ARMATA ROMÂNĂ – UITÂND DE URĂ

 

 

Păţaniile de mai jos au avut loc pe vremurile acelea în care nu numai că habar n-aveam cine e prim-ministrul României, dar, chiar dacă aş fi ştiut-o, n-aş fi putut să-l înjur cu atâta foc ca în zilele astea în care executivul e condus de un provincial neterminat cu conexiuni fanariote.

Da’, dă-l în mă-sa pă Tări – io vreau să vă povestesc ceva ce s-a întâmplat înainte de 89. De fapt, ce spun io – era înainte de 80, că atunci am intrat în FMM, adică în Facultatea de Medicină Militară. Şase ani am făcut armată, da’ degeaba: la sfârşit, niciunul dintre absolvenţi nu era în stare să pună patru gloanţe la rând într-o ţintă că deh, aşa ierau vremurile: multă vorbă pentru nimic!

Pă vremea aia, sediul Facultăţii de Medicină Militară (în speţă, cazarma) se afla în Drumul Taberei, îndărătul clădirii Ministerului Apărării Naţionale, într-o curte destul de întinsă, mărginită de blocuri-tip care găzduiau varii direcţii ale Armăţii. Pentru necunoscători, sediul MAN se afla prin dreptul unui lăcaş de mare cultură – restaurantul Orizont. În acel lăcaş am tras prima beţie în haine militare. Pentru că uniforma socialistă mi se părea cam de prost gust, am asezonat-o cu o eşarfă care se asorta la kaki-ul ţoalelor, asta numai aşa, ca să marchez cumva că mă cam durea în cot de armata lor.

De fapt, pe toţi ne cam durea în cot de armata lor. Dacă în primele zile după ce îmbrăcasem uniforma, salutam în dreapta şi-n stânga ca orbeţii, după trei-patru luni, când s-a lăsat cu sinistra beţie a 105 oameni la Orizont, deja ne permiteam licenţe multiple, chestia cu eşarfa fiind numai una dintre ele. Oricum, fetele de la Orizont m-au băgat de seamă din prima, numai că eşarfa venea la pachet şi cu o mină de dispreţ uşor plictisit mixat cu un set de priviri hautaines, aşa că tot io am pierdut că am făcut atâtea fiţe.

 

stema_mapn2

 

Beţia a fost frumoasă şi s-a lăsat cu un concurs de cine face pipi mai sus pe gardul Ministerului. Pentru că santinelele ne-au atras atenţia că nu e frumos ce facem, ne-am strâns şi mai mulţi şi ne-am apucat de urinat cu toată presiunea, tot mai sus, şi mai sus – ba, unii s-au străduit chiar să semneze cu jeturile, care pe unde a nimerit.

- Băh, băieţi, ne suflau santinelele, vă văd coloneii dă serviciu, băh… Hai, lăsaţi-o mai muale…

- Colonei, ha? – s-a enervat atunci colegul nostru cunoscut îndeobşte sub porecla de Tavi dân Părculeţ. Unde p_ _ a mea-s’ coloneii ăştia?

- Mai încet, băî… Uite, colo, birou’ colonelului dă gardă pă minister! Hai, lăsaţi-o muartă!

- Muartă ie mă-sa lu’ colonelu’ ăla-n baieeee! – s-a apucat să răcnească Tavi dân Părculeţ după care, finalizând micţiunea cu un jet apoteotic, se apucă să spargă sticle pline cu vin în faţa santinelelor, urlând prelung: Mă piş pe toţi coloneiiiiiiii!

Zbraf! – o sticlă izbită de asfalt.

- Nah! Ie bine, băh?

- Hai, băh, daţi-o-n mă-sa… Vă faceţi, naibii, dă râs…

- Nah, mă, un vin, şi ţie! – se înmuie Tavi, pasând o sticlă de vin printre barele de fier forjat ale gardului.

Santinela, nimic! Se uita la vin, da’ nu îndrăznea să întindă mâna după sticlă.

- Ce, băh, ţi-e frică să ie un vin dă la mine? – se înfurie Tavi dân nou. Mă piş pă toţi coloneiiiiii! Mă cac pă toţi generaaaaliiiiiiii!

Zbrang! – încă o sticlă izbită de asfalt.

- Gata, gata! Hai că iau vinu’! – făcu santinela. Da’ o ţigară n-ai?

- Am, ce pula mea… Nah, mă, nah şi-o ţigară, da’ mă mai laşi să-njur o dată!

- Nuuuu! – icni santinela, da’ Tavi atât aştepta:

- Mă cac pă toţi generaaaaliiiiiii!

După care am plecat, intrând cu toţii, beţi mangă, în curtea MApN.

Aşa iera armata de-am făcut-o la început. Ăia nu prea ţipau la noi, nu ştiu de ce, iar noi ne-am urcat în capul lor de ziceai că nu mai au aer. Chiuleam de la orele de învăţământ militar, iar dacă nu ne duceam prea multe zile la rând la cazarmă, rezolvam totul cu un telefon, ba chiar, după ce ne-am făcut un pic mai mari, ne-am apucat să aruncăm cu pungi cu apă în ofiţerii care făceau apelul cu cei din anii mai mici, şi tot aşa. Pe de altă parte, uniforma aia de doi lei, uniforma de elev-ofiţer cum era ea numită, ne salva dintr-o grămadă de rahaturi dacă îşi făcea apariţia, cumva, miliţia.

Pă bune – iera un hai nemaipomenit. Ofiţerii se făceau că ne instruiesc, noi ne străduiam să n-o facem prea lată, aşa că tuată lumea iera mulţumită.

Asta până într-o bună zi…

Nu-ş’ ce dracu’ i-a apucat p-ăia dintr-un an mai mare să tragă o beţie cruntă chiar în incinta cazarmei – sticlele ierau pitite în rezervoarele de WC, cărţile de joc fuseseră scuase pă interval, dăduseră drumu’ la muzică tare (Pink Floyd – Wish you were here, că pă vremea aia se ascultau albume cu totul, nu doar singăluri) şi a început cheful. Tot bând iei sticle după sticle (şi ierau băieţi competenţi, dă mare litraj), s-au mutat cu chefu’ în cabinetul dă propagandă al cazarmei. În cabinet, portrete şi lozinci.

La început, băieţii doar au băut şi-au jucat cărţi sub privirile lu’ Patrocle care dădea ordin să se reia treaba la Canalu’ Dunăre – Marea Neagră şi a lu’ consoarta care belea fasolea cu o eprubetă-n mână. După aia, însă, nu ştiu dă ce, da’ băieţii s-au cam inervat. Să fi fost prea mult metabisulfit în vin? Să fi pierdut vreunii prea mulţi bani la pocăr? Să fi mirosit cazarma prea tare?

