APRILIE ´90 – DEMONSTRAŢIE!

 

 

Pe vremea aceea nu se auzise nici de Putin, nici de Steve Jobs, nici de Lehmann Brothers… Era aprilie ’90, iar noi abia ieşisem din epoca lui Patrocle cel crunt, trezindu-ne în ceva ce ni se părea a fi capitalism, numai că, cinstit şi lăutăreşte, un nume mai corect ar fi fost: electronicul timpuriu. În timp, o să pricepem cu toţii în ce fel de epocă păşisem. Acum, pentru uzul povestirii noastre însă, e suficient să amintesc că pe atunci, în Bucureşti nu prea erau reclame, că pe bulevardele din centru circulau numai Dacii, că încă aveam piatră cubică pe Aviatorilor şi că oraşul (ah!) era în fierbere: nu trecea nici o zi fără demonstraţii.

Ei, şi iată că într-o zi din aceea aterizează la mine un amic timişorean. Omul, psihiatru. În plus, era şi cam ţărănist – un ţărănist nedus la biserică, degrabă vărsătoriu de cuvinte şi scandalagiu cu parapon. Într-o după-amiază, auzim noi de o mare demonstraţie a feseneului pe undeva pe lângă Herăstrău, pe unde a tronat preţ de câţiva ani Nasturele lui Charles de Gaulle. Pe vremea aceea, piaţa cu pricina se numea Piaţa Aviatorilor şi nu prea avea gropi, iar partizanii lui Ilici îşi ziseseră că locul era taman bun ca să exerseze vocalize, să arate publicului călător ce tari erau, că aveau opinii şi că nu doar dreapta scotea lumea în stradă.

Prietenul meu, psihiatrul, zice:

– Ce-ahr fi, doumnule, să dăm o hraită pe acoulo?

– Frate, dă-i naibii… Sunt fesenişti… Ce treabă avem noi cu ei?

– Păi, toucmai de aia. La Timişoahra, feseniştii n-au cuhraj să zică nici câhr. Poftesc să le văd feţele, doumnule.

În fine, ne hotărâm noi să mergem, nevasta prietenului insistă să fim cuminţi, să alea-alea şi, uite că ne cărăm. Ajugem noi cu metroul la televiziune, ieşim în piaţă şi acolo, ce să vezi: ciopor de lume! Era cald, se apropia de asfinţit. Într-o parte a pieţei, mai spre intrarea în Herăstrău, feseniştii ridicaseră o tribună (parcă-mi amintesc că era învelită într-un fel de foietaj albastru) şi se produceau, rând pe rând, la microfon. Vorbeau ca proştii, pe bune – erau plicticoşi, chemau la luptă, înfierau, hăhăiau de-ţi venea să borăşti, ştiţi reţeta.

– Iote ce dăştepţi sunt, îi zic amicului. Acu’, că i-ai văzut, hai acasă, că am pus un vin bun la rece şi…

– No, io zic să maai stăm. Nu înţeleg nimic din ce spun ăştia, în Dum-ne-zeu la mu-ma lohr…

– Nici n-o să înţelegi. Hai, că ne aşteaptă acasă o friptură cu sos de cimbru.

– Lasă-mă, doomnule, cu cimbhrul matale… Iahrtă-mă, eu poftesc să în-ţeleg ce vohr oamenii ăştia. Vhreaau să intru cu ei în vohrbă.

Şi, nici una nici două, o ia psihiatrul nostru spre lumetul din piaţă. Eu, după el, bombănind. Ne băgăm printre demonstranţi şi, până să-mi dau seama ce şi cum, ne trezim la doi paşi de tribună. Un tip dădea din gură la microfon. Era un descreierat cu cămaşa pe-afară, descheiat la guler, cu pantaloni cu vedere la gleznă, cu pantofi maro şi cu ciorapi albi. Tocmai vorbea despre Petre Mihai Băcanu, un hoţ şi-un bişniţar de maşini, şi de Ana Blandiana, vândută cu trup, suflet şi tot ce mai avea, intereselor maghiare. Ăia în jur chirăiau de plăcere, descreieratul stropea cu salivă, lumea se încingea. Mă uit în jur: demonstranţii erau tunşi, femeile lor erau grase şi şleampete, bărbaţii erau neraşi şi roşii la faţă, în general nu prea aveau dinţi în gură şi rânjeau extrem de uşor.

