2 Mai – Vama Veche (foileton mainstream – 0.8)

7.
- Cinci grade babord, ordonă fiul Fevroniei pe când vedeta trecea pe sub podul mobil de la intrarea în portul Mangalia.
- Cinci grade babord, confirmă timonierul.
- Maşina uşor înainte!
Driiiiing!
Luţă privea la girocompas din spatele timonierului. Nu avea ce să caute acolo, în sala de comandă, numai că, în seara aceasta trebuia să se bage pe sub nasul locotenentului: se făcuseră trei luni de când nu mai dăduse pe acasă.
- Fir-ar al dracului de pilon! Da’ tu nu-l vezi? Eşti chior? Ce naiba… Ieşi prima dată prin şenal? – Furios, Marcel alergă la babord, privind cum copastia trecea razant cu pilonul, la mai puţin de un metru. Jumătate înainte! – strigă el.
Driiiing!
Vedeta ţâşni printre cele două diguri paralele, ca două spinări de cetaceu, îngheţate. Apoi: marea liberă.
Luţă îşi aminti de câmpurile de acasă. Hm, parcă-parcă ar fi sorbit dintr-o ciorbă din aia, de porc, acrită cu zeamă de varză, făcută de maică-sa… Se apropie de fiul Fevroniei şi întrebă şi el, aşa, ca să se afle în treabă:
- Ce ziceţi, tov locotenent? Se montează marea?
Urmă o pauză. Ofiţerul se întoarse spre timonier:
- Banda stânga! În noaptea asta începem cu careul 14! Cu toată viteza! – driiiing! – Tu nu trebuia să fii în infirmerie, mă? – se răsti apoi la Luţă, care se trase deîndată în spatele ecranului radar.
În clipa aceea, se deschise uşa culoarului dinspre cabine. Apăruse plutonierul cu cafelele. Mirosul amărui. Noaptea de lână neagră. Îşi aprinseră ţigările. Sorbiră cu toţii, aproape concomitent, prima gură de cafea. Un val îi luă prin surprindere, lovindu-i travers.
- Dumnezeii mă-sii! – exclamă locotenentul – Mi-am pătat vestonul! Aduceţi nişte apă!
Luţă dădu fuga pe culoar, la frigider, şi scoase sticla de apă de băut. În jur mirosea a păcură şi a tablă încinsă. Fără să-şi dea seama cum, îşi aminti de felul caraghios în care se întindeau gâştele când erau sătule, ca şi cum ar fi făcut cumpăna. Zâmbi. Revenind în sala comenzilor, îl izbi aroma de cafea caldă. Acasă la el nu mirosise nicicând aşa ceva.
Ei, şi?
- Uitaţi nişte apă, tov locotenent! Să vă curăţaţi…
- Hai să trăieşti, zise fiul Fevroniei şi, dându-şi jos vestonul, se apucă să-l cureţe de pata de cafea.
- Avem un vas la 4 mile, 35 de grade tribord, anunţă secundul.
Marcel aruncă vestonul pe un spătar şi ieşi în grabă pe punte. Puse binoclul la ochi şi privi în beznă: o luminiţă abia vizibilă părea să joace peste mare undeva departe, tare departe. Pe Marcel îl cuprinse unul dintre acele gânduri de neînţeles – parcă îi vedea pe marinarii aceia necunoscuţi, preocupaţi să menţină cursul navei, ca şi el. La ce folosea tot chinul ăsta? Oameni deosebiţi se încrucişau mereu, prin gări, prin porturi, pe mări, pe şosele, prin oraşe, prin hoteluri, na, pe unde vroiai, se vedeau preţ de o clipă, îşi înregistrau trăsăturile, cum erau îmbrăcaţi, mai ştiu eu ce, după care dispărea, fiecare, pe calea lui, dispărând pentru totdeauna din ochii şi minţile celor cu care se întâlniseră, de parcă nici n-ar fi existat vreodată. Adică, dădeau un fel de semnal, cum că, uite, sunt aici şi trăiesc, doar pentru a se afunda, la loc, în neant.
Marcel lansă peste umăr, spre sala comenzilor:
- Roş’ în roş’, drumul bun din moş-strămoş! Ia intraţi pe frecvenţa ălora de la Constanţa şi vedeţi ce-i cu vaporu’ ăsta…
- D 18, D 18! Port control! Ne interesează datele despre nava din poziţia… – se apucă se strige secundul în microfon.
Încă un val îi izbi la travers, iar Luţă se repezi spre Marcel de parcă ar fi dorit să-l sprijine. În clipa aceea, simţi cum i se încing obrajii şi se întrebă brusc: ce naiba faci? Îl slujeşti pe ăsta de parcă ar fi boieru’ Meteleanu? De ce dracu’ nu-i raportezi, pur şi simplu, că trebuie să pleci acasă? Doar ai dreptul la permisia asta… De ce naiba te tot bagi sub nasul lui?
Dintotdeauna, Luţă făcuse cam ceea ce avusese el chef, chiar şi când îşi dorise lucruri de neîmplinit – se lupta, cu sau fără motiv, cu părinţii, cu profesorii, cu prietenii, iar conflictul se rezolva, deseori, cu înfrângeri, dar niciodată, fir-ar să fie, niciodată nu plecase capul în faţa celorlalţi. În plus însă, se mai gândi Luţă, permisia era dreptul lui – un drept consfiinţit prin regulamentele militare, dar, cu toate astea, uite-te la el cum se căciulea ca s-o obţină.
