul meu, dar eu avusesem pile – vaporul lui era mai jegos, mai friguros, ziceai că-l vopsiseră în verde mai închis, scârțâia mai al naibii. Mirosea a vaselină. Sunt sigur că n-aveau salam de Sibiu în cambuză – noi aveam, că eram piloși, te prinzi imediat, după miros, dacă un vapor socialist n-are salam de Sibiu în cambuză, chestia asta îi impregnează culoarele, vopselurile, perdeluțele de la hublouri, tot…

În sfârșit. Intrăm în cabina insului care dăduse tunul, îl văd: e așezat în capul unei mesuțe, e un ăla cu ochii beliți, e mustăcios, se sprijină pe mesuță în pumni, zici că-i Hitler aplecat peste hărți la Wolfsschanze, se uită în jur cu priviri lucitoare. Poartă un fel de clop în vârful creștetului, numai că are boruri mai largi, parcă-i șuan, al naibii.

– V-am făcut, bibicilor, îți vine să zici că ar zice, numai că omul nu scoate o vorbă. Știe că toată lumea simte ce-i în mintea lui.

Iar ăilalți, tot pe tăcutelea:

– Ne-ai făcut, coane, să-ți trăiască familia! Mai dă și tu, o vodcă! – asta din urmă o zic în clar, însă.

El le face cu ochiul, aruncând privirea peste umăr – ca să iei vodca trebuie să te apleci peste el și să salți sticla pusă bine, lângă perete. Șuanul face pe plictisitul, nu-i bagă pe ăilalți în seamă, îi lasă să se chinuie să ia vodca și n-are decât grija sticlei, să fie pusă frumos, la loc. Doar cu mine face excepție, că nu mă cunoaște.

– Baftă, îi zic. Ăsta da, buf!

– Am avut coaie, frate! Noroc, să nu mai vorbesc… Potriveala dracului…

Și-mi zice ce și cum. Cică nu făcea parte din echipajul ăsta, dar, cu o zi înainte de plecarea în voiaj, omologul lui de aici de pe vapor căzuse la pat, iar NAVROM-ul, mai ales că pe atunci exista, s-a grăbit să-i găsească un înlocuitor. L-au sunat pe mustăcios acasă, el a zis că da, ce să facă, și n-a întrebat decât:

– Unde pleacă vaporul?

Vaporul pleca la Abidjan.

Abidjan, rahat… Voiaj acum, în miez de iarnă, în mă-sa… Pica prost. El avea chef de altceva – ciutanii o tăiaseră de acasă, la video, iar el poftea să i-o pună, temeinic, nevesti-sii, chestie de înțeles la vaporeni, se grăbesc la treaba asta ceva de speriat. Mustață are o poză cu nevastă-sa și mi-o arată. Îl înțeleg.

Abidjan, fir-ar al naibii… N-avea cum să zică nu, dar plecarea în voiaj se pregătea din timp, nu așa, al ultimo minuto. Meseria de vaporean are chițibușul ei. Când pleci la drum (Cuba făcea excepție, dar acolo era doar un sex voyage) te grăbești să faci rost de dulăi, de verzitură, pagnos grupa mare – dolarul mergea cu o sută de lei la începutul lui 89, știți, nu?

De unde să facă rost, însă, omul nostru de bani? Era prea din scurt, dolarii nu se găseau la liber, unde mai pui că te băgau în extemporale dacă te citeau băieții cei înstelați, și câte și mai câte. Of, of, of – ce-i de făcut? Nu-și iartă nevasta, un quickie e oricând bine venit, dar o bagă în lucrări după aia: uite așa și așa, plec la dracu, în Africa, un voiaj de cacao, ce să fac, ce să facem? Drept pentru care se uită amândoi prin casă să vadă câți bani aveau la ciorap (n-aveau mai nimic, iar nevasta se jura că n-avea fonduri secrete), iau toți banii de coșniță și pleacă în oraș, să se orienteze, să cumpere naibii ceva.