– Priviţi pe mâna cărui blestemat de agent maghiar a ajuns ziarul nostru, România Liberă…! – urla dizeuzul. Îl beliţi?

– Îl beliiim!

– Toat-te currvele s-au luat de scris poiezii, se ambala ăla de-i fluturau ciorapii. O beliţi, băăăăî?

– O belim, o beliiiim!

Începuseră să tropăie, ai naibii. Tropăiau şi chiuiau, erau fericiţi nevoie mare. Noi doi, ca proştii, nici nu tropăiam, nici nu chiuiam. Ăia se însemnează că printre ei sunt doi tâNpiţi care le încurcă ghişeftul şi-ncep să ne privească cam prea lung. Se face uMpic de loc în jurul nostru, câţiva se uită cruciş, unii murmură…

– Da’ de faraonu’ ăla-mbălsămat de la peneţeu, ce ziceţi, băăăî? Ajunge metalurgia ţării pe mâna la nepoţii lui, băăăîîî… Îl beliţi?

– Îl belim! Îl beliiiim!

– Scuuze, se bagă amicul psihiatru în vorbă cu un ins campestru care zdupăia lângă noi. Ce se pethrece, domnule dhragă?

Ăla încremeneşte. Ne priveşte lung şi nu ştie ce să facă. Parcă ne-ar fute în cur, parcă ne-ar răspunde frumos, da’ nu e încă sigur pe el. Ne ia pe departe:

– Cum adică, ce se-ntâmplă? Tre’ să-i terminăm odat’ pe băşinoşii ăştia… – Auzind un îndemn de la microfon, însă, ne lasă baltă şi se apucă să urle: Îi beliiim, îi beliiiim!

– Dahr, iehrtaţi-mă că vă înthreb, reia psihiatrul, potolit, ce doamne iahrtă-mă a făcut Ana Blandiana de vhreţi s-o beliţi?

Ăla amuţeşte. Se uită în jur, se uită la amicul meu – ăsta zâmbeşte serafic, nevinovat, plus că-l ajută şi fizicul: e blonduţ, are mustaţă, are un chip serios şi vorbeşte cu accent transcarpatic. Zici că s-a rătăcit.

– I-auziţi la omul ăsta, face campestrul, cică ce-a făcut Ana Blandiana de vrem s-o belim, hă, hă!

– Hă, hă, hă, încep cei din jur.

– Păi, i-o curvă, domne!

– Are dolari şi-n chiloţi!

– Scârţa-scârţa pe hârtie, proasta dracu’!

– Păi, reia amicul, şi chredeţi, dhragă domnilor, că pentru atâta luchru mehrită s-o beliiţi? Ce-a făcut dânsa, de faapt?

Ăia încep să-şi dea coate. Ia-uite, băh, ce fraieri sunt, habar n-au ce-a făcut Blandiana! Currva! Proasta! Cică poietă – păi se compară iea cu Păunescu? Iar unul, mai dibaci:

– Băh, păi voi n-aţi auzit că Blandiana e pretenă cu Băcanu?

– Ah, se miră amicul, dar doumnul Băcanu, fie-mi iehrtat, dânsul ce-a făcut de vhreţi să-l beliţi?

– E porc, domne, porc! Porc! Scrie numa’ minciuni despre domnu’ Iliescu! Mai e şi bişniţar!

– Bişniţar, domne, bişniţar, ce dracu, n-aţi auzit?

Instantaneu, vocile celor din jur se agregă într-un strigăt nou:

– Biş-ni-ţa-ruuu, biş-ni-ţa-ruuu!

– Băcanu bişniţaaa-ru, Băcanu bişniţaaa-ru!

Se apucă ei să urle cu nesaţ, se înverzesc la faţă, până ce, deodată, apare un ins mai aranjat, unu’ cu rufe puse în ordine pe el, mai tuns şi cu privire mai aprigă.

– Băh! Ce mama dracului faceţi voi, băh, aici?

– Hă, hă, hă! Uite, şefu’, ăştia doi habar n-are ce-a făcut currrva şi cu bişniţarrru!

– Care, băh?

– Uite, ăştia doi!

– Voi, mă? Păi, voi, ce ziare citiţi? – se apropie el de noi. N-aţi luat Dimineaţa de azi-dimineaţă, c-acolo scrie tot?