 

ceausescu1

 

Dracu’ ştie. Cert ie că s-au inervat în aşa hal încât s-au apucat de dărâmat: au dat jos portretele, au urinat pă iele, s-au defecat împrăştiat prin cabinetul de propganadă, iar la coadă au pus foc, c-aşa-i românu, face rău la beţie. Dacă nu mă credeţi, interesaţi-vă. S-a petrecut în 1981, pân luna iulie, parcă: colegii mai mari au dat foc în incinta MAN, de au trebuit să vie pompierii Capitalei.

Nu intru în detalii apropo de ce-au păţit ei după aia. Vă spun doar ce-am păţit noi, care nici usturoi nu mâncasem, nici gura nu ne puţea.

Fiind 1981, n-am aflat nimic despre păţanie câtă vreme am fost p-acas’. Dar, când ne-am dus şi noi la cazarmă, odată îl vedem pă unu’, un colonel, un ăla scurt şi gros, îmbrăcat cam atipic, cu nişte cizme cu carâmb scurt, crăcănat şi cu mâinile încrucişate la spate în poziţie de SS, cu o faţă roşie şi cu bărbia pătrată, aşteptând fără noimă, parcă, în mijlocul platoului.

Ieram noi ’oţi, da’ pă colonei îi salutam – mai în fugă, mai la mişto, da-i salutam.

Aşa l-am salutat şi p’ăsta, după care ne-am apucat dă porcăriile uzuale: vorbit tare, alergat, îmbrâncit şi alte imbecilităţi. Colonelu’, nimic – doar stătea şi se uita, neclintit, pe deasupra noastră parcă. Al dracu’! – avea un pai în gură, drept pentru care s-au făcut bancurile uzuale, alea cu „se schimbă vremea, târlanee…”.

Buuun! Şi ne ducem noi la masă. În treacăt, amintesc că n-am mai mâncat pâine neagră ca-n armată decât la Şercaia, în Ardeal. Vreau să spun că boii ăia dă la Megaimaj, Cora, KKT et. co. nu sunt în stare să comercializeze pâine ca aia, că s-a pierdut, dracu’, reţeta dă pâine, alături dă aia dă parizer cu salpetru şi dă ailantă dă crenvuşti, mai buni decât orice mizerie comercializată nowadays.

popota1Mă rog. Ne-am dus la popotă, iar pă vremea aia, unu’ dântre sloganurile armăţii iera că masa ie sfântă şi că nici un ofiţer n-o să-ndrăznească să se bage-n masa pufarezului. Ei, bine, în ziua aia am văzut că nu e aşa. Apare un plotoner care îl strigă pă Tavi dân Părculeţ:

- Ai cam belit-o, cuane… Te cheamă tov colonel…

- Păi, zi-i că-s’ la masă, făcu Tavi, privind la noi, rânjind dân colţu’ gurii.

- Băh, Tavi, făcu plotoneru’, du-te la comandant că ăsta-i nou şi-l duare-n cot că sunteţi viitori medici, da?

Ăsta iera alt slogan: cică aveam o triplă calitate – medici, militari, şi comunişti, un cocktail imparabil.

Tavi, ce să facă, se ridică de la masă. Noi, cam miraţi, am început să vorbim în şuaptă. Băh, şi-apare Tavi după v’o zece minute…

- Am belit-o, începe iel, tare. Ăsta o să ne fută cu pula-ndoită, băh! E vânător-de-munte. Dacă n-o să ne urcăm noi în cuardă pă clădirile astea şi dacă n-o să le coborâm în rapel, să mă scuipaţi în gură!

Ah, o chestie, până nu uit. Tavi dân Părculeţ este acum un distins stomatolog în Bundesrepublik Deutschland, în ţara aia dă guşaţi unde până şi aplauzele au loc la comandă, laolaltă că clătinatul dintr-o parte în alta pă băncuţe, la bere. Nu-ş’ dă ce naiba vorbea iel aşa dă urât pă vremea aia. Da’, de ce să fac fiţe – aşa vorbeam toţi. Ciudată chestie şi armata asta… Ne porcăiam cum ne venea la gură şi vorbeam numa’ despre femei deîndată ce îmbrăcam uniforma şi dădeam ochii unii cu alţii în cazarma aia nenorocită. După ce ieşeam dân cazarmă, ne reveneam, dracului, şi începeam să ne vedem de viaţă, dar în armată, parcă tot restul existenţei se suspenda.

Mă rog. L-am întrebat noi ce naiba-i făcuse colonelu’, dar Tavi a fost cam lapidar. Cert ie că, după cum am ajuns noi să-l cunoaştem pă colonelu’ ăla, câtă vreme stătuse şi se uitase la noi, îl filase p’ăla care părea tartoru’ şef, după care îl chemase la el şi-l făcuse dân vorbe.

Ei, aşa a intrat del Bosque în viaţa noastră – aşa l-am poreclit pă colonel şi-aşa o să-i spun şi d’aci înainte, pen’ că a fost, după ’89 persoană publică: senator, membru pân CSAT, chestii d’astea. Şi, odată cu del Bosque, am început şi noi armata, după cum se va vedea.

Acu’, m-am cum să nu fac un racord la românism. Românii sunt acel popor ai cărui membri, dacă ajung să-şi pună o bască mai într-o parte, de pildă, îşi imaginează că-s’ boemi, deci pictori, să zicem. La fel şi noi, în armată: dacă făceam în afara programului de militărie ceea ce citisem că făcuseră Porta şi Micuţul în Sven Hassel, ne imaginam că suntem militari. La fel şi ei, în Parlament, în zilele noastre: dacă ajung să vorbească dă la tribună, îşi imaginează că sunt politicieni, iar HRP şi Gaby Liiceanu, dacă sunt gata să fie defenestraţi (ah, lăsaţi-mă să zic aşa!) de oamenii lui Vadim, îşi imaginează că-s indispensabili culturii naţionale, fapt ce i-a făcut să-l cheme în ajutor pe dirigintele Băsescu.

Dar, divaghez. Rămăsesem la del Bosque, cum a apărut iel ca un SS-Standartenführer, să facă ordine cu noi. A început prin a ne băga în neşte autobuze şi a ne căra la Câmpulung (Longchamps, pour les initiés), într-o unitate de vânători-de-munte. Acolo, pentru că Facultatea se făcuse vinovată de încălcări grave ale regulamentului, au început lecţii politice în forţă. Iar după lecţiile politice, s-au apucat să ne scoată în câmp, ca să ne înveţe cum e cu hărţile, cum e cu busola, na, treburi d’astea, specifice. Po urmă nu ne-a mai dat drumu’ dăloc afară dân unitate. După aia, ne-a suspendat comunicaţiile dă tot. Ce mai, începeam, şi noi, să vedem, ce înseamnă aia armată pă bune – nu mai ieream protipendada aia dă piloşi care îi făceau pă ofiţeri să înjure în barbă pen’ că nu ştiau dă al cui fiu se iau…

Acu’, nu pot să spun că del Bosque iera totalmente impermeabil la argumentele epocii. Pă mine, dă pildă, m-a scos dân front ca să mă întrebe dacă mama lucra la Scânteia, că aşa-i ajunsese un zvon pă la urechi.