Dar, ce dracu să cumpere? În 1989 nu găseai nici măcar plăcinte la plăcintărie, nici elastice, nici ciorapi flaușați la mercerie – nu găseai nimic! Până și Arafat era doar unul singur pe atunci, și pe-ăla îl chema Yasser, dar tot era prieten cu șeful ăl mare! În fine… Umblă cei doi ce umblă, o iau din magazin în magazin, peste tot doar galantare goale, tejghele peste care bătea vântul și vânzătoare înghețate de frig.

Intră și-n magazin la Tomis. Era beznă, se ciocneau de alți clienți, se uitau în dreapta și-n stânga până ce, brusc, omul își dă seama că are și el dumnezeiașul lui, unul mic de tot, un ăla care le suflă vaporenilor în cur când e să-i ia dracu.

Cu alte cuvinte, vede niște pijamale. Se uită la preț – mda, banii-i ajungeau pentru două bucăți. Le cumpără.

– De care pijamale? întreb.

– Cum de care? Din alea de n-ai curaj să le iei pe tine când te bagi lângă nevastă să i-o tragi! Pijamale de Brăila, frate! Din alea cărămizii, cu dungi albastre și verzi. Foarte bune pentru Abidjan!

Și pleacă el la drum cu pijamalele: Bosfor, Cap Matapan, Cap Bon, Gibraltar, și apoi, zuuuf! – în Atlantic, pe urmele lui Diego Cao, dar numai până la jumătate, adică până la Abidjan, Coasta de Fildeș.

Cică la Abidjan miroase la fel ca-n restul orașelor din Africa de Vest – a pește descompus plus citrice trezite. Mai au ei acolo un fel de praf roșu când nu e sezonul ploilor. Negrii, se știe, sunt visători – se uită la fructe îndelung înainte să-i apuce foamea. La nevoie fac comerț sau pescuiesc, se înveselesc ușor și mereu te întreabă ce mai faci. Cică și lor le e cald. Lor le plac albesele, dar și nouă ne plac negresele, așa că suntem chit.

Și coboară omul nostru de pe vapor cu pijamalele sub braț și o ia spre piață. În piață la ei, la fel ca la noi (pe atunci): gălăgie, mărfuri vechi, pungi de un leu n-aveau nici ei, blugi și alte alea erau doar sub tejghea – nah, sărăcie! Era o chestie OK, însă: femeile lor nu se sinchiseau să meargă topless și aveau sâni mișto.

– Dar nu le iau pe-ale noastre! zbieră mustăciosul.

Nu, nici pomeneală, erau toți de acord că nu ne luau nevestele, gagicile, logodnicele, prietenele, amantele, asistentele, șoferițele, tractoristele și tot ce altă nație de femeie mai aveam noi: arhitecte, doctorițe, vidanjoare… Așa că am mai rupt gâtul la o sticlă de votcă.

– Hăăăăăăăăi!

Bâldâbâc! A naibii vodcă! Ziceai că-i vietnameză – mai gălbioară, mai dulceagă, de parc-o amestecaseră cu lac de unghii sau cu ceară de parchet. Dar era moca și n-am comentat. Aveam eu să aflu povestea ei. Până atunci, însă, șuanul își reluă povestea lui: cică găsise un negru care făcuse ochii mari când văzuse pijamalele, pe negrul ăla îl văzuseră alții de-ai lui, așa că, în scurt timp, românul a pus de-o licitație în piața de la Abidjan. Wall Street pe bani peșin, în paștele mă-sii!

Și a vândut pijamalele! Băștinașii țineau la pijamalele românești! Le iubeau, le bârfeau la fel cum bârfeam noi blugii, le călcau și le scoteau afară la zile festive, pe post de tuxedo – la nunți, la botezuri, la furturi din case pricopsite, și duminicile, când ieșeau cu familia la vânătoare de hipopotami.