– Dimineaţa?! – se holbează psihiatrul. Dahr ce fel de ziahr e Dimineaţa, dacă nuu vă e cu soupăhrare?

– Cum adică? – se blochează barosanul. E ziarul nostru… ăăă, adică e ziarul feseneului!

– Ia-uite, băh, la ăştia, habar n-au de ziarul Dimineaţa! – se amuză lumea. Băh, voi de unde sunteţi, băh?

– Eu suunt de la Timişoahra, face prietenul. Tu ai auzit, coumva, de ziaahrul ăsta, Dimineaţa? – se uită el la mine, nevinovat.

Simt că mă trec apele. Dau să zic ceva de vinul de acasă, de friptura în sos de cimbru… Dar barosanul:

– Timişoara, băh? Timişoara?! Băh, păi voi sunteţi din gaşca ailantă!

– Care e gaaşca cealaltă, dacă nu vă supăhraţi?

Între timp, se dusese naibii corul, lumea începuse să se întrebe ce se întâmplă, până şi dizeuzul amuţise şi se uita spre noi. Era nasol, pe bune că era nasol.

– Băh, da’ proşti sunteţi, se inervează barosanul, privindu-şi acoliţii din jur, păi voi nu vedeţi că ăştia doi au venit ca să ne strice nouă treaba aici?

– Despre ce threaabă voohrbiţi? Eu văd aici niişte cetăţeni caahre îşi manifestă dreptul la liibehră exphrimare şi…

– Hait! – face ăla cu care vorbisem primul. Păi ăştia vorbeşte ca dujmanii lu’ dom’ Iliescu! Ia ieşiţi, mă, dintre noi, că acu’ vă altoim…

– Daahr noi nuu suntem duşmanii nimănui, se apără psihiatrul. Threceam pe aici şi, văzând lumea asta adunaată, ne-am înthrebat…

– Băăă, iote la ei, se-ntreabă, sigur sunt de-ai lui Coposu…

– Ia! Băh, blondule, ia leagă tu căţeaua că vă carotăm p-amândoi acu’, pă loc! – face barosanul. Au vrut să ne infiltreze, fraţilor! Ăştia doi au vrut să ne strice mitingul!

– Iehrtaţi-mă, cum adică, să vă infilthrăm?

– Căraţi-vă, băh, d-aci! Iete la ei, mai fac şi mişto! Căraţi-vă! Marş la ai voştri!

– Siincehr, douhream să…

– Căraţi-vă, băh, că vă ia mama dracului! Ţi-ai dracu’… Huo! Muie! Marş la căcat!

Ne cărăm. Ne cam îmbrâncesc ăia, dar să nu mă plâng: nu ne-am ales decât cu ceva ghionturi şi câţiva scuipaţi. Până la urmă, scăpăm vii şi nevătămaţi şi ne îndreptăm spre gura de metrou.

– Băi, cutare, zic, ne-am făcut de cacao! Uite ce ne-am murdărit, mă uit, plin de silă, spre cămaşa plină de salivă fesenistă.

– Zi mehrsii că n-au dat cu noi de pămâânt, îi joacă ochii în cap psihiatrului. E hrevoluuţie, ce vhroiai?

– Eu vroiam să ne ducem acasă, să bem vinul ăla. Sigur s-a răcit până acum! Să vezi ce-mi face acu’, că vin cu cămaşa plină de scuipaţi…

– Mitiicii, toot mitiici, zâmbeşte amicul meu, după care deodată cască ochii: Hopaaa! Dahr, ce-avem noi aici?

Îmi arată cu degetul lumea care se cam adunase pe trotuar. După vorbă, după port, erau de-ai noştri. Înjurau la Iliescu, la Petre Roman, ţineau cu Blandiana şi cu Băcanu, umblau cu ziarul Dreptatea împăturit ostentativ în buzunar şi strigau jos comunismul.

Am răsuflat uşuraţi.

– Hai acasă, îl mai îndemn o dată pe amic. Acum, că au venit ai noştri, putem să plecăm liniştiţi. Nu-şi mai termină papagalii ăştia de la fesene mitingul.

– Păi, şi nooi nuu stăm să vedeem?