- Nu, nu lucrează la Scânteia, i-am spus io ca prostu’.

- Păi, io aşa am aflat, că lucrează la Scânteia, nu s-a lăsat iel.

- Lucrează la Casa Scânteii, am accentuat io şi, prinzând un semn de slăbiciune dân partea lui, n-am mai finalizat explicaţia, cum că mama lucra la Editura Ceres, fostă Agro-Silvică, deci un flaps în context PCR.

Dar, iar divaghez. Mai important era să vă spun că, după v’o săptămână, se apucă del Bosque să ne alerge pă dealurile dân jurul Câmpulungului. După aia, într-o bună zi, ne-a pus rucsaci în spate. După aia, în altă zi, ne-a încărcat cu echipament. După aia ne-a învăţat cu măştile dă gaze. Şi după aia ne-a zis că gata, plecăm în aplicaţie sus, pă munte. Aplicaţiile, vă amintesc, sunt un fel de partide oficiale de paintball, avant la lettre.

vanatormunte

Mie-mi place pă munte rău dă tot, da’ băieţii ierau tare furioşi că ne călărea del Bosque ca pe nişte târtani, drept pentru care cam începuseră să cârâie. Io sunt gregar, pân urmare, am început să cârâi şi io, ca să nu stric fasonul. Eh, cum-necum, cert e că aflând că plecăm sus, în munţi, ne-am împărţit în bisericuţe şi ne-am făcut şi noi un plan, ca să ne fie mai bine.

În consecinţă, gaşca noastră de patru inşi a strâns nişte merinde mai osebite pentru anii ăia şi le-am pus într-o tăşcălie pă care urma s-o cărăm pe rând. Am pus o conservă de ananas, pate dă ficat, nişte halviţă, un (1) pachet dă BT, nah, chestii d’astea. Şi, a doua zi, ne-a sculat animalu’ ăla de del Bosque la ora patru dimineaţa.

Dân oră în oră, ne dădea pregătirea pentru adunare, iară noi ne încolonam, băteam v’o 10 – 20 dă metri pas dă defilare, după care ne dădea ruperea rândurilor şi ne trânteam iar pân şanţul dă pă lângă gardu’ unităţii. Estimp, del Bosque şi şefii ăilanţi, se crăcănau pă nişte baloţi, mai deschideau hărţile, să mai uitau pe iele, se mai chiorau în neşte benoacle, mai plecau – eh, îşi făceau şi ei meseria.

Pă la ora unu, noi abia dacă avansasem v’o trei-patru sute dă metri în curtea unităţii, priviţi îndelung dă militarii în termen dă la unitatea alăturată – unii dă la arma chimică.

- Băh, da’ ştiu că vă fute, băăăăh, ne mai lansau ei printre ulucile gardului despărţitor.

- Fii, băh, serios, că ne place, fute-l-aş în nară!

Şi tot aşa, până ce s-a făcut de prânz. Bien sûr că ne-a adus masa la gamelă, să mâncăm pă jos în curtea unităţii, dă ziceai că ie un picnic imens, cu participanţi îmbrăcaţi în kaki.

Pă la ora 3 p.m., iar ne încolonează, iar cu stângu-nainteee, MARRŞ! – şi iar ne punem în mişcare, numai că, de data asta, am ieşit dracului dân unitate, luând-o pă o potecă ce dădea ocol oraşului. Ne-am trezit pân nişte sate părăsite, pă urmă am trecut şi de alea şi am ajuns în neşte păduri, mai întâi de foioase, după aia de brad…. tot urcam pricepeţi? Urcam, da’ urcam rău, cu tot harnaşamentu’ ăla în spate.

dragoslavele

Opaaa, se cam împuţea treaba. Io, chit că aveam antrenament de munte, începusem să cam obosesc, mai ales că la armată nu te duci în echipament cumsecade… Da’ să-i vezi pă colegi! Asudau, înjurau, se umpluseră dă praf, începuseră să se împiedice, le era sete dân ce în ce…

- Hai, hai, hai, ne îndemna animalu’ ăla de del Bosque, care ne petrecea călare pe un murg, sau roib, sau pursânge muntenesc, că nu ştiam caii pă vremea aia – mă rog, era pă un armăsar solid dar cam bălegos. V-a cam pierit glasu’… – rânjea iel, privindu-ne ironic.

Bineînţeles că-l înjuram după ce se îndepărta. Iar el, bineînţeles că ne striga de la depărtare:

- Vedeţi, când mă porcăiţi, nu uitaţi că maică-mea a fost o doamnă, da, băh?

Cred că iera cam 6 seara când am ajuns pe o creastă. Sub creastă, o vale abruptă, presărată cu copaci subţirei, înalţi, cu frunziş bogat. Prin coronament, pe fundul văii, tare departe în jos, se zărea un râu de munte viljelios. Dincolo de râu, un sat cu case împrăştiate şi curţi largi. Deasupra satului, la o depărtare apreciabilă, nişte munţi barosani, acoperiţi de măguri dese.

- Poo-pas! – răcni del Bosque de la înălţimea murgului/roibului.

Ne-am trântit pă unde-am nimerit. Ne-am repezit la ţigări. Am băut apă. Iar del Bosque:

- Vedeţi, băh, munţii ăia dân faţă?

- Care, tov colonel? Ăia cu măgurile alea dese?

- Nuu, băh! Ăia dân spatele lor! Ăia cu stânci şi cu gol alpin…

Ne uităm noi în faţă şi vedem, înainte de toate, o pâclă. Prin pâclă, nişte munţi adevăraţi.

- Care munţi, tov. colonel? Ăia dân nori?

Abia se vedeau, ai naibii.

- Ăia, băh! Acolo tre’ s-ajungem! Săpăm adăposturi individuale şi acolo înnoptăm!

S-a auzit o rumoare prelungă.

- Ce dreacu’ vă plângeţi, băh! Ce? S’teţi muieri? Hai! Pregătirea pentru adunare!

Tati, şi-am luat-o noi la vale, mai mult alunecând şi ţinându-ne de copaci decât mergând. S-a ales prafu’ dă coloană, dă formaţie, dă tot. Dă-i, înjură, suduie, transpiră, cârâie – nah, ce se face când eşti nervos pă ăla cu pâinea şi cuţâtu’.

Ajungem dăvale. Râu’, ce să zic, râu dă munte: vijelios, forţos, râu d’ăla care forfotea prin prundiş şi stâncăraie. Ce naiba să facem, acu’?

Ne uităm la offiezieren, iar ăia, cu feţe cam lungi şi iei, să uitau la râu. Dar del Bosque:

- Ce vă  tot uitaţi? Hai, traversaţi râu’! Uite-aşa! – ne porunceşte el şi îşi îndeamnă huţulu’ pân undele nervoase ale apei montane.

- Păi, să ne dăm jos pantalonii, sugerează un offizier dă infanterie. Armele deasupra capului şi hai dincolo!