Acu, ce să facă mustăciosul cu banii locali, cu piaștrii, sau rublele alea de Abidjan? Erau la fel de tari ca mălaiul românesc, nu erau bune decât să iei conserve de pește oceanic… Românașul nu se grăbi, însă. În primul rând, trebuia să se însemneze unde aveau să plece din văgăuna aia – aveau să se care în Brasil, cea plină de femei frumoase și de shemale mirifici? (Ăștia din urmă fac bine, cică, la stenoza rectală.) Sau o să dea colțul Africii, spre India cea nemăsurat de mănoasă și plină de cuișoare, ghimbir, vaci și câini morți de foame? Ah, Gangele la Brahmaputra…

Ei, bine, s-au cărat în Dánemarca, pronunțat chiar așa, cu accent pe prima silabă – așa zic vaporenii, nu-ș cine i-o fi învățat. Drept pentru care mustață a cumpărat multă artă neagră, multă-multă de tot, iar norocul lui a fost că nu eram noi, românii, singurii care puneam botul la kitsch, chit că povestea avea loc în consumerismul timpuriu. Prin urmare, omul nostru, șuanul nostru uMpic basedowian, duse marfa (luptătoare nervoase din lemn de mahon, arcași schilozi din abanos, elefanți șașii din fildeș, maimuțe de santal etc.), duse marfa, așadar, într-o țară potolită, rece, plină de blonzi tăcuți, degrabă doritori de chilipiruri lipsite de gust, cu condiția ca acestea să aibă o patină exotică, ceva… Mda. Ducea marfa în țara lui Niels Bohr și-a lui Hans Christian, în peninsula disputată de nemți, scandinavi și danezi înșiși – pe pămânciorul ăla cu castele mici, cu o lege a moștenirii cam de stânga, cu ploi angro și cu micuța sirenă, teritoriul ăla care l-a găzduit și pe Céline, cam asta e Dánemarca…

Acolo ducea mustață statuile!

Danezii le-au cumpărat cât ai zice pește. Dăduseră ochii peste cap la vederea lor, se extaziaseră, hârâiseră și strănutaseră pe daneză, după care dăduseră cu banii în român! Cică era o curățenie p-acolo de lingeai asfaltul și alta nu! Vitrinele luceau, în Copenhaga era un frig îngrozitor, zilele erau chiar mai lungi decât aici, la Anvers, iar mustață (hoțomanul!) dispunea deja de coroane daneze – pe bune că așa se cheamă moneda locală.

Nu prea aveai ce face cu ele, cu coroanele adică – viața era scumpă, berea de neatins, femeile prea cu fumuri, așa că omul nostru iar s-a pus pe așteptat: unde mergem de-aici? întreba el toată ziua bunăziua.

Când a aflat că portul următor era Anvers, a sărit în sus de bucurie, căci fraierii ăștia de belgieni dau totul mai ieftin decât la Copenhaga, mai puțin vodca, frate, care costă ceva de speriat, în timp ce danezii ăia tocmai pofteau să se descotorosească de niște lăzi de carton, pline cu licoarea aia ce aducea cu o vodcă nord-coreeană de gard.

Și mustață a luat două lădițe, pe care le-a adus tiptil la Anvers. Le-a trântit unde știa el mai bine (la un evreu gras care vorbea românește, unul care cumpăra bancnote de o sută și vindea electronice) și a scos pe ele bani suficienți cât să-și ia un video din ăla mic, de garsonieră. Un video, nu-ș dacă mai țineți minte, îți dădea brandul de casă. Un video și 8 – 9 casete, cu filme diverse, din care nu trebuia să lipsească un pornet pour les connaisseurs. Ce ani! Casetele video au fost școala democrației noastre – din ele am învățat noi ce înseamnă Occidentul de neuitat: culturiști care mergeau cu 200 la oră pe sens interzis, bătăuși care-și luau soarta în mână și care puneau bombe în bănci, inși care nu țineau cont de disciplină, băieți adevărați, care-și luau șefii la refec oricând pofteau și care culmea, scăpau basma curată după toate astea, femei care se regulau pe rupte, ah, libertatea era i-ne-ga-la-bi-lă, Occidentul era minunat, nici nu trebuia să muncești, era suficient să înjuri și să nu dai bunăziua! Hopaaa, Hollywood, Hollywood, așteaptă-mă că viu acu!

Video, deci!