– Băh, le-am zis la alea acasă că ne întoarcem la opt. O să ne pună masa şi-o să vezi că se răceşte…

– Dă-le-ncolo de muiehri… Ajungeem noi şi-acasă. Nu siimţi că vine-o hrevoluţie?

– Nu simt, domne, nu simt! Mie mi-e foame.

Cinstit să fiu, nu prea-mi era foame, dar ştiam cât de pretenţioasă era vecina mea de apartament. Pe atunci erau vremuri tare grele, lumea comunica doar prin viu grai sau cu ajutorul telefoanelor fixe – nu exista nici skype şi nu se inventaseră nici telefoane mobile, nici măcar pagerele! În consecinţă, încep să mă uit după o cabină de telefon public, da-mi dau seama că n-am fisă. Pentru cine nu ştie cum era pe atunci, aflaţi că oamenii care doreau să comunice de pe stradă intrau în nişte cabine paralelipipedice prevăzute cu câte un telefon vertical, albastru-gri. Telefoanele acelea erau prevăzute cu nişte cadrane circulare pe care erau trecute nişte cifre în dreptul unor găuri. În acele găuri îţi vârai degetele, după care roteai cadranul de şase ori, câte cifre aveau numerele de telefon, cadranul pârâia ca toate alea şi, în acest mod simplu, dădeai telefon acasă să spui că întârzii la masă, sau că ai ieşit cu o fată, sau că, pur şi simplu, mai stai cu băieţii la una mică.

Ca să reuşeşti asta, însă, îţi trebuia fie o fisă de un leu, fie una de trei. Ei, bine, eu n-aveam nici un fel de fisă. Îi spun amicului că n-am cum să anunţ acasă că mai întârziem, doar-doar l-aş convinge să mergem la friptura aia nemaipomenită cu sos de cimbru, dar lui îi luceau deja ochii. Ai noştri se înmulţiseră pe trotuare ceva de speriat şi încă mai veneau: de pe Dorobanţi, dinspre Arcul de Triumf, dinspre Piaţa Victoriei – ce mai tura-vura, râdea inima în tine când îi vedeai cum se adună de peste tot, strigând lozinci cu nemiluita.

Ne băgăm printre ei. Ne apucăm şi noi să zbierăm. Eram mulţi, frate, eram mulţi de tot! Încet-încet, feseniştii nu se mai auziră. Apărură şi câţiva mercenari de-ai lui Ilici, de la TVR, filmau, luau interviuri, iar lumea se repezea să răspundă că a noastră va fi victoria, că jos comunismul, că jos securitatea, că dă-i dracu’ pe ruşi cu glaznostu’ lor, că nu mai vrem, nici un pic, preşedinte bolşevic – era fain, fain de tot.

Între timp, însă, feseniştii trec la partea a doua a programului. Îşi încep marşul spre centru. Pentru cine n-a auzit, şi pe vremea aceea exista o demonstraţie maraton la Piaţa Universităţii, iar oamenii lui Ilici doreau să se ducă într-acolo ca să arate opiniei publice că na, adevărata susţinere populară (vai!) era de partea bolşevicului cel zâmbăreţ după care acum (vai!) plânge o sumedenie de lume.

Măre, şi începe marşul fesenist! Aveau ei steaguri, pancarte, bannere (nu li se zicea bannere, am uitat cum), mergeau pe mijlocul străzii şi urlau cât îi ţineau rărunchii. Noi, opoziţia de dreapta, chit că eram mai mulţi, ne retrăgeam din faţa lor, mergând cu spatele, zbierând şi noi la lozinci de ne dureau fălcile. Ne ameninţa alcaloza respiratorie, dracului, da’ nu ne lăsam, nici unii, nici alţii! Pe margine, pe trotuare, coloane de-ale noastre escortau mulţimea de stânga, numai că erau mai tăcuţi. În schimb, făceau mult mişto subtil.

– Îi facem, îi faacem! – comentează amicul meu, fericit.

– Cum dracu’ să nu-i facem, suntem la Bucureşti, mă dau eu cocoş. Aici, în Capitală, nu răzbesc ei! Da’ noi hai acasă, că ni se răceşte mâncarea.

– Da’ mai lasă-măă, domnulee, cu mâncahrea ta! Vhreaau să stăăm până la sfâhrşit. Aam auzit că la voi, aici, în Rhegat, se lasă cu bătaaie după demonsthraţii.