Zis şi făcut! Ne dezbrăcăm noi şi ne apucăm de forţat râu’. Ah, cât de mult mi-am dorit atunci să ne vadă americanii cu sateliţii lor cei potenţi! Armata română traversând un râuşor în picioarele goale, cu chiloţii în vine, cu pantalonii înfăşuraţi în jurul armelor pe care le ţinea deasupra capului, cu căştile care o băteau pe şale şi cu lopeţile individuale la oblânc.

Ah, ce proşti ieram!

Proşti, da’ mulţi! V’o sută doozeci, cu offizieren cu tot. Ai naibii! – infanteriştii dă carieră, infanteriştii, carevasăzică, forţau cursu’ dă apă mergând aşa, femeieşte, vârând picioru’ în apă cu vârfu’ deştelor, dă parcă îi probau temperatura, tresărind într-o parte şi-n alta când dădeau cu talpa dă v’o piatră mai ascuţită, icnind uşor şi delicat, mda…

Ajungem noi pă malu’ ăl’lalt, ne îmbrăcăm la loc şi ne facem intrarea pă uliţa principală a satului. Acu’, io nu ştiu dacă aţi fost v’odată cu armata pântr-un sat dă munte. Chiar şi în anii ăia nenorociţi, ţăranii d’acolo aveau chestia aia dă să chiamă respect pentru uniformă. Bătrânele se adunaseră pă la porţi, privindu-ne cu ochii înlăcrimaţi, moşii satului se îndreptaseră cu toţii dă spinare şi ne sorbeau dân ochi, iar tinerii să uitau la noi în tăcere. Arătam fastuos: asudaţi, plini dă praf, târându-ne picioarele şi încărcaţi cu echipament, dă parcă ne întorceam dă la un Stalingrad estival, da’ nu prea răniţi. Aveam acaemurile în cumpănire şi ochii sticloşi. Unii scuipau. Mda. Câteva bătrâne pufniră în plâns, da’ moşii lor le zgâlţâiră.

-Taceţi, fă!

Nu-ş’ ce dracu’, da’ m-a apucat ruşinea. Ţăranii ăia se uitau la noi dă parcă am fi fost în stare, cu adevărat, să le apărăm gospodăriile, casele rupte şi într-o rână, uliţele pline dă praf… Estimp, nemernicu’ dă del Bosque ne aştepta, călare pă paulanăru’ lui, în mijlocu’ satului, în locu’ ăla prezent în toate satele româneşti – la monumentul eroilor căzuţi pân primu’ rezbel.

Băh, şi-aveau ăia, acolo în sat, o listă dă morţi aşa dă mare, că deh, erau la numa’ câţiva kilometri dă Câmpulung, dă muntele Mateiaş – cu alte cuvinte, erau la numai o aruncătură dă băţ de epicentru’ luptelor date dă armia română în ’916.

- Ia! Încolonarea, băh! – strigă del Bosque la noi.

Al dracu’ murg, bătea dân picioare, şmechereşte, pă lângă monument, dă parcă simţea că se pregătea un spici, ceva. Ţăranii se prinseseră şi ei că urma un moment patetic, aşa că se strânseră în jurul nostru, zumzăind în şoaptă.

- Băh, începu del Bosque, nu credeam c-o să ajungeţi până aici! Zău! Vă felicit, băh! Aţi văzut că unii dântre voi n-au mai putut şi au rămas pă drum. Staţi liniştiţi c-o s-avem grije dă iei, vă promit! – roibu’ bătu dân copite discret. Bravo, băh! Cre’ că-s’ mândru dă voi!

mateias01

Io, fiind cam taNpit, am simţit cam ce simţea iNbecilu’ ăla dă Standartenführer, aşa că m-am muiat tot.

Ce prost! Colegii mustăceau deja. Ia-uite, băh, şi la ăsta… Ne ia cu fiţe d’astea… Dă-l, bă, încolo, ce ne interesează pă noi armata lui?

Mda. Iar del Bosque:

- N-o să ne ducem până pă munţii ăia dă care v-am spus! Vom ocupa poziţii la nord dă sat, pă malu’ pârâului. Da’, atenţie! Dujmanii au ocupat deja măgurile şi ne aşteptăm la ceva raiduri peste noapte! Tov lent-major…. – încheie del Bosque, predând comanda.

Şi-a început lentu’ major să ne dea noile ordine. Trebuia s-o luăm prin gospodării, printre căpiţe şi garduri, să scotocim sectorul după dujmani şi să ieşim, dracului, pă un tăpşănel, deasupra pârâului. Chestia asta trebuia s-o facem târâş.

Şi ne-am apucat dă treabă. Doamne, ce-au păţit gospodăriile! Le-am dat jos gardurile, am tăiat sârma ghimpată cu baineta, am spulberat căpiţele pentru care munciseră ţăranii de le ieşiseră ochii dân cap – şi toate astea se petreceau sub privirile lor îngăduitoare, că deh, eram armata română, chestia aia care avea grijă dă iei… Ieram ăia care ne dam viaţa pentru glie, pentru femei şi pentru prunci. Le-am intrat prin viile mărunte, prin grădinile de zarzavat – ce mai, am vandalizat tot ce-am putut cu voie de la stăpânire şi dă la apropitari.

Po urmă, am ocupat tăpşănelul şi ne-am organizat bivuacu’. Ne-am legat puştile dă mâini, că ne-au informat offiezieren că împrejurimile colcăiau dă dujmani, am pus posturi dă santinelă şi ne-am culcat, câte patru pă o pânză dă cort, trăgând altă pânză dă cort peste noi.

A fost o noapte frumuşică. Senin ca la munte, aer curat, cam frig, cam vârâţi unii-n alţii, nah… Stăteam toţi patru pă o parte, încălzindu-ne între noi, ăia mai grăsuţi la margine şi, când îl trăznea pă v’unu ideea să se întoarcă dă p’o parte pă alta, trebuia să ne întoarcem toţi patru, aşa ca la ordin.

Dimineaţa pă la cinci, deşteptarea. Armele noastre – dezastru: le acoperise roua şi, odată cu roua, rugina, futu-i! Aşa că am început ziua frecând, cu nădejde, la acaemuri. Eh, dar după aia, ne punem noi în mişcare şi începem să urcăm, să urcăm, să urcăm… Ţin minte că-n ziua aia mi-a venit ideea unui text à la Deserto dei Tartari, cu două armate care se tot urmăreau una pe alta, nescăpându-se dân ochi dar nereuşind să se apropie într-atât de mult încât să pornească lupta; două armate cu militarii ieşind la pensie, îmbolnăvindu-se, plecând în permisii, cu recruţi care apăreau etern, înlocuindu-i pe cei lăsaţi la vatră, de ambele părţi – fără să fie în stare, însă, să înceapă războiul ce le era destinat.

În fine. Ajungem noi sus pă munte şi ocupăm liziera unei păduri. Era deja ora prânzului. Era cam cald. Era plăcut şi ne-am pus pă aşteptat. Am scos conserva de ananas, pateu’ dă ficat, halviţa. Am început să fumăm BT, ţigările care, mai târziu, s-au dovedit a fi cea mai bună formulă mnemotehnică pentru a ţine minte care e babordu’ şi care tribordu’. Era dân ce în ce mai bine.