– Uite-l! mi-l arătă mustață, mândru, și-l scoate de sub mesuță – era Sharp sau Akai, ceva. Face patruj de mii acasă! M-a costat două pijamale, iar tu bei acu moca din vodca pusă deoparte după ce i-am vândut suratele! O să iau și niște casete-masete, cre-că d-alea mai porcoase, o să iau și-uMpic de cafea-mafea, țigări-migări – pân-la urmă, m-am scos și cu voiajul ăsta!

Ăi din jur se cam puseră pe tușit. Mustăciosul se propti din nou în pumni și-i privi, sticlos:

– Mai vreți, mă, vodcă?

Mai vroiau, mai vroiau, măcar vodca să i-o bea, al naibii!

Eu m-am oprit – băutura îmi rașcheta gâtlejul, îmi lua smalțul de pe dinți, cre-că era făcută și cu ceva pastă de dinți. Ce fraieri, belgienii! Dăduseră bani grei pe antigelul ăsta, doar ca să se laude acasă și la prieteni că ce gheșeft au făcut ei. Așa s-au umplut de pedofili, la pariu! Dutrou, Letrou, cum naiba îl chema, atunci a fost plămădit!

M-am uitat la aparatul video. Frumos mai era… Era mic, gingaș, îl treceai ușor prin vamă, nici șpăgile n-aveau să fie prea mari. Puteai să-l bagi în lada cu scule, la o adică. Aveam să trăiesc chestii din astea mult mai serioase, la Poarta 1, în port… Aveam să aducem (am calculat!) cu altă ocazie 2,4 tone numai de cafea! Portul era o mare gură nesățioasă, adăpa o țară întreagă cu țigări și electrocasnice, românul trăia visul occidental de contrabandă, vaporenii trăgeau din greu pentru asta, se abțineau de la mâncare, de la câte beri puteau ei să ducă pe bune, de la femeile din vitrinele nordice – se abțineau de la prea multe chestii, habar n-aveți, m-am certat și cu niște băieți care pășteau prin televizoarele patriei pe tema asta, că cică ei, vaporenii, nu plătiseră impozit, că încălcaseră legea, că făcuseră venituri ilicite – dar voi ce kilu meu ați fumat înainte de 89? Ce cafea beați și ce blugi le duceați la copii, nătărăilor, flașnetarilor, cioflingari amorțiți pe sticlă ce sunteți?

În fine. Atunci, pe vaporul cel urât, pe vaporul ăla de fraieri lipsiți de pile din dana de la Anvers – atunci, așadar, m-am ridicat și m-am cărat înapoi la mine, pe vaporul meu plin de piloși; mi se făcuse foame și-aveam chef de un ou ochi, proștii ăștia de pe vaporul lui Parigi nici ouă n-aveau.

Le-am povestit băieților ce tun dăduse mustăciosul.

– Pfuai, fir-ar el al dracu! se enervă un amic. Am niște matrafox, l-am făcut aseară cu niște tablete de Calciu Sandoz, hai că te cinstesc și tu-mi povestești ce tun a tras mustață! Un video, zici?! Pe două pijamale?! Și noi ce mama dracu facem acu? Ne facem de râs, dacă ne ducem așa de chiori acasă…

Dar nu ne-am făcut nici noi de râs. De la Anvers, de la diamante șlefuite cu șpil, ne-am dus tocmai la Tripoli de Liban, patria mașinilor bușite, a mortierelor de noapte și a țigărilor ieftine, dar povestea asta v-am spus-o deja. Iar buful meu din voiajul ăla a fost o pereche de ginși verzi second hand, pe care i-am și pătat la Tripoli în radă – i-am pătat cu cerneală de calmar.

 

24 Responses to “Marele buf din Anvers”

  1. 1

    Domnule, te rog frumos, pune toate poveştile astea într-o carte, că prea sînt frumoase şi bine spuse. Am să fiu primul la coadă ca s-o cumpăr. :)

  2. 2
    Dragos B says:

    @FP: :) Băi române, nu te băga în faţă, stai civilizat la coadă! Şi să se dea câte una, să ajungă la toată lumea! :)

  3. 3
    dush says:

    uoff..asa dor de duca ma apuca in momentul in care citesc aventuri de pe vapor :) si de aici si d-ale dr-lui Sendroiu… Si spune bine cititorul de mai sus! Cu carte sa fie!