– Da, mă, se mai lasă şi cu bătaie. Da’ hai să ne cărăm, că oricum îi caftesc ai noştri.

– Vhreaau să văăd cum îi caaftesc ai nouşthri.

– Bă, se sperie fetele dacă nu ştiu nimic de noi.

– Nu-s fete, sunt muiehri, şi las’ să se sperie! Nu dau înapoui nici un paas! E hrevoluuţie!

Ne continuăm drumul, chiuind periodic. Deodată, îl zăresc pe un amic din copilărie – umbla pe carosabil într-un grup de băieţi tineri, cam prin interfaţa neclară dintre fesenişti şi opoziţie. Era acolo un fel de no man’s land în care dreapta se mixa cu stânga, cu nedecişii, cu curioşii, cu aurolacii, cu riveranii năuci, cu presa oficială şi cu aia pe blat.

– Ia-uite, îi zic amicului. Îl vezi p’ăla? – Îl vede. E securist. Am fost prieteni buni în copilărie, la bloc. A făcut şcoala de la Băneasa…

– Ahaa, ia săă stăăm nuoi atuunci cu ouchii pe el!

Stăm cu ochii pe el. Ăla nu se prinde, da’ v-aţi prins că amicul şi cu mine eram cam popândăi. Oricum, fostul prieten de la bloc stătea de vorbă cu tovarăşii lui. Ai dracu’, purtau blugi originali şi geci. Râdeau, făceau bancuri, dar le cam fugeau ochii în dreapta şi-n stânga – aveau un nistagmus mai ceva c-al lui Mihai Răzvan Ungureanu.

Erau scrutători, frate. Nu le scăpa nimic. Erau iuţi şi se strecurau prin mulţimi.

Când să ajungem noi în Piaţa Victoriei, văd pe marginea drumului, pe zona verde dintre trotuar şi carosabil, văd aşadar pe un tip cu moacă de beţiv. Era un slinos şi-un nenorocit, un deşelat buimac, curgeau zdrenţele pe el, avea ochii roşii de ziceai că nu-şi revenise din mahmureala de anţărţ, avea părul plin de zoaie, pantofii scâlciaţi şi obrajii plini de jeg, ce mai tura-vura, părea scos direct din canale. Ce chestie! La picioarele lui, o grămăjoară de bolovani! Destul de barosani, bolovanii. Îl fac atent pe psihiatrul meu, ăla beleşte ochii:

– Ţi-am spous eu că n-avea hrost săă mehrgeem acaasă! Doamne, să veezi când oi povesti la ai mei…

Îl urmărim pe ins şi ne mirăm foarte: ne aşteptam să dea cu pietre în tinerimea română de dreapta, da’ el nimic! Îi lasă să treacă p-ai noştri, nici măcar nu-i bagă în seamă, dar începe să se agite când se apropie gloatele de stânga:

– Băăăh, internaţionaliştilor! – strigau ăia, că se cam inervaseră. Proştilor! Nu ne vindem ţaa-ra! Nu ne vindem ţaa-ra!

Ca la un semn, neanderthalul devine sagace, privirea i se ascute, spinarea i se îndreaptă, îşi revine din năuceală. Se apleacă cu un gest îndelung exersat, pune mâna pe un pietroi…

– Ahaa, face psihiatrul, sunt fehriciit, înceepe hrevoluuţia!

… dar în clipa aceea, amicul meu de la bloc, băiatul în blugi, tuns scurt şi iute ca o felină, se repede la dăulatul cu bolovanii, însoţit de tovarăşii săi.

– Îl faace, i se cască nările amicului bănăţean. Aah, haai şi nuoi acoo…

Nu mai termină îndemnul. Pe neanderthal nu-l făcea nimeni. Pretenul meu din copilărie îi strecura ceva la ureche, complice, tovarăşii lui scrutau mulţimea, mine de rien, mascând, pe cât posibil, scurtul interludiu verbal, neanderthalul dădea din cap a înţelegere. Până la urmă, lăsă piatra să cadă la picioare.