Pe de altă parte, îi era dor de casă, avea chef să doarmă măcar câteva zile singur în cameră, să se trezească târziu, să se întindă în aşternuturi până-i pocneau oasele, să deschidă geamul sub care se întindea via din curte; vroia să bea un vin cu prietenii, vroia s-o monzolească pe Gina la Gorgan, avea chef să povestească tuturor ce se întâmplă pe o vedetă de patrulare…
Ce naiba căuta el acum pe fierătania asta care mirosea a tablă încinsă şi a fum?
- Nu te-ai dus jos, măi Luţă? – îl întrebă, prietenos de data asta, fiul Fevroniei.
- Nu, tovarăşe locotenent. Mă plictisesc de moarte în infirmerie. Dac-o fi ceva, doamne fe, ştiu băieţii cum să dea de mine.
Numai că, niciodată nu se petrecuse nici un eveniment în timpul misiunilor lor. Ca un făcut, vedeta D 18 nu pusese nicicând mâna pe vreun transfug şi, chiar dacă ar fi făcut-o – ce legătura putea să aibă infirmierul cu o astfel de captură?
- Ajungem la extremitatea estică a careului 14, anunţă timonierul.
- În regulă. Banda dreapta! – vedeta se lăsă spre babord, tresăltă, vibră, încasă nişte valuri clipocitoare în cocă, după care îşi reluă drumul molcom în noapte – Ce drum ai?
- 180 de grade, toarş lent!
- Drept aşa!
- Drept aşa, confirmă timonierul.
Ofiţerul dădu să-şi mai aprindă o ţigară, dar Luţă răsărise deja lângă el, cu chibritul aprins. Se auzi un mulţumesc, urmat de un zâmbet pe care Luţă se strădui să-l considere doar un semn de simpatie, nu de ironie.
Abia peste mult timp, în ianuarie ’90, fostul soldat, disperat că nu mai ajungea acasă, acum sondor la schela de petrol de lângă sat, abia atunci, deci, avea să-şi reamintească Luţă, pentru prima oară, ce fel de compromisuri făcuse în acea misiune de patrulare. Gândurile aveau să-l năpădească în chiar camera pe care, pe mare fiind, o visase ca refugiu în faţa vieţii cazone – avea să se afle alături de o muiere care dormea dusă, sforăind uşurel, femeieşte, muiere de care, în 1983, nici nu auzise măcar. Luţă vroia să plece în Marea Nordului, pe o platformă petrolieră norvegiană şi nu era în stare să-şi ia inima în dinţi ca să-i spună nevestei ce planuri îl bântuiau, la fel cum, cu ani în urmă, tot amânase să-l roage pe locotenent să-i dea drumul acasă.
Of, of, avea să se întrebe Luţă, cum de-am plecat eu capul pentru o amărâtă de permisie?
Dar, în noaptea de 13 spre 14 august, 1983, soldatului Roşu Luţă Decebal îi pulsa sub craniu imaginea nucului, numit după el, Decebal, nuc plantat în curte de tatăl lui, în chiar anul naşterii fiului său mai mic. Ce umbră dădea nenorocitul ăla de nuc… Şi ce vin pişcător puteai să bei seara, sub crengile lui!
- Ce ziceţi toarş lent? Prindem şi noi puţină muzică?
Era contrar regulamentului, dar ofiţerul aprobă din cap. De obicei, prindeau un post turcesc cu muzică disco şi new wave, care-i încânta pe orăşeni; cei de la ţară nu ştiau ce să zică dar, oricum ar fi luat-o, pe lângă că era ceva la modă, era, mai ales, contrar regulamentului, aşa că, la întoarcerea în casele lor joase, de cărămidă şi paiantă, răspândite prin bărăganuri, aveau să facă gât în faţa celorlalţi, că ce muzică ascultaţi voi, bă? Că habar n-aveţi pe ce lume sunteţi! Şi aveau să aducă ei casete şi benzi trase de la posturi străine, cu muzică americană şi englezească, iar când cheful avea să ajungă la paroxism, urmau să pună şi ceva muzică de-a lor: o populară nemaiauzită pe vremea aceea, un hibrid între dansurile turceşti, greceşti şi ţigăneşti. Un new wave popular, domne’! Ăia, prin căminele culturale, aveau să zdupăie după nervul cel nou, ultima găselniţă cu bărbaţi ce plângeau după anii de închisoare, cu femei ce-şi chemau acasă amanţii în timp ce soţii erau plecaţi la muncă, melodii cu cuţite, şlagăre cu bătăi – noua muzică populară română, băăăăi! Cum dracu’ de nu ştiuseră de ea până atunci? Care foaie verde? Ce fluieraş? Era vremea gherlelor şi a scrâşnetelor din dinţi, da la Nistru pân’ la Tisa, băăh!