  4. 4

    sunteti cam draguti, ce sa spun. noroc ca displayul nu roseste.

  5. 5
    Lascaris says:

    La multi ani. Vad o povestioara tare interesanta. In noaptea asta imi fac timp sa o citesc.

  6. 6
    Viorica says:

    Uite-asa se dovedeste ca pamantul e rotund…am inceput sa citesc blogul lu’ matale cand scriai despre celalalt buf, si dupa multe ocolisuri am ajuns tot la buf…
    Dar sunt sigura ca o sa fie inca mult de calatorit…
    Multe carti mai asteapta la rand…ce se intampla cu Canta? Dar cu Yovic? Scuze ca acum, mai din scurt, imi mai amintesc doar de Epideemia…
    Face bookul asta e un hot…E drept ca m-am orientat peste mari si tari, si citesc, cu ajutorul masinilor de tradus, poezii si carti de calatorie in coreeana (vai de capul meu, ca tare grea mi se mai pare limba asta, noroc cu engleza, pe care o folosesc ca mediator) dar uite ca intr-o zi ca asta mi se face dor de vremea bloggeritului.

    Mult spor si succes la editarea de carti Impricinatei mici, Letitia.

  7. 7

    @ Viorica: ohooo, de când nu ne-am mai văzut… bine ai revenit! multumesc pentru urari, ii transmit Letitiei toate cele!

  8. 8
    mosu says:

    :) eu tot asteptam sa scoti ceva de sub maneca; ca prea plutea ceva in votca aia; ma gandeam ca e ceva tarie de pufoaica de pe la noi ajunsa cine stie cum peste mari si tari cu trademark chivernisit…
    an bun sa ai si sa-ti mearga toate cum iti doresti!

  9. 9
    Malko says:

    La multi ani! Cat mai multe povestiri/amintiri in 2014!

  10. 10
    Blegoo says:

    Să cităm, pentru heternitate:
    “…în Dánemarca, pronunțat chiar așa, cu accent pe prima silabă…”
    Normal că e pă prima, că devine dă la: “Dă-ne marca!”
    Unde marca… da’ ce să mai pierz io vremea acilea între ‘telectuali… să esplic esplicabilu’…

    Acuma… serios.

    Dacă în loc dă vapor era o navă cozmică… ieșea un saifai dă toată plăcerea, zic io.
    Oricum, io așa am citit… ceva undeva cu țigani, în cosmoportu’ dîn Sirius, alea.
    Contrabandă dă mămăligă, gen.

  11. 11

    La multi ani, Malko, bine ai revenit, lol!

    Mon șer Blegu, saifai-maifai, aia e, cu memeligă și muștar, mda.

  12. 12
    Blegoo says:

    BLEGOO (bosumflat): “Io așa ham citit… nu trebe să faceți mișto dă mine…”

  13. 13
    Dragos B says:

    Blegoo a zis:
    Dacă în loc dă vapor era o navă cozmică… ieșea un saifai dă toată plăcerea, zic io.

    S-a scris deja. “Veac nou” era satelitul. “Bourul” era nava. In “Odi sp 2084″ era si ceva cu contrabanda.

    :)

  14. 14
    Dragos B says:

    :)
    — Doriţi cazare, masă, saună, masaj, deparazitare? — se
    interesăomuleţul. Ori mai bine un tur prin staţiune, cu un popas la
    Muzeul Feminităţii? Sau o vizităla…
    — Nişte „Pepsi” am dori — zise comandantul Felix. Avem şi
    sticle.
    :)