– Ce dracu…

– Mi-a ziis mie un legionaahr din ăia băthrâni… Aşa luchreaază jigodiile astea, scuză-mă că vohrbeesc aşa de phrietenul tău…

– Ee, fac eu, n-a fost decât o întâmplare, n-a fost dinadins, era şi el p’acolo pe la bloc, eram copii, ne jucam, făceam cazemate…

– Aaah… Dhragul meu, dahr aşa începe hrăzboiul civiihl, aşa, aşa, îi luciră ochii amicului. Te vei lupta cu vechiul tău phrieten, iahrtă-mă că-ţi spun. Oof, ce bine c-am hrămaas, să văd asta. Nu ne lăsăm, aşa e? Nu ne lăsăm!

N-o să ne lăsăm, n-o să ne lăsăm, zic eu puţin cam grăbit, pentru că, între timp, ajunsesem să debuşăm, aproape victorioşi, în Piaţa Victoriei, iar aici era evident că avea să se lase cu tărăboi. Feseniştii aveau acum în program o urătură de sprijin pentru guvern dar, pas să li se mai audă glasurile. Ridicaseră o amărâtă de tribună chiar în faţa Guvernului, cam pe unde a pus amicul lui Năstase, ştiţi voi care, Bejinariu ăla, pe unde a pus el strapontina aia infectă – ei, bine, acolo ridicase feseneul o tribună mică, dar n-a mai fost chip să li se adune ciracii în faţa ei. Ai noştri erau câtă frunză şi iarbă şi ocupaseră, dracului, toată piaţa. Vuiau clădirile de strigătele noastre, zornăiau ferestrele de ecouri. Stânga nu mai avea loc de noi. Una peste alta, nu puteam decât să mă simt bine – uitasem şi de vin şi de friptură, uitasem de vecinele de aprtament, uitasem de toate.

În fine, se încordează feseniştii precum francezii, dau să-şi ţină spiciurile, numai că nu le aude nici dracu – noi aveam în glasuri mai multă putere instalată decât megawaţii boxelor pe care le instalase guvernul. Cam buimăcit de reacţie, feseneu’ lasă baltă colindul pentru Petrică, iar lumea, indiferent de culoarea politică, afluează pe Ana Ipătescu, actual (şi fost!) Lascăr Catargi.

Isuse, ce tărăboi… Lumea, buluuc! Se lasă cu o înghesuială nesperată, ca la meci… Zbieram şi urlam, chiuiam şi mărşăluiam, eram aşa de mulţi că nu mai puteai să arunci un ac! Stânga, nu fusese ea prea multă nici la începutul manifestaţiei, dar acum abia dacă se mai vedea de noi, fetele şi băieţii de dreapta… Ce vreau se înţelegeţi e că pe vremea aia lumea ieşea la demonstraţii; vreau să spun că stânga aia aşa de puţină însemna cam trei-patru mii de oameni, în timp ce ai noştri, ohohoo… Ce-i drept, pe atunci nici n-avea ce să ne ţină în case în afara unor mici chefuri! Nici măcar telenovelele nu fuseseră inventate! Televiziune prin cablu – nu! Internet – nema! 4 × 4 – pas! Piţipoance – nu! Elena Udrea – nema! Jocuri pe computer – pas! Tablete, i-poduri, i-Paduri, tabloide – deloc! Gâdea, Bichir, Ciutacu şi Turcescu – nenăscuţi!

În plus, demonstraţiile aveau loc mai pe seară, după ce se lăsa răcoarea, după ce terminaseşi de citit presa de dimineaţă, aşa că le ce să mai freci menta prin sufragerie? Ce vremuri… Stânga îl citea pe CTP, care scria la Adevărul, dreapta se holba la Cristoiu, care combătea în Zig-Zag şi nu născuse încă pui vii… De căpşunari n-auzise nici dracu’, McDonald’s se băgase doar la Moscova, când vorbeai de cluburi nu te gândeai decât la lojile masonice, la facultăţile ziariştilor încă se mai predau cursuri de jurnalism de investigaţie, başca ore de reportaj literar, doza de Coca Cola de 330ml te ducea la 100 de lei în timp ce salariul se ridica la 2300 de lei, îngheţata era un fel de gem, pe Daniela Crudu o chema Bianca Brad, de Băsescu n-auzise nici dracu, Vadim rămăsese în urmă cu fluanxolul, China era ţară comunistă, dolarii mergeau cam cu 135 – 140 de lei la negru, Busuioaca de Bohotin se cultiva în doze megalitrice prin bucătăriile din Militari, actualii bogătaşi din Top 300 vindeau şlapi turceşti la tarabă, Columbeanu era net mai scund – of, of, of, ce mai vremuri!