Ghinion, însă! Venea rându’ meu la cărat taşca cu provizii suplimentare. Eah… Ei, şi? Am vorbit despre gagici. Păşunea de munte mirosea plăcut. Umbra brăduţilor cădeau exact cum trebuia. Lipsea doar berea.

- Băh, ia hai încoa’, ne chemă deodată tov lent. Ia fiţi atenţi, ne ordonă iel şi, deodată, se apucă să ne spună ce căutam noi p’acolo.

Păi, dujmanu’ ocupase cotele X, Y, Z, venind dinspre Malu cu Flori şi intenţionând să înainteze spre Rucăr pe itinerariul…

Ce itinerariu?! Ce cote?! Nu pricepeam nimic! Ăla îi tot dădea înainte cu cote, itinerarii, desfăşurări de trupe, dar no, pas să pricepem ceva. Lentu’ se opri deodată.

- Băh, voi înţelegeţi ce spun io?

- Nu prea… Cum vine chestia asta cu aliniamentele dă care spuneţi?

Ofiţerul oftă. Îşi scoase cascheta şi se uită în zare.

- Io le-am spus că nu sunteţi instruiţi… Da’ acu’, ce să facem… Fiţi atenţi! – îi reveni lui glasul, de parcă găsise soluţia. Când o să strig pregătirea pentru atac, voi vă pregătiţi armele, avansaţi în spatele biutelor de la marginea crângului şi aşteptaţi. Când o să strig, pentru atac, înainte, vă ridicaţi din spatele biutelor şi alergaţi spre dujman. Când o să vă ordon, salt înainte atâţia paşi, alergaţi atâţia paşi şi vă trântiţi la pământ, dacă strig culcat, vă culcaţi, şi tot aşa. Aţi priceput?

- Ah, păi de ce ne-aţi mai luat cu aliniamente şi cu chestii d’astea, dacă e totu’ aşa de simplu?

- Eh, se cam încruntă iel, o să vedem. Ah, şi nu uitaţi: când atacaţi, strigaţi: uraaa, uraaaaa!

- S-a făcut, tov lent!

- Bine, hai să vă împart cartuşele de manevră.

Ni le-a împărţit şi iar ne-am pus pe aşteptat. Ne uitam într-o parte şi-n alta: băieţii stăteau trântiţi în spatele biutelor, pregătindu-se. Pă vremea aia, armata română avea un tipic în ce priveşte atacurile: aveai şi tu o cască pe cap, băgai lopata individuală cu coada în centură, astfel încât partea ei metalică să-ţi acopere inima, în spate cărai raniţa, la oblânc mai aveai bidonaşul cu apă (al meu curgea), în jurul brâului aveai o pânză de cort – mă rog, tot harnaşamentul era teribil de incomod. În plus, io trebuia să mai car şi taşca cu merinde, petrecându-i cordonul peste frunte, după cum văzusem că fac şerpaşii. Colac peste pupăză, io mai ieram şi aşa dă slab încât niciodată nu-mi găsisem nişte pantaloni cumsecade: erau, totdeauna, mult prea scurţi, pen’ că ăştia în armată lucrează cu antropometrii medii, nu cu slăbănogi prea înalţi pentru măsurile date. Nu vreau să spun că-s înalt, numai că pantalonii ăia nenorociţi erau mult prea scurţi. Semănam cu un paj, dracului…!

- Pregătirea pentru atac!

Ne-am dus noi pă aliniament. Am încărcat puşcoacele şi am aşteptat. Prevăzător, le-am oferit cartuşele mele celorlalţi, doar ca să nu am prilej să pierd vremea, curăţindu-mi arma post festum. Mda… Făceam noi pă grozavii, da’ acu’ ieram cu ochii ţintă la taş lent. Ăla se uita cu binoclu’. Am dat să ne uităm şi noi pe deasupra biutelor, dar lentul răcni la noi să ţinem capu’ la cutie.

- S’teţi gata, băh? – ne întrebă iel.

Am dat cu toţii dân cap că da. În clipa aia au început să se audă pocnete disparate, stârnind ecouri peste tot muntele.

- Pentru atac, înainte!

- Uraaaaa! Uraaaaa! – am ţâşnit noi, puţin cam adrenalinici, gata să ne luăm dujmanii în bainete.

Am trecut de biute şi, pentru câteva clipe, am înlemnit, cu ochii holbaţi. Dujmanu’, nicăieri! Trăgeau, ai naibii, ca descreieraţii, da’ dă văzut, nu-i vedeam neam.

- Ce staţi, băh, ca statuile? Salt înainte, dooj’ dă paşi!

- Încotro? – a strigat Tavi dân Părculeţ.

- Înainte, băh, înainte! Foc dă voie! Atacaţi, dracului, odată!

Ne mai uităm noi o dată în faţă – nu se vedea nici urmă de dujman deşi focul se înteţise rău de tot, de ziceai că crapă muntele, în mă-sa…. Ia mai dă-i în puii mei şi pă ofiţerii ăştia, nea-m spus atunci! Ne-au zis înainte, or şti ei ceva, aşa că înainte ne-am repezit, trăgând la rândul nostru, ca la nuntă.

- Cu strigăte de URAAAAAA! – se auzi ordinul. Hai, mai cu viaţă!

Urrraaaaa, ’ai? Mai cu viaţă, ’ai?

Biiineeee….

- PUULAAAAA! PUUULAAAAA! – am răcnit noi atunci, alergând ca orbeţii în după-amiaza limpede şi călduroasă, trăgând rafale dupa rafale drept înainte.

Şapşpe’, opşpe’, nooşpe’, doozeci, culcat!

Zdrang! Casca mi-a cazut de pe cap, lopata mi-a tras una în piept, taşca m-a izbit în ceafă, îngropându-mi faţa în pământul reavăn. Pantalonii mi-au ieşit dân bocanci. Bidonu’ cu apă mi-a curs pă buci.

Morţii mă-sii…

- Pentru atac, cu strigăte de ura, ÎNAINTE!

Iar ne ridicăm, iar nu vedem nimic, iar se înteţeşte focul inamic, iar încremenim, căutând din priviri inamicul.

- Atacaţi, băăăî! Cu strigăte de ura, ÎNAINTE!

- PUUULAAAA! PUUULAAAA! – ne repezim noi înainte, trăgând din ce în ce mai tare, alergând ca bezmeticii, sărind peste biute, ţopăind prin băltoace, răcnind din ce în ce mai răguşit.

- Culcat!

Zdrang! – casca îmi cade de pe cap. Zduf! – lopata mă izbeşte în piept. Pleosc! – taşca mă pleneşte în ceafă. Uiiiii! – coada noduroasă a lopeţii mi se vâră în…

Mi se vâră în!

- Ce-ai, băh, Chircă?