    http://forum.portal.edu.ro/index.php?act=Attach&type=post&id=2224595

    — Dar n-aţi luat contact cu nimeni pânăacum, săîntrebaţi, să
    văinteresaţi poate l-a văzut cineva? — întrebăGetta 2.
    — Cu cine? — făcu Felix S 23. E sezon de vară, spaţiul e
    pustiu, sunt toţi plecaţi la băi, pe Jupiter.
    — Poate cădac-am încerca la omuleţii verzi… — zise şovăitor
    Dromiket 4. Pe la ei trece multălume.
    – Ce săcăutăm acolo? — spuse Felix S 23. Cu diurna noastră
    abia dacăputem plăti intrarea.
    — Cine-s omuleţii ăştia verzi? — se interesăGetta 2.
    — Nişte parveniţi — răspunse comandantul Felix S 23, Au o
    staţie interplanetară cu chestii de-alea, restaurante, baruri, ruletă,
    orăşelul femeilor, talciocuri, jocuri mecanice, PECO, tot soiul de
    prostii. Le-a explodat sistemul solar şi de atunci s-au mutat pe staţia
    asta care umblă prin cosmos. Stau în imponderabilitate ca să nu
    plăteascătaxa de gravitaţie. Într-o vreme făceau trafic de unde radio,
    dar i-au prins neptunienii şi le-au distrus staţiile. Ne înnebuniseră şi
    pe noi cu tot felul de semnale radio, crezusem atunci cădescoperim
    vreo nouăcivilizaţie, dar, când le-am descifrat mesajele, am afla că
    ne întrebau dacănu vrem blugi mai ieftini.
    — Interesant! — zise Getta 2. Şi de ce nu mergem la ei?
    — E scump — răspunse comandantul Felix S 23. Percep o
    taxă de imponderabilitate, ca să contrabalanseze taxa noastră de
    gravitaţie.

    – Seamănăcu Saturn! — zise Getta 2, ce-şi pusese o superbă
    rochie de searăcroităla spate în aşa fel încât permitea săse observe
    o părticicădin frumosul ei tablou de comandă.
    — Seamănă— răspunse comandantul Felix S 23 —, dar la ei
    inelul e artificial, pentru reclame.
    Într-adevăr, apropiindu-se mai mult, văzurăcăinelul luminos
    se rotea întruna formând cuvinte luminoase, în toate culorile:
    „Cinzano”, „Toyota”, „Krepkaya”, ,,Marlboro”, „Boicil”. „Adidas”,
    „Women”, „Courvoisier”, „Metaxa”, „Rombac”, „Coca-Cola”,
    „Matra-Simca”, „Tzuica”.
    — Ăştia au de toate — mormăi comandantul Felix aranjându-şi acul cravatei.
    Nici n-apucară bine să se lase pe marea platformă din faţa
    staţiei, unde scria cu litere uriaşe în vreo douăzeci de. limbi cuvântul
    „Welcome”, că lângă navă apăru un omuleţ verde îmbrăcat în frac
    negru, frecându-şi surâzător mâinile. Aruncă o privire scurtă spre
    indicativul navei, apoi spuse într-o limbăperfectă:
    — Fiţi bineveniţi pe plaiurile noastre!
    — Să trăieşti — mormăi Felix S 23, coborând treptele
    „Bourului” împreunăcu Getta 2. Dupăei coborî Dromiket 4, iar apoi
    Stejeran 1, care închise bine uşa navei cu yala.
    — Doriţi cazare, masă, saună, masaj, deparazitare? — se
    interesăomuleţul. Ori mai bine un tur prin staţiune, cu un popas la
    Muzeul Feminităţii? Sau o vizităla…
    — Nişte „Pepsi” am dori — zise comandantul Felix. Avem şi
    sticle.