Dar, să revenim la acţiune. Pe Ana Ipătescu, aşadar, se bulucea lumea ca la revoluţie. Se urla en gros. Se răcnea şi se chirăia, se lăsa deja cu îmbrânceli şi nu mai îndrăzneam să-i spun bănăţeanului că ni se răceşte friptura acasă, în ţigănia dintre Pantilimon şi Balta Albă: oricum, nu mai aveam cum s-o tăiem spre casă. Eram în situaţie de luptă, pricepeţi?

Când ajungem noi prin faţă pe la blocul lui Funogea, pe lângă restaurantul chinezesc aşaa, încep să zboare pietrele, frate! Bulgări de pământ, bolovani, pietre de caldarâm smulse de pe Bulevardul Aviatorilor şi de pe străduţele lăturalnice, pietroaie, bucăţi de cărămidă, crăci… Veneau din toate părţile! Nu conta că n-aveam chef de bătaie – suntem luaţi pe sus şi ne trezim că ne repezim unii în alţii. Mă pregătesc eu de impact, mă înforţoşez ca fraierul, mă năpustesc (recunosc, am închis ochii!) şi, când colo, nimic! Când ne repezeam noi la dujmani, ei o tăiau de le sfârâiau călcâiele, când se repezeau ei la noi, noi o zbugheam ca potârnichile, sfrr-sfrr! Ne înfoiam precum cocoşii de curte, băteam din pinteni, ne holbam la dujmani, urlam voiniceşte, dar când ne repezeam unii la alţii, o făceam doar ca să avem de unde să ne retragem pe poziţii dinainte stabilite.

– Ahahaaa, aasta poufteam! – răcnea psihiatrul, răguşit, alergând de beleuz dintr-o parte în alta.

Mda, ce să zic, parcă ne crescuse nivelul de adrenalină, dar lucrurile se potoliră brusc după ce ajunserăm în Piaţa Romană. Aici era suficient lebensraum pentru toate orientările politice şi nu ne mai frecam unii de alţii, aşa că pseudocaftul revoluţionar se ostoi cât de cât. Ai lor urlau ca naiba, conduşi de frezaţii ăia care făceau practica în producţie, alor noştri le sticleau ochii şi-şi aminteau ce învăţaseră pe la armată. Pe prietenul meu de la bloc nu-l mai vedeam.

Deodată, ne prindem că feseneu’ vrea s-o ia pe Magheru, spre Universitate, dar vajnicii noştri camarazi, ăia plătiţi cu dolari traşi la xerox, blocaseră intrarea în bulevard. S-a umflat tărâţa în feseneu, da’ nici ai noştri nu s-au lăsat, plus că la ferestre a ieşit mulţime de lume care s-a apucat să dea cu huo – îi înjurau cu toţii pe Ilici şi pe Petrică de ţi-era mai mare dragul.

Feseniştii, te prindeai când te uitai la ei, erau descumpăniţi: cum mama dracului se făcea că-i înjura toată lumea? Ăia de pe stradă, ăia de prin case, ăia din balcoane, başca trecătorii – toţi îi înjurau din răsputeri.

– Huo, proştilor! TâNpiţilor!

– Suus inimaa româână! – răcneşte amicul meu bănăţean, simţind aşa, un fel de mâncărici. Tot Banatu-i fruncea, mai lansează el şi se repede, de unul singur, peste fesenişti. Începee hrăzboiuul civiil!

Eu, după el. Răcnesc de moarte:

– Frate, frate, un’te duci aşa?

– Îi omohr, mă, îi omooohr!

– Dă-i, măh, dracului!

– Vhrei să spui că nu vii cuu miine? Mai invitaat la tiine, şi-acuu mă laşi singuuhr cu ăştia? Pe eei, pee ei!

– Ăăăăăăăă, ăăăăăăăă, ăăăăăăăăă!