- Mi-a intrat lopata-n coaie!

- Eh, zi şi tu Cristos a-nviat şi dă-i drumu’ îaninte!

- ’ţi-ai dracu’, cu lopeţile voastre…

Dau să-mi scot lopata dân vintre, da’ în clipa aia îmi crapă bidonu’ dă tot şi mi se revarsă pă cur.

- Mă fut în echipamentu’ vostru!

- Fă tu, băh, altu’ mai bun! – urlă un căpitan la mine. Pregătirea pentru atac! Salt înainte treij’ dă paşi!

Iar ne ridicăm. Din nou, ăia trag în noi. Noi iar nu-i vedem. Iar strigăm puuuulaaaa, iar alergăm, iar culcat, iar casca, iar lopata, iar taşca – noroc că bidonu’ mi se golise de tot în chiloţi, de la culcatul trecut.

- Mă-sa-n cur!

Mă rog. Cu ocazia asta, folosim pauza ca să ne uităm şi noi de jur împrejur. Să ne uităm… împrejur…

Dumnezeule! – îi vedem pă dujmani. Erau situaţi aşa, cu mult într-o rână faţă dă direcţia pă care atacasem noi. Erau, cumva, în stânga noastră, îndărătul unei curbe dă nivel, iar noi făcusem trei salturi înainte, atacând vraişte – îndreptându-ne şi trăgând spre nişte biute îndărătul cărora nu iera nici dracu’.

- Băh, i-am văzut p’ăia, zic.

- Unde-s’, băh?

- S’ la dracu’ cu cărţi! Dacă iera pă bune, ne omorau pă toţi pân-acu’.

- Du-te, băh, d’aci!

- Uite-i! S’ la stânga, băh. Ca la ora zece faţă dă cum atacăm noi.

- Tov lent, tov lent, încep să strige băieţii. Ia uitaţi-vă unde-s ăia…

- Pentru atac, înainte! Cu strigăte de ura etc.

Nici măcar pula n-am mai avut sânge-n noi să strigăm. Ne-am repezit, în sfârşit în direcţia corectă, ne-am apropiat de dujmani, după care a urmat tradiţonalul culcat, lopata, casca, taşca… De data asta, nimerisem într-o groapă plină cu noroi.

- Rămâneţi pă loc, să vină arbitrii! – strigă ofiţerul.

Încremenim, întinşi la pământ. Acolo ne iera locu’: înţepeniţi, întinşi pă pământ, că ieram aşa dă proşti că ar fi trebuit să fim cu toţii morţi. Medici militari my socks! I-am văzut p-ăia în Irak, p-ăia în Falkland, am citit despre ăia dân WWII – nu sufeream, în mă-sa, nici o comparaţie! Asta ca să nu mai amintesc ce le făcusem amărâţilor din sat care se uitau la noi ca la sfintele muaşte.

- N-ai, băh, o ţigară? – aud în clipa aia dintr-o groapă apropiată.

Mă uit într-acolo. Un ins necunoscut se uita lung la mine. Nu cred să fi avut mai mult de unu şaişcinci şi iera mai slab ca mine.

- Ba am, îi zic şi, pen’ că ieream cu taşca la mine, am scos un BT şi i l-am azvârlit.

- Mulţumesc, face necunoscutul. Auzi, băh? – întreabă iel după ce trage primu’ fum. Da’ dă unde sunteţi voi?

- Păi, dă la medicină militară, dă la Bucale…

- Aaah, sunteţi doctori… păi atunci, înţeleg. S’teţi morţi cu toţii, băh… Nici măcar nu ne-aţi văzut. Nu prea le aveţi cu armata, băh…

Ce naiba să-i zic? Mi-era ruşine şi-am încercat să-i dau nişte explicaţii. Dar iel:

- Nu trebuia să vă scoată, băh, pă munte, dacă nu ieraţi instruiţi. Tu cât crezi că car io aici?

Mă uit la el. Căra îngrozitor dă mult. Prea mult.

- Am şaişcinci’ dă kile în spate. Atâta cântăreşte echipamentul complet al unui vânător-de-munte.

Căcaaaat! Cred că mi s-a lungit faţa. Am început să mă uit în jur. Cu ocazia aia, mi-am dat seama că pierdusem pânza de cort. Unde mama mă-sii o rătăcisem?

Dracu’ s-o pieptene! Ne dau ăia voie să ne ridicăm, iar io pornesc după pânza de cort.

- Baftă! – îi zic necunoscutului.

- Vezi ce faci! – îmi zice şi el, trăgând de harnaşamentul lui care nu se mai termina.

M-am dus la locul dă adunare privind mai degrabă în pământ. Del Bosque nu mai era mândru dă noi, da’ dăloc, băh, dăloc! Până să vină ofiţerii dujmani, a apucat doar să ne strecoare:

- Băh! Păi pă voi, zece arabi cu arcuri vă omoară în doo minute!

După aia, nu ne-a mai băgat în seamă. Am aflat, după aceea, că plănuise să facă seara un foc de tabără la nu-ş’ ce cabană, să ne împrietenim cu dujmanii la un proţap pizdos, da-şi dăduse seama că nu avea cu cine, aşa că ne-a dat dracului. Fusese trimis la FMM ca să ne facă, nu să scoată militari dân noi.

Aşa că am rămas pă tăpşan, mâncând nişte conserve cu ghiveci. M-am apucat să mă uit în jur – pă cei mai mulţi dântre colegi îi durea în cot de cum ieşiseră lucrurile. Eram numa’ câţiva care încasasem în plex înfrângerea aia ruşinoasă.

Când să ne cărăm, vine la noi un lent-colonel dă la vânători. Era un tip amabil, care a dat mâna cu noi, am împărţit ţigări – om hârşit, nah.

- Io ştiu că n-aveaţi cum să faceţi mai bine. Da’, voi să nu vă supăraţi prea tare: să nu vă pară rău decât după proţapu’ dă diseară, că-l pierdeţi. O să fiţi doctori şi, dacă doamne fe, o ieşi ceva rău v’odată, lasă că vă cărăm în spate noi! Numai un lucru să nu uitaţi! Aţi văzut, acu’, ce-i ăla un vânător-de-munte! Dacă daţi peste vreunu’, la voi, la Bucreşti, şi dacă-l vedeţi că are o oră de pierdut, daţi-i şi lui, măcar o bere, da?

Şi a plecat, zâmbindu-ne precum taţii ăia blajini din filmele de serie B, cu puţin înainte de THE END.

Eh, şi pe urmă am coborât dă pă munte şi am intrat în Câmpulung, la fel de plini de praf ca în satul acela izolat, fiind petrecuţi cu privirea de bătrâni şi femei de parcă ne întorceam de la un magnific Stalingrad estival. După care, iar ne-am apucat de beţii şi de scandaluri, uitând rapid dă tot că, preţ de doo zile, am văzut mai limpede ca lumina zilei că n-aveam nici o legătură cu ceea ce se spunea despre noi că am fi.