    Întâmplător, stând acum la bar şi bând o
    cafea, m-am răsucit cu captatorul în direcţia dumneavoastră. Ia
    ascultaţi!
    Marţianul apăsă pe piept, în dreptul sternului, un buton şi-l
    auzirăcu uimire pe comandantul Felix S 23 zicând: „Al meu, cădoar
    n-o fi al lui tata! De ce credeţi voi căam primit misiunea asta? Eu lam făcut, eu îl omor! Numai să-l găsim!”
    — Măi săfie! — se cruci Felix S 23. Şi dumneata nu lucrezi
    nicăieri?
    — Am lucrat, dar acum nu mai lucrez — răspunse marţianul.
    Dupăcum probabil ştiţi, noi, marţienii, am avut un institut specializat
    în aceste probleme, „Institutul de interceptare cosmică”. Poziţia
    relativ favorabilăîn acest sens a planetei, solul arid, absenţa apei şi
    lipsa unor tradiţii culturale înaintate ne-au făcut săne canalizăm pe
    informaţii.
    – Parcăam auzit de institutul ăsta — spuse Felix. Dar de ce nu
    mai lucrezi acolo?
    – Eram plătit mizerabil şi-n plus de asta ce interceptam nu
    merita osteneala. Nici nu ştiţi câte prostii se lanseazăîn cosmos! Eu
    răspundeam de planeta Venus. Ei bine, la ăştia din 4213 mesaje pe
    oră, câte transmiteau, 3904 erau de dragoste. Şi au un limbaj! Aşa că
    mi-am dat demisia, am plecat şi-acum lucrez pe cont propriu.
    — Bun — zise Felix S 23, înţeleg. Eşti un fel de detectiv
    particular.
    — Cam aşa ceva – răspunse marţianul. Câştig şi eu cinstit o
    pâine.
    — Treaba dumitale. Fiecare cu pâinea lui. Dar despre „Veac
    Nou” ce ştii?
    — Dar dumneavoastrăce daţi? – surâse marţianul.
    — Bei ceva? — întrebăFelix S 23.
    – Nu, nu beau. Dacă beau, m ă bruiez, îmi stric lungimea de
    undă.
    — Păi, ce să-ţi dăm? Ce ştii despre „Veac Nou”?
    — Ştiu direcţia în care a luat-o — răspunse marţianul.
    — Şi cât ceri pentru direcţie?
    — Să ştiţi căvând cam scump. Am aparaturăultrafină, trebuie
    s-o întreţin cu ceva — zise marţianul.
    — Bine, omule, spune ce şi-cât vrei! — se enervăFelix.
    46
    — Vreau patru lăzi cu „Gerovital” — spuse marţianul.
    — I-auzi! — făcu comandantul. Păi ce crezi, băiete, căla noi
    „Gerovitalul” creste pe garduri?
    — Sub patru lăzi nu scad — răspunse marţianul. Am familie
    grea, o mamăbătrână, reformată, o soţie în vârstă, n-am ce face. Ori
    patru lăzi, ori nimic:
    — E, ce zici, Dromiket — se întoarse comandantul spre pilot
    — avem noi patru lăzi?
    – Vreo trei s-ar mai găsi — zise Dromiket 4. „Apilarnil” nu
    vrei?
    — Nu — răspunse marţianul. „Apilarnil” am.
    http://forum.portal.edu.ro/index.php?act=Attach&type=post&id=2224595

  15. 15
    Blegoo says:

    @ Dragos B:
    Dragoș… toate-s vechi și nouă toate; toată lumea f•te. Chestia e cum.
    (pardon, scuzați bonsoar la doamne și don’șoare nevinovate”

  16. 16
    Blegoo says:

    @ Dragos B:
    Asta-i la mijto?
    Gen… dat peste bot la blegi maidanezi?
    Cu paru’ băh?
    Bine, băh…

  17. 17
  18. 18

    nu știi ce foame ne era, mulli!

  19. 19

    @ Dragos B:
    ăsta e un clasic, îl țin minte (pe autor) de prin 87, gen. avea sânge în trotinetă.

  20. 20
    mulliganoglu says:

    Impricinatule, poezia se hraneste cu foame

    macar ai ce povesti. aventurile pe burta plina nu-s prea interesante, neh?

  21. 21

    @ mulliganoglu:
    daca nu esti interesant, esti decadent. pot sa iasa chestii misto si asa.

  22. 22
    mulliganoglu says:

    foamea e baza poeziei (am eu un fix cu asta)

  23. 23
    impricinatul says:

    o sa caut poeziile scrise de africanii subnutriti. :)
    in clipa asta nu-mi vine in minte decat Leopold Senghor -- numai ca el nu era subnutrit.

  24. 24
    mulliganoglu says:

    io n-am zis ca toti fomistii sunt poeti :)

Leave a Reply


6 + = fourteen

Subscribe without commenting