Aşa că, cei de pe vedetă s-au apucat să caute în eter postul turcesc de radio. Ei, da, se auzi Rick Springfield, cu State of the Heart, ritmat de păcăniturile şi de fâşâiturile paraziţilor. Vigia din tribord începu să bată tactul cu piciorul.
Locotenentul zâmbi când îl văzu şi trecu în locul lui:
- Hai, ia du-te şi urmăreşte, tu, radarul! – îi ordonă şi se apropie de copastie, punând binoclul la ochi. Privi în beznă.
- Ce faci, bă, Marine? Păi, îl laşi pe toarş lent să-ţi facă munca, bă? – se amuză timonierul. Între timp, Luţă se strecurase şi el spre puntea tribord şi privea spre mare.
- Ce dracu’, mă, nu se vede nimic pe bezna asta, comentă secundul. Mă, ia uitaţi-vă în frigiderul ăla! Găsiţi, mă, şi voi, ceva mai de doamne-ajută?
- Doar mâncare, toarş lent, sosi, instantaneu, răspunsul ordonanţei secundului.
Luţă nici nu mişcă – nu se sinchisea de nimic, câtă vreme el avea treabă cu astălalt, cu fiul Fevroniei…
- Păi da, ce al’ceva crezi că vreau io, mă? – întrebă secundul. În misiune nu se consumă alcool! Regulamentul e mai mult decât clar!
Pufniră cu toţii în râs – pentru majoritatea, ordinul suna tocmai pe dos: nici o misiune fără coniac!
Luţă privea pe mare, alături de comandant. Se vedeau luminile de la Vama Veche, pâlpâitoare, ca o spumă diamantiferă împroşcată pe ţărm. Valurile semănau cu nişte blănuri moi. Umflate. Nu mirosea deloc a apă – se simţea doar izul de tablă încinsă.
Ce dracu… ce dracu… – căscă ochii Luţă, deodată. Ce face lentul? Nu vede?! Are binoclu, doar… Nu e atent?! Ce dracu’?
Luţă simţi că-l ia cu furnicături. I se păruse, mai întâi, dar apoi devenise sigur: pe mare, la vreo optzeci-nouăzeci de metri de ei, se legăna o barcă pneumatică. Te pomeneşti că toarş lent nu privea spre mica ambarcaţiune!
Na, permisia, îşi zise Luţă, înghiţind în sec. Strigă cu glas tare:
- Ambarcaţiune la tribord, toarş lent! La v’o nooj’ de braţe, folosi el terminologia consacrată pe mare, pentru a da mai multă greutate cuvintelor. Uitaţi! – întinse el degetul.
Toţi priviră în direcţia arătată de el. Nu se vedea mare lucru.
- Mă, tu ai înebunit, exclamă secundul.
Fiul Fevroniei privi prin binoclu.
- Nu văd nimic, remarcă el, potolit.
- Să punem proiectorul, se ambală Luţă, spunându-şi că merita riscul: dacă se înşelase, avea să se aleagă cu un perdaf, dar dacă văzuse bine?
- Bă, Luţă, tu eşti prost, bă, îl luă în primire vigia de la tribord.
- Nu-s’ prost, mă, nu-s’ prost… Toarş lent, pe cuvânt că am văzut ceva…
- Ai văzut-o pe mă-ta-n baie, băh! – zise vigia, pufnind în râs. Vedeţi că ăsta are chef de permisie, toarş lent! Vă spun eu!
Ceilalţi marinari râseră şi ei. Fiul Fevroniei se pregăti să dea ordin de schimbare a cursului, când, Luţă strigă din nou:
- Să-mi sară ochii dacă nu e acolo o barcă! O d’aia de cauciuc, toarş lent! Puneţi proiectorul, pe bune că am văzut o barcă…
Alţi doi marinari se apropiară de copastie şi priviră în beznă.
- Io nu văd nimic, zise unul.
- Ba, parcă… Hm, nu pot să zic, zise altul. Binoclu’ ăla nu v-ajută, toarş lent?
Punând binoclul la ochi, fiul Fevroniei înţepeni: preţ de o secundă foarte scurtă, zări barca lui Andrei. Eh, cum naiba… se miră el.
- Hai, bă, Marcele, aprinde naibii proiectoru’ ăla, că altfel o să se strângă toţi pufarezii la tribord, strigă secundul.
- Ştiţi care sunt consemnele… Aprindem proiectorul doar după ce avem două confirmări vizuale şi…
- Iar am văzut-o! – strigă Luţă. Pentru o clipă, a acoperit luminile din Vamă şi după aia iar a dispărut.
- O fi fost un val mai mare, zise vigia de la tribord.
- Hai să punem proiectoru’ ăla, măi Marcele, zise secundul… Că ne ies vorbe după aia…
Fiul Fevroniei se duse spre prova, scanând întunericul prin binoclu. Cum naiba, dar cum naiba de se potriviseră lucrurile aşa?
- Ei, ce facem? – întrebă, iarăşi, secundul.
- Vă jur că-i acolo, toarş lent! – se rugă Luţă de el.
Secundul se apropie de Marcel şi-i strecură la ureche:
- Dă-le, naibii, de consemne şi aprinde proiectorul ăla, că te pomeneşti cu unu’ d-ăsta că ne dă naibii, în gât, la ceist