Până la urmă, ne luăm cu toţii după psihiatru. Iese o vânzoleală nemaipomenită. Mirosea a transpiraţie. Ne înghesuiserăm în asemenea hal, iar spaţiul de pe bulevard era atât de îngust, încât iarăşi se lăsă cu bumbăceală. Cum-necum, îi covârşim pe laşii ăia de fesenişti şi-i împingem, ca pe oi, în staulul stradal din faţă de la ASE. Odată ajunşi acolo, masele dujmane se pulverizează în zeci de grupuleţe pe care ai noştri le tumbăcesc cu aplicaţie, chiuind ca haiducii. Ciudat era că nu curgea sânge deloc, dar cu atât mai bine! Ăia alergau în toate părţile, iar noi nici nu ştiam de ce să ne bucurăm mai tare: că-i pusesem pe fugă, sau că le luaserăm steagurile, bannerele şi pancartele? O văd şi acum pe o blondă masivă şi grasă, cu blugi strâmţi şi cu geacă roşie, care îi zburătăcea pe fesenişti precum o valkirie dâmboviţeană, călcându-le lozincile în picioare, dând foc la steaguri şi urlând frenetic:

– I-am caftit! I-am caftiiiiit!

N-apuc să mă bucur prea mult de toată chestia asta că mă şi simt luat pe sus de mulţime. Nu mai ştiam cu cine avem de-a face, ochii le scăpărau tuturor şi nimeni n-avea uniforme ca să ştii cu cine ai ceva de împărţit – cu toate astea, ne buluceam şi ne îmbrânceam.

– I-am caftiit, băăî, i-am caftiiiit!

– Pe ei! Nu-i lăsaţi să scape! Spargeţi-i, futu-le muma-n cur de comunişti!

Luat de val, mă trezesc deodată într-un gang, cam pe unde vine acum terasa de la Pizza Hut. În gang, o oază de linişte nebănuită. Răsuflu niţel şi, brusc, îmi dau seama că la numai câţiva paşi de mine se află un bătrân de vreo 65 – 70 de ani. Bătrânul stă întors cu faţa la perete şi e preocupat să ferească ceva. Eu îl văd, dar el nu mă vede: umblă febril, cu degetele tremurânde, la reverul unei haine de fâş, prea groasă pentru cât de cald era afară. Mă chiorăsc şi zăresc la reverul moşului o insignă de-a feseneului. Moşul era atât de îngrozit încât nu era în stare s-o scoată de la locul ei ca s-o ascundă în buzunar. În sfârşit, îşi dă seama că sunt lângă el. Se prinde că-l văd ce mestereşte. Se uită la mine cu ochii scoşi din orbite, privirea îi aleargă la intrarea în gang, vrea să vadă dacă sunt singur sau în gaşcă.

Până la urmă, uitându-se ţintă la mine, reuşeşte să-şi scoată insigna de la rever şi o piteşte cu gesturi nesigure în buzunar. Ne scotocim din ochi, nu zicem şi nu facem nimic. Bătrânul tremură din tot trupul. Aduce a strungar de pe la 23 August sau IMGB, o fi fost activist pe vremuri, o fi urlat la oameni, o fi condus şedinţe, o fi înfierat, o fi…

Sau poate că n-o fi făcut nimic. Poate că doar m-a contaminat pe mine paranoia revoluţionară, dracu’ ştie. Încă ne mai uităm unul la altul, când moşul se decide să se care cu insigna vârâtă la loc sigur, unde n-avea cum să i-o vadă nimeni. Pune privirea în pământ şi se strecoară pe lângă zid, iese în bulevard. În câteva clipe o să dispară în mulţimea care s-a mai liniştit.

– I-aam înfhrânt, face psihiatrul când dă din nou ochi cu mine. E plin de voie bună, nările îi freamătă, s-a îmbujorat. Ai văzut că a mehritaat să ne aştepte cu maasa?

– Am văzut, îi zic. Acu’ să vezi ce-o să ne certe.

– Eh, le lăsăăm să ne şi baată, măi, că bine-a foost aici… În Dumnezeu’ la muma lohr…

Drept pentru care ne îndreptăm spre staţia de metrou printre geamuri sparte, beţe frânte, bolovani plini de noroi, hârtii şi cârpe arzânde. La ferestre şi în balcoane, lumea zbiera din răsputeri. Unii scandau victorios: jos fesene, jos fesene.

Ne despărţea doar o lună de alegerile de la 20 mai. Ne despărţeau doar şapte săptămâni de 13 – 15 iunie.