Dar, ieram şi noi români, ca toţi ceilalţi, că d-aia am uitat.

mountain-sunset-1-06-07

37 Responses to “ARMATA ROMÂNĂ – UITÂND DE URĂ”

  1. 1
    je says:

    ahoe!
    niste intrebari:
    erai in an cu taraca vasile sau cu loghin dan?
    esti ruda cu dr.chirculescu andi de la umf?

  2. 2

    nu, n-am fost in an cu nici unul dintre cei doi impricinati. imi pare rau, dar nu sunt ruda nici cu andi chirculescu, desi impartasim numele de familie.

  3. 3
    greenfield says:

    Mi-am permis sa ma distrez copios, desi nu prea era cazul, dar…fiecare cu amintirile lui.
    In Drumul Taberei am stat din clasa a patra pana cand am terminat facultatea si ma gandeam ca am locuit foarte aproape de Orizont, dar n-am intrat niciodata acolo…La Drumetul si la Rustic am fost prin anii 2000 cand mi-am intalnit colegii de liceu.
    Cum era cu painea neagra pe vremuri? Eu mi-amintesc de painea pe care ne-o dadea la Ostrov cand am mers la copilit de vita de vie si am nimerit intr-un dormitor care colcaia de plosnite. Dar ce bine ne-am distrat atunci…

  4. 4

    greenfield, pe cuvant ca painea aia era buna de tot! avea gust, avea textura, ca sa vorbesc in ton cu anii actuali, avea tot ce-i trebuia!
    (hei, blogul tau nu vrea sa se deschida plenar, ca sa zic asa…)

  5. 5
    lollitta says:

    era delicioasa painea neagra! mai ales daca o prindeai calda. am ras cu lacrimi la povestirea ta. duminica linistita

  6. 6
    greenfield says:

    nici la propriu nici la figurat…ce sa fac, stau incuiata:)
    ma mai dezlantui eu prin alte parti, dar cu masura…:)

  7. 7
    Turambar says:

    :) cand ne vedem, itzi povestesc. o sa te caci pe tine de ras: 35 de ani am fugit de ea, si acum…

    :)

  8. 8
    puck says:

    eu parca m-as fi uitat la un film. foarte tare!

  9. 9
    greenfield says:

    Pentru Haralambina, cu dragoste!
    Apropos de deschiderea plenara dedicata:)
    http://wow2now.wordpress.com/2008/11/16/mi-am-crescut-copiii-cu-multe-povesti/
    Ca sa stii ca nu m-am abrutizat, inca, sper…

  10. 10
    impricinatul says:

    Oh, saru mana!!!!
    Am pus clipurile la favorite!
    Sunt senzationale!

  11. 11
    g.g. says:

    doamne,ca mai sa-mi saie corasonu din pept de-atata ras.da mi-ati adus aminte da convocarea(asa se chema pa vremuri alea 3 saptamani de le faceam in anul 1 si 3,in vacante)din anu’ 3, pa care am terminat-o cu un rusinos “insuficient” la tragerea in poligon,io slobozind ca proasta,glontu’ dupe ce toata lumea incheiase tragerea. ca mi-a zis lenta( gagica unui colonel barosan,cica): ce dracu, bai tovarasa studenta, esti proasta sau te faci? asa-s io din nascare,sa traiti,mai inceata!
    micutul,porta,legionarul,wolf.batranul-bravi soldati,haha!

  12. 12
    impricinatul says:

    convocarea e pour les connaiseurs… ah, greenfield, stiai ca azi e ziua Haralambinei? asta uitasem sa scriu in comentul precedent -- i-ai trimis niste filmulete chiar de ziua ei!

  13. 13

    Splendid textul. Mi-am adus aminte ce armată cu cai de lemn am făcut şi eu, de beţiile trase, de amănuntul că nu ne-au lăsat să aruncăm grenade ca să nu ne accidentăm, de faptul că alţi militari ne-au furat la Capul Midia ţeava unui tun şi alte accesorii artileristice…

  14. 14
    razvan c says:

    hahahahahahaha

  15. 15
    greenfield says:

    Bine ca nu mi-ai spus “apres”:)
    Am vazut referalu’ de-aici accesat de multe ori si zic hai sa dau si eu un click, in loc de buna seara:)

    Cu dedicatie de La Multi Ani, sa va traiasca Haralambina cea isteata, s-o invatati toate cantecelele in franceza si-n engleza ca am s-o ascult:)
    http://wow2now.wordpress.com/2008/11/16/happy-birthday-haralambina/

  16. 16
    uv says:

    cred ca poti sa pui cruce la specia vanatorii de munte. cunosc unul, om de baza, atat de responsabil ca i-as lasa in grija tezaurul tarii sau asa ceva. sau chiar pisica mea. a iesit din armata acum cativa ani, cu restrangerile, pe la 40 ani. a incercat o combinatie intre un magazin de haine la fatza si internet cafe in capatul celalalt al camerei, dar nu a mers. daca are noroc se angajeaza functionar la o primarie intr-un orasel mic, tocmai ii tin pumnii.

  17. 17
    wandering elf says:

    mi-a placut mult.

  18. 18

    imi pare rau dupa vanatorii de munte, uv! sincer! erau o specie aparte, cu esprits de corps, ca sa zic asa.
    diiiiiiid!

  19. 19
    volent says:

    bunicu’ meu fu’ vanator de munte in razbelu’ doi. bietul de el ne-a tot povestit de treaba asta, mai abitir in ultimii lui ani de viata, cand a avut timp, insa eu eram atat de dobitoaca incat n-am stiut sa ascult povestirile sale asa cum trebuie. nu intelegeam decat ca a fost o experienta marcanta rau de a putut tine minte amanuntele acelea si sa ni le povesteasca dupa atat amar de ani. si ce mai pot eu intelege este ca sa ai ca “dusman” un vanator de munte (fie el si in vreme de pace) e treaba data drecu’, si vine asa…ca si cum m-ai pune pe mine fata-n fata cu Polihroniade si-ntre noi o tabla de sah (cu piese cu tot):( .

  20. 20
    did says:

    impricinatule, sa traiesti 100 de ani, ce fain le zici.

    vad ca lumea a ras la text, nu zic ba, ca dumneata foarte comicos scrii, da’ nush cum naibii fac de tot partea trista imi sare la final in ochi. cu aparentele alea.. cu chestii care se intampla si par cumva da numa asa nu sunt.

    aia si-au lasat zarzavaturile calcate in picioare in numele la ceva. si-asa mi se pare ca se desfasoara toata lumea, de multe ori. iar ceva ala.. dracu, vedem bine ca nu-i cum ii suna numele. da io-s nebuna nu ma luati in seama :))

    textul e ft misto si bravo ca l-ai scris. te imbratisez cu drag, place de tine mult.

  21. 21
    wandering elf says:

    nu inteleg! nu mai exista arma aceasta? cu ce a fost inlocuita?