- Ai dreptate, şopti Marcel, după care strigă: Aprindeţi proiectorul tribord!
Aprinseră proiectorul, iar vigia se apucă să baleieze întinderea neagră şi plescăitoare a mării. Ciudat: chiar în clipele acelea, radioul turcesc difuza I’ll be watching you, cu Police.
- Mai în spate, Marine! – se agită Luţă ca un fluture beat, alergând de-a lungul copastiei. L-am lăsat la pupa tribord.
- Mă, dacă nu-i nimic, te zbor la dilibau, scrâşni fiul Fevroniei.
- Ba, are dreptate, măi! – izbucni secundul. E dat în paşte, Luţă ăsta… Ce ochi are…
- Na, c-am prins şi noi unul…
- Al dracu’ Luţă, cu mă-sa, îşi spuneau ei unul altuia.
În plină lumină, Andrei lăsase padelele vraişte şi privea, năuc, drept în proiector, cu ochii holbaţi, ca iepurii ăia pe care îi braconai din maşină, la lumina farului.
- Stop maşina! – ordonă tânărul ofiţer. Pune înapoi! – driiiiing! driiiiiing! Apoi, luă o porta-voce şi strigă spre cel pe care-l părăsise cu vreo cinci ore în urmă: Te întinzi în barcă, cu faţa-n jos, cu mâinile la ceafă!
Se apropiară de el şi-i aruncară o saulă.
- Prinde-o, strigă vigia.
Andrei se execută.
- Vira, vira! – strigă Marcel. Deîndată ce Andrei a trecut copastia, unul dintre soldaţi îl pocni peste gură:
- ’tu-ţi muma ta de bou!
Între timp, apăruse şi maistrul maşinist, gol până la brâu, şi buuuufff! – îl plesni pe Andrei în cap. Andrei se clătină, îi curgea deja sânge din gură.
- Ia vezi-l, mă! Are acte la el? – se interesă maistrul.
Bineînţeles că avea, cu banii laolaltă, în punga de la gât.
- Iete, inginer… – îi frunzăriră hârtia matricolă de la facultate, cu antetul aferent – Fost student, deduse maistrul. Şi are verzitură pe el cât cuprinde! – şi-l izbi, din nou, în burtă, cu sete.
Andrei se îndoi, dar îşi reveni destul de repede şi schiţă un zâmbet vag.
- Râde-al dracului! Râde! Că numa’ de-ai lor pleacă! Numa’ d’ăştia aranjaţi! Ce vă trebe, mă? Ce? – se pornise acum unul dintre soldaţi, participând la spectacol cun un pumn bine plasat.
- De bine, domne’, de prea mult bine pleacă… Ascultă-mă pe mine, zise maistrul şi-i repezi lui Andrei încă un pumn în burtă.
- Gata! Potoliţi-vă! Trebuie să continuăm patrularea! O s-o încaseze cum trebuie de la băieţi, se băgă fiul Fevroniei. La arest cu el!
Îl îmbrânciră pe scările ce coborau spre careu, izbindu-l de pereţii blindaţi al culoarului. Preţ de o clipă, Andrei se opri în loc, privindu-l pe Luţă.
- Ce te uiţi, mă, la el? Ce? Ţi-e ciudă că te-a prins şi vrei să-l ţii minte? Ia, bă, Luţă! Dă-i mă, şi tu, una, să te ţină minte!
Luţă încremenise însă, holbându-se în ochii lui Andrei. Îi curgea sânge din nas şi din buze. Fir-ar a dracu’ de permisie…
- Hai, mă Luţă! Miruieşte-l, bă!
- Terminaţi! – ordonă Marcel. Duceţi infractorul în arest!
Marinarii se îmbulziră în jurul lui Andrei, care înjurând, care scuipând – numai Luţă rămase pe punte, sprijinit de copastie cu amândouă mâinile, privind cu ochii căscaţi larg în urma lui Andrei, nemişcat. Abia acum îşi amintise ce auzise prin sat, pe la colţuri, despre bătăile cumplite pe care le încasase taică-său, un transfug şi el, după ce sârbii îl returnaseră autorităţilor române.
Uite cu ce mi-am plătit permisia, îşi zise Luţă, furios, parcă, pe gândurile astea care-i veneau în minte, nechemate de nimeni. Şi nici măcar nu mi-a făcut nimic…
- Băăă, o să-ţi dea ăştia permisie, îi zise unul dintre colegi, invidios, de parcă i-ar fi ascultat gândurile, numai că Luţă rămase stană de piatră pe puntea care se clătina alene, gândindu-se că tocmai îl trădase pe taică-său.
După trei zile, în timp ce schimba trenul în Gara de Nord ca să se ducă acasă, începu să se gândească la minciuna pe care trebuia să le-o tragă alor săi, ca să justifice gradul cel nou de pe umeri, alături de prea multele zile primite ca recompensă pentru prinderea lui Andrei.
Dar, nu-şi făcea Luţă probleme din atâta lucru: o să le povestească ceva cu o gaură de apă în cală pe care o depistase el, salvând, astfel, vedeta, de la o scufundare sigură, că ��i-aşa n-o să înţeleagă mare lucru ai lui.
Şi aşa se retrase Luţă din viaţa lui Andrei Vasilescu, pentru totdeauna.