  22. 22

    Dear elf,

    Habar n-am ce s-a facut cu vanatorii de munte. Chestie e ca era o arma deosebita, cu traditie (de la 1877), cu un trecut aparte. Sincer, nu stiu ce loc ocupa ei in zilele noastra in noua armata. Pacostea e ceea ce atunci, in anii 80, am constatat vizavi de armata romana care se dilua, se dezagrega treptat sub ochii nostri. Nu sunt un bellofil, ca sa zic asa, dar ratacirea unor sensuri, chiar daca vorbim doar despre sensul armatei, mi s-a parut a fi un semn rau.
    Una scria pe noi ca suntem, alta eram -- si, in nici un caz, nu ne ridicam la nivelul pe care il implica ceea ce scria pe noi.
    Hai sa ne uitam la francezi, cu a lor Legiune Straina -- ce imagine cultivata au! Noi, ce dracu mai cultivam?

  23. 23
    Oceania says:

    Inainte umbla o vorba care zicea: cine a facut armata e barbat, cine nu a facut-o e barbat… destept!:).
    Dincolo de gluma care circula acum 20 ani, se ascund multe aventuri hazlii, ori chiar demne de adevarate invataminte… Sunt curioasa daca povestile din armata care se face azi mai au vreun haz.
    Mi-a placut povestea ta, spusa cu har. M-a facut sa zambesc.

  24. 24
    wandering elf says:

    Cultivam reclame la Samsung. Bimboase pe hartie si ecrane lucitoare. Cultivam vorbitul fara sens, lalaiala plangacioasa -- am avut azi o proba la Academie…
    Cultivam pelerinajele sfinte RO 666 BOR. Habotnicia parsiva.
    Cultivam nimicul.
    Praful. Potaile compostate sau nu.
    Care este. Piedone. Mazare.

    Macar a mai ramas un batalion…

  25. 25
    impricinatul says:

    Ma bucur sa aud ca la Curtea de Arges mai sunt vanatori de munte adevarati! pe bune!
    Mi se parea arma cea mai… nobila?

  26. 26
    catalin says:

    fain textu. ar fi si mai fain, pt blog, pt viitor sa pui si “” la texte, ca altfel se va face prima pagina super lunga, vezi aci http://codex.wordpress.org/Customizing_the_Read_More

  27. 27

    O sa te ascult… Inca invat cum se manipuleaza WP

  28. 28
    tapirul says:

    e un plugin care face auto excerpt, l-am instalat ca sa modifice toate posturile. Are optiunea sa lasi latest post full sau nu -- poate fi schimbata.
    Deci, impricinatule, nu trebuie sa schimbi nimic, doar optiunea cu latest post, si se vor excerptui automat.

  29. 29
    Madelin says:

    Scuze de off-topic (da’ si io am facut armata, si convocarea din anul I, si am grad de fruntas, nu ca’am fo incapabila sa devin sublent da’ a venitara revolutia pana la a doua convocare)

    Dle Corn, v-am lasat un mesaj si la mine acasa, apropo de devirtualizarea de maine. Daca-mi trimeteti o adresa de email, avem detalii.

  30. 30
    g.g. says:

    we-nu cred ca a disparut aceasta arma,pt ca la curtea de arges(unde traiesc si muncesc) exista (inca)un batalion de vinatori de munte. dupa mine,au cea mai frumoasa uniforma din armia romana si cred,draga corn,ca ne fac cinste orasului.da’ poate sunt io subiectiva.

  31. 31
    Vero says:

    Abia acum am citit… M-am distrat de minune…
    Se cheama ca mi-am inceput bine ziua :) Multumesc, impricinatule!

  32. 32

    Dragă împricinatule,

    Cu basca în mînuţă te rog ca din poveştile astea fermecătoare pe care le postezi aici să faci o carte tipărită, că paginile de Internet azi sînt, mîine nu mai sînt, şi e păcat să se piardă accidental aşa frumuseţe de poveşti. Că ai scris pînă acum atîtea cărţi e una. Aici povesteşti, nu scrii, şi e cu totul altceva.

    A se tipări, monşer. Înjură-mă de Gutenberg, dacă vrei, dar cărţile tipărite durează…

  33. 33
    Vero says:

    Subscriu la comentariul lui Forin Pitea :)

  34. 34
    Turambar says:

    Stati linistiti: nu au disparut. Sunt acolo sus, pe piatra. Sa ne apere. Si sa bea, of course. Mama lor…

    :)

    http://www.mapn.ro/fotodb/29012005

    http://www.mapn.ro/fotodb/29012005/10_echipamentul_vanatorul_de_munte_in_prezent?full=1

  35. 35
    IONUTZ says:

    1. Sa traiask Haralambina shi sa-tzi distruga impreuna cu dragii mei nepotzei multe corturi/tippi-uri pe cea impricinata insula. ;))

    2. Cornu’ a avut dreptate cu disolutzia Armatei in anii ’80. Florinache nu pot sa cred k ai uitat k amicul nostru Kitzu AKA (Doru Stoica) a facut armata la vanatorii de munte. Si dak a terminat-o el (la gabaritul lui, e drept mult diminuat spre finalul perioadei) itzi dai seama k nu mai era cum a fost pe vremea ta.

    3. Benchetuiala voastra a fost de mici copii comparativ cu ce-a facut taik-miu cu neshte ani inainte la celebra Shcoala de ofitzeri in rezerva (pt terishti adik) de la Bacau. Tot acolo unde-am tras shi eu 9 luni care au culminat cu rebeliunea noastra pe bune. Aia de care tzi-am povestit asta-vara sau n-am mai apucat?

  36. 36
    Anca says:

    Am ras la foc automat, fara rugina. Trasei si eu cu acaemul, sa nu mai zic de una care si-a parlit c…, cand a lansat o grenada cu un aghesapte si reculul i-a dat pe spate aruncatorul. De atunci s-a scos aghe-ul de la tragerile pentru studente. M-am ajuns ofiter, manevrez informatii, adica un fel de portar…dar mi-aduc aminte cu multa bucurie cum m-am dus in Alimentara cu acaemul, l-am pus in cosuletul acela din plastic cu patratele, ca sa pot lua de pe raft borcanul cu zacusca si la casa nu mai stiam cum sa-mi pun arma in aglomeratie.Asa ca am tinut-o -ghinion-deasupra capului, ca s-o vada si lumea instruita si cea neinstruita. Cu primii am avut ghinion…m-au trimis in misiune pe un deal-garofeanu sa capturez cica un dujman, am venit cu un cioban innebunit de frica, pentru ca strigam una-doua ca-l impusc…Normal ca n-avem munitie de razboi, parca nici din cea de manevra nu aveam …In fine, am amintiri faine si de talpi sufar si acum. Cu capul stau bine ! Un An Nou super

  37. 37
    impricinatul says:

    Ah, la Alimentara cu acaemul… Imi pare rau ca n-am fost acolo! Mor de ciuda!
    Un an cat mai bun!
    (iar amintirile sunt, oricum, super!)

Leave a Reply


8 − = one

Subscribe without commenting