6 Responses to “2 Mai – Vama Veche (foileton mainstream – 0.8)”

  1. 1
    greenfield says:

    Episodul asta mi-a lasat un gust amar. Nu cred ca era un act de eroism sa fugi asa, era o nebunie combinata cu mult curaj. Niciodata nu m-au "tentat" aventuri de genul acesta, desi in jurul meu erau miscari tot timpul…
    Anul trecut ma tenta sa scriu despre ele, intre timp mi-am mai ponderat elanul.
    Sunt curioasa ce s-a intamplat cu Andrei. S-a "salvat"?

  2. 2

    pai, o sa scrie in episodul urmator, cu conditia sa nu crape weblog de tot, ca nu mai intra nici posturile, nici commenturile cumsecade…

  3. 3
    greenfield says:

    Eu nu mai pot sa intru cu orele, chiar as fi vrut sa-ti trimit mail sa-ti salvezi povestirile! Noi ne-am mai conversat intre noi, dar nu aveam adresa…
    Aseara dupa ce-am citit aici, am intrat in TimeOut pana acum orele 18,00…

  4. 4
    volent says:

    si despre sentimentele lui Marcel vis a vis da Luta? ca io una eram pa punte si io acolo si-mi venea sa-i trag una dupa ceafa …asa..cu sete:) rasplata pentru abnegatie:))

  5. 5
    razvan c says:

    pacat. preferam sa ajunga in turcia.

  6. 6

    sa stii ca e o observatie corecta, volent!!!!
    razvane, noi toti am fi preferat sa scapam, cumva. n-am reusit cu totii. unii nu ne-am fortat. povestea e partial bazata pe povestirile unora care au lucrat la graniceri: din pacate, reactia granicerilor cam asta era. asta m-a interesat , partial, in acest text.

Leave a Reply


eight − = 6

Subscribe without